Ce spune despre noi prima autobiografie din literatura română

0
0

Prima scriere autobiografică din literatura română, semnată de Teodor Vârnav, un boiernaş obscur de la începutul secolului XIX, cu talent literar şi cu mult haz, spune multe despre traiul şi despre obiceiurile românilor de odinioară. „Istoria vieţii mele“, semnată de Teodor Vârnav în 1845 şi republicată recent la editura Vremea, e, de fapt, una dintre cele mai valoroase mărturii despre istoria vieţii noastre.

Abia în 1845 a fost publicată în România prima operă autobiografică. Era semnată de Teodor Vârnav, mic boier născut pe la începutul secolului şi lăsat să trăiască după cum l-o ajuta soarta. Dar Teodor Vârnav a reuşit să se căpătuiască. A fost copil la boier, a călătorit, a huzurit şi a muncit. Şi i-a plăcut viaţa. Când şi-a scris memoriile, bărbatul strânsese deja o avere frumuşică, fără vreun capital de pornire, avea casa lui şi-i era bine. Nu-i fusese uşor, dar se descurcase, în ciuda tutuor tărăşeniilor. Era mândru şi aşa voia să rămână în memoria urmaşilor. „Istoria vieţii mele“ e povestea copilăriei, a maturizării şi a succesului lui Teodor Vârnav. Dar e mai mult de-atât.

„Cea întâiu mirare ce m-au cuprins când am ajuns în marginea Bucureştilor, au fost aceasta: doi oameni puşi de vii în ţapă, şi altul asemenea spânzurat de grumaz. Aceştia erau prestupnici făcători de rele, şi osândiţi de o aseminea crudă moarte de către despotul de atunci a Valahiei, vestitul Karagea Voevod. […] Şi noi cu altă nu ne îndeletniceam, decât numai priveam la uliţă pe fereşti, şi videam cum căra cioclii trupurile morţilor ciumaţi“. Se întâmpla la sfârşitul anului 1813, într-un Bucureşti atât de brutal şi atât de bolnav.

Povestea lui Teodor Vârnav e una dintre puţinele oglinzi care s-au păstrat despre România de-acum 200 de ani. Totuşi, nu caracterul aproape unic o face atât de spectaculoasă. „Istoria vieţii mele“ e o fişă de mentalitate şi un monument de limbă moldovenească, simplă, nelucrată. Dar, mai ales, e o sursă de primă mână despre mediul social al vremii, cu micii boieri din Moldova şi Basarabia, despre viaţa negustorilor bucureşteni, despre lumea sfârşitului perioadei feudalismului la români. Vârnav nu scrie despre răpirea Basarabiei, prin tratatul de la Bucureşti din mai 1812 – deşi era chiar la Hotin şi Movilău în perioada aceea. Nimic despre mişcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821 şi puţine vorbe despre politici şi oameni de stat. Pur şi simplu, scrie istoria maturizării unui om, care acoperă în cursul peregrinărilor sale, zone din întreg spaţiul românesc: Moldova, Basaravia, Valahia şi, pentru scurtă vreme, Transilvania.

image

„Traiul tătîni-meu era foarte curios, pentru că, pe cît îmi aduc aminte, el alta nu se îndeletnicea, fără numai cu şederea şi cu ciubucul, însă aceasta nu ştiu din ce pricină urma, adică: ori din lenevire, sau din neajungere“, povesteşte Teodor Vârnav. Tatăl său, Costache Vârnav, e şi el un boiernaş din Floreşti, ţinutul Tecuci. Nu atât de înstrărit şi mai puţin preocupat de familie şi economii. Indolenţă specifică vremurilor fanariote. De aceea, întreaga responsabilitate a casei pică pe umerii mamei, Mărioara, fiică de boieri din Moldova „Mare“, cu proprietăţi şi neamuri de-o parte şi de alta a Nistrului: „Vara, tatăl meu şedea toată ziua în cerdac cu ciubucul, iar iarca în casă, în pat, lîngă fereastră, pe care ori şi cît de ger ar fi fost afară, trebuia negreşit să o deschiză, ca să-şi vadă livada de lîngă casă şi pe lîngă aceea, să iasă fumul de tutun din luleaua lui. Care nu se mai stingea. […] Iar maică-mea purta de grije atît pentru lucrarea puţinului pămînt ce aveam, cît şi pentru gospodăria casii“.

Teodor Vârnav e trimis de la o rudă la alta, prin Suceava, Fălticenu, Tecuci, Hotin sau Movilău, la familii care-l ţineau câtă vreme le era bine şi le mergeau afacerile. Năzbâtiile copilului lipsit de educaţie îi mai scot uneori din fire, dar aşa era atunci: boierii săraci apelau la rudele mai bogate să le crească odraslele şi să le dea la şcoală.  Timp de zece ani, copilul Vârnav face turul Moldovei, ajungând la un moment dat la Bucureşti, apoi la Sibiu, expediat, ca un colet, de la o rudă la alta.

„Iarna, toată ziua mă jucam cu săniuţa pînă cînd îngheţam cu totul, şi după aceea veneam la lelea Safta (aşa o numeam eu pe ţigancă) de mă încălzeam în aşternutul ei pe cuptor, iar vara umblam prin buruieni şi prin poeţi de strîngeam ouă ca să facă lelea Safta scob pentru mine şi pentru iubitul ei Cocalea.“

Educaţia avea, însă, alte rigori acum două secole. Aflaţi din episodul cu dascălul grec Panaioti: „Lângă dânsul pururea sta pe masă falanga, un bici de lemnt făcut în chipul imblaciului cu care bătea la talpe, două biciuri de vână de bou cu cari vătea la şezut şi două asemenea de curea lată de bătut la palme“. 

Povestitorul dedică fragmente bune şi primelor sale experienţe amoroase, în 1815, iniţiat de bucătăreasa unui dascăl din Sibiu. Şi tot atunci află şi care e preţul amorului: „Acea femeie, pe lîngă multele taine fireşti, neştiute mie pînă atunci, ce mi-au descoperit cu practică cuviincioasă, m-au învăţat încă a deschide, cu un fier, comoda în care ţinea dascălul banii de cheltuială şi a scoate de acolo copeici, de a-i da ei să cumpere, pentru dînsa şi pentru mine, fructuri din tîrg.“ Obiceiul acesta îl aduce pe bărbatul Teodor Vârnav, mai apoi, la Bucureşti, în faţa Ecaterinei, o prostituată de rând, sau în faţa Arghirei, renumită celetnică a epocii „căreia i se închină mulţi lipscani tineri“.

Până la urmă, Vârnav se angajează scriitor la judecătorie în Hotin, strânge bani, se lansează în arendăşie, cumpără moşii, se căsătoreşte cu Zoe, fiica paharnicului MIhalache Ghiţescu, primeşte zestre, ajunge să trăiască bine. În 1845, îşi scrie autobiografia. Textul vede lumina tiparului abia în 1908, la Editura Minerva, sub îngrijirea lui Artur Gorovei. Editura Vremea îl reeditează în 2016, în colecţia „Planeta Bucureşti“.

Teodor Vârnav, dintre toţi memorialiştii noştri, n-a fost numai primul în dată, dar şi întâiul şi unicul care şi-a mărturisit fără ruşine, dar şi fără cinism, ca pe fapte ce nu trebuie ascunse, toate relele pe care de obicei autorii de amintiri le ascund: furturile, mici şi mari, din copilărie şi adolescenţă, iar de la această vârstă tulbure, primele iubiri, fie chiar cele ancilare şi consecinţele lor, sanitare şi penale, neplăcute. Din acest punct de vedere Teodor Vârnav îmi aminteşte, mutatis mutandis, de marele memorialist englez Samuel Pepys. Şerban Cioculescu
Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite