Declaraţia de iubire pentru România a unui „desenator de frontiere“. Un text vizionar despre România şi destinul său politic

Hartă din studiul NOUA ROMÂNIE, 1921

La 15 ianuarie 1921, în Annales de Geographie (nr.163), apărea studiul Noua Românie, un text superb, vizionar, pe care mi l-aş dori asimilat, în precizia şi strălucirea vizionară a unor idei a căror actualitate şi pertinenţă vă las să le judecaţi singuri, de către generaţia noastră de politicieni de acum, adânc înnămoliţi în mocira unor dezbateri, procupări şi lupte de mahala.

Autorul studiului Noua Românie este Emmanuel de Martonne, figură emblematică a geografiei franceze, iar atenţia asupra studiilor sale asupra ţării noastre mi-a fost atrasă de un volum intitulat, Un geographe francais et la Roumanie , publicat în 2012 , Ed. L’Harmattan, sub semnătura lui Gavin Bowd, profesor la Univ. St. Andrews din Scoţia.

O prezentare succintă a cărţii, dar foarte bine realizată de Denis Wolff (La Clioteque, 31 iulie 2013), ne spune că pasiunea lui E.de Martonne pentru România s-a născut din prietenia sa cu fostul său coleg de la ENS, Pompiliu Eliade. Face mai multe călătorii în România, îşi susţine teza în 1902, o monogarfie a Valahiei şi, în 1907, teza de doctorat în antropologie pe subiectul evoluţiei morfologice a Alpilor Transilvaniei, cum denumeşte el Carpaţii meridionali. Munca aceasta în teren provoacă la el, aşa cum singur mărturiseşte, „unui profund sentiment de ataşament faţă de poporul român”.

După ce iniţial predă la Rennes şi Lyon, este numit în 1909 profesor titular la Sorbona, stabilind rapid legături strânse cu Universitatea din Bucureşti, mai ales cu geograful G.Vâlsan. În perioada Primului Război Mondial, lucrează mai întâi pentru serviciul cartografic al armatei franceze, dar fără să piardă din vedere România: ţară neutră timp de doi ani, ar vrea s-o vadă angajată de partea Antantei. Când acest lucru devine realitate, începe să se intereseze de situaţia militară a României...Ajută îndeaproape intelectualii români veniţi la Paris să pledeze cauza ţării lor şi publică un număr considerabil de articole în favoarea României. La Conferinţa de la Paris este chemat ca expert, devine unul dintre „desenatorii de frontiere” (mai ales în ce priveşte delimitarea Ungariei de România) şi face tot ce-i stă în putere ca revendicările româneşti să fie satisfăcute „punând serviciul cartografic în slujba cauzei românilor”, după cum notează prof. Bowd. Se va reîntoarce pe teren, mai ales în Basarabia, iar speranţele sale sunt finalmente împlinite prin rezultatele tratatelor de la Neuilly şi Trianon: asistă la naşterea României Mari. Când revine în România (iunie 1921) este primit cu onoruri...Notorietatea sa devine internaţională atunci când, în anii 1930, devine Preşedintele Uniunii Geografice Internaţionale, continuând cele mai strânse relaţii cu România, devine doctor honoris causa al Universităţii din Cluj unde G.Vâlsan, prietenul său, fondase un Institut de geografie.

Din această perioadă datează studiul de care vă vorbeam la început şi din care am extras câteva pasaje relevante care, în opinia mea, depăşesc notaţiile geografului pentru a intra în lumea analizei şi previziunii politice, aflându-ne la modul cel mai evident în prezenţa unui spirit vizionar care intuia mişcări geopolitice pe termen lung. Este vorba despre argumente care, pe baza geografiei demografice, intră în logica demonstraţiei geopolitice, afirmând cu tărie, în urmă cu un secol, teza justificării istorice a statului român în formula agreată şi contrasemnată de marile puteri ale timpului: ROMÂNIA MARE.

Iată ce scria el în 1921...

„Numele ROMÂNIA nu este nou pe harta Europei: dar în 1918 şi-a dobândit deplina sa semnificaţie. Desemnează un Stat Naţional, reunind aproape toate populaţiile româneşti. Timp de multe secole, ţările române au fost subiect de dispută între Turcia, Ungaria, Austria, Polonia sau Rusia. Născută din dezmembrarea Imperiului Otoman, România a trebuit să aştepte dislocarea Imperiului Austro-Ungar pentru a-şi aduce aproape o treime din conaţionalii săi şi în perioada haosului din Rusia a putut să culeagă una dintre cele mai bogate provincii ale sale, anexată de ţari cu un secol în urmă. Fostelor „Principate dunărene” ale Moldovei şi Valahiei – a căror reunire a format Regatul României – teritoriu la care s-a alipit Dobrogea în 1878, s-a adăugat întreaga Transilvanie, cu partea de comitate locuite populate de români, aproape două treimi din Banat, Bucovina şi Basarabia.

Traseul frontierelor noului Stat este fixat prin Tratatele de la Saint-Germain cu Bulgaria şi cel de la Trianon cu Ungaria. O declaraţie a marilor puteri, Anglia, Franţa şi Italia, publicată după Conferinţa de la Londra din februarie 1920, a recunoscut drepturile României asupra Basarabiei.

În afară de zona de sud, acolo unde Dunărea constituie limita teritorială a României, frontierele au avansat în toate direcţiile. Tratatul cu Bulgaria consacră anexarea recentă a unui teritoriu reclamat de mult de români în sudul Dobrogei, anexare la care bulgarii au consimţit fără nici un fel de entuziasm în 1913 şi recunoscută acum pentru prima dată prin semnătura marilor puteri.

Frontiera de est a României este deplasată la Nistru, cel care formase mult timp limita de est a Principatului Moldovei până la anexarea de către Rusia a ţării de dincolo de Prut, căreia i-au dat numele de Basarabia.

La nord, întreaga Bucovină este atribuită României, frontiera continuă să urmeze traseul Nistrului până la Zaletzchi de unde o ia spre sud pentru a atinge Siretul şi urca de-a lungul afluentului acestuia, Ceremuşul, până la frontiera fostei Ungarii.

De aici, de găsim în prezenţa unui traseu greu de definit, a cărui alură generală este cea a unui arc de cerc dezvoltându-se din Carpaţi şi Dunăre şi al cărui desen a fost inspirat mai ales de considerente etnice, fără a ignora condiţiile economice şi strategice. Conferă statului român aproape toate teritoriile fostei Ungarii locuite în masă compactă de populaţie românească.

(...) Astfel fixate, frontierele României delimitează unul dintre noile state cele mai bine constituite din punctul de vedere al construcţiei teritoriale. Comparaţi-o cu Cehoslovacia, întinsă pe 800 Km, cu Iugoslavia, care se întinde pe la Alpi până în apropierea Mării Egee sau, pur şi simplu, cu Vechiul Regat, desenând un fel de echer, ale cărui două ramuri se ofereau unor atacuri convergente (...) Contactul cu Balcanii, Europa centrală şi stepele ruse a avut drept consecinţă o structură geografică deosebit de complexă...varietăţii aspectelor fizice, corspunnde o destul de mare diversitate de resurse economice, dar şi deosebite încrucişări de influenţe etnice şi politice.

A fost necesară uimitoarea vitalitate a rasei române pentru a menţine un bloc naţional relativ compact pe care se bizuie construcţia noului Stat, în mijlocul frământărilor care au agitat popoarele Europei de su-est; iar realizarea tardivă a unităţii politice nu este mai surprinzătoare decât este persistenşţa elementelor alogene, destul de numeroase în limitele care le-au fost desemnate (...)

Dacă vom căuta locurile unde poporul român este cel mai omogen, le identificăm mereu în Carpaţi şi zonele colinare limitrofe. Naţiunea română pare să se fi format acolo în Evul Mediu, cu limba sa – latină contaminată cu elemente slave – religia sa ortodoxă, predilecţia sa pentru viaţa pastorală, în condiţii de relativă izolare, departe de spaţiile deschise traversate de invazii.  Aşa cum este adesea cazul în cazul populaţiilor de munteni, naţia a căpătat o vitalitate şi o putere de expansiune remarcabile, tradusă în numeroase rânduri prin migraţii în zonele de cîmpie învecinate. Elemente româneşti au avansat astfel mult peste graniţele actualei Românii Mari sau în afara fostelor state româneşti de odinioară. Întâlnim români dincolo de Nistru, până la Don, de-a lungul Dunării în Bulgaria şi Serbia......În zonele aflate sub suveranitate românească, popularea cu români este perfect omogenă...şi aici se află o indicaţie foarte importantă privind viitorul poporului român. Se poate conta pe o reducere a numărului populaţiilor alogene, asta în cazul în care rasa românească îşi păstrează vitalitatea şi forţa de expansiune. Există cel puţin 400.000 de români în Ucraina,  recensămintele bulgare vorbesc despre 80.000 de români de-a lungul Dunării, în Serbia aproape 200.000 de români locuiesc în regiunea muntoasă cuprinsă între Dunăre, Timoc şi Morava. Ne-am putea înşela aşteptându-ne la revenirea în ţară a 600.00-700.000 de români. Dar este posibil ca, la un moment dat, mişcarea migratorie spre exterior să se inverseze către teritoriile controlate politic de români...

În ceea ce priveşte forţa de expansiune a românilor, nu pare să fi diminuat de când dispunem de date statistice precise. Populaţia vechii Românii a crescut cu 53% în ultimii 30 de ani, trecând de la 4.545.821 de persoane în 1880 la 6.966.002 în 1910. În aceeaşi perioadă, media natalităţii a fost cu 40 la mie superioară Germaniei (36%), aproximativ egală cu cea a Serbiei (42%) şi Bugariei (40%). Nu a încetat să crească în timp ce în Germania descreşte. Creşterea de populaţie ar fi putut fi cu mult mai rapidă dacă indicele de mortalitate nu era atât de mare. Românii din Ungaria au o vitalitate aproape egală cu cea a românilor din Regat, numai că emigrează în proporţie mai mare decât maghiarii înşişi. Doar în perioada 1901-1910, 139.000 dintre ei s-au expatriat, 78.000 venind să se stabilească în regat, cea mai mare parte a restului emigrând în SUA. (...)

Noua Românie apare drept una dintre realizările cele mai fericite ale ideii naţionale după terminarea Marelui Război. Era greu să se facă ceva mai bine în condiţiile oferite de geografia fizică, etnică şi economică, în acest bazin al Dunării de jos, întretăiere a migraţiei popoarelor, câmp închis pentru luptele seculare între imperiile turc, rus şi austriac.

Noul Stat grupează cvasi totalitatea românilor care trăiesc în mase continue şi compacte, sau măcar tot ce putea fi reunit fără mutilarea altor grupe de populaţie naţionale învecinate. Frontierele sale delimitează o suprafaţă aproape regulat globulară, formă ideală pentru asigurarea facilităţii comunicaţiilor interioare şi oferind minimum de primejdie în faţa atacurilor externe. Resurse naturale variate sunt adunate în jurul masei Carpaţilor, leagănul naţiei române, teren cu multe bogăţii minerale. Noua Românie este superioară celei anterioare, nu numai prin suprafaţă şi dublarea populaţiei, ci şi prin resursele economice pe care le aduc anumite regiuni: fier şi cărbune în Banat, păduri în Transilvania şi Bucovina. Cu toate acestea nu este profund diferită şi se pare că găsim temeiuri de soliditate ale construcţiei.

...Nimic esenţial nu s-a schimbat în fizionomia României. Rămâne în continuare o ţară eminamente agricolă şi orizpntul său este mereu acelaşi, acela al unei mări interioare. ... Statutul politic al bazinului inferior al Dunării nu prevede schimbări fundamentale, ci vine să răspundă mai degrabă unei evoluţii naturale. Ceea ce s-a format nu este o adunare disparată de regiuni şi popoare, ci un stat de acelaşi fel ca cel care purta odată numele de ROMÂNIA, dar mai puternic, mai bine constituit, mult mai bine conturat din toate punctele de vedere.“

Doamnelor şi domnilor politicieni români ai anului 2014, poate învăţaţi ceva din această viziune geopolitică asupra României venită din partea unui om care nu numai că ne-a iubit şi preţuit ţara şi valorile noastre, dar a şi încercat şi reuşit să facă ceva concret, impunând soluţii favorabile pentru noi pe plan internaţional, cu adevărat vitale pentru supravieţuirea naţională, într-un moment în care, la propriu, se desenau sau se reformulau frontiere. Nu cred că vă interesează nicidecum acest tip de subiect şi nici nu cred că aveţi dorinţa să vă angrenaţi într-o asemenea dezbatere. Dar, cine ştie, poate...atunci, accesaţi aici textul integral al studiului respectiv, lecţie, peste timp,despre  cum se face politică responsabilă, iubind o ţară fără a-i cere nimic în schimb.