Cei mai buni cartofi prăjiţi din univers

Cei care suspină după regimul comunism au grijă să nu lase  mormântul lui Ceauşescu fără flori  FOTO activenews.ro

Era ’84 sau ’85, nu-mi mai amintesc foarte bine, dar ce ştiu era că încă nu mă dăduseră ai mei la şcoală. Era un noiembrie târziu şi cenuşiu. În ziua aia ca mai în toate zilele, în jurul prânzului, la noi în bloc mirosea a cartofi prăjiţi. I-am zis maică-mii că vreau şi eu. Mama s-a uitat la mine şi mi-a spus scurt: nu avem cartofi, îţi dau varză călită.

Ca orice copil care ţine la poftele lui, am pus bot şi toată ziua nu am făcut altceva decât să îi cer cartofi prăjiţi.

Exasperată, a doua zi de cu dimineaţa, mama a dat un telefon scurt. Avea o prietenă care se descurca mai bine în perioada aia în care, la Târgovişte, intram în Alimentara şi puteam alege de pe rafturile imense doar conserve de sardine şi cidru. Nimic altceva. Creveţii ei vietnamezi erau de fapt sardine. Nici măcar nu ştiu dacă în cutiile respective erau sardine sau nu, pentru că nu am văzut niciodată una de aproape, ce să mai spun să fi deschis una.

Telefonul făcea des atingere şi cuplajul intra mereu pe fir. Mama a vorbit ceva, nu ştiu ce, s-a îmbrăcat, a luat bicicleta şi după o oră s-a întors cu un sac mare de cartofi. Părinţii mei au lucrat o viaţă în învăţământ. Tata a fost profesor, iar mama învăţătoare, salariul unui profesor pe vremurile alea era de 3000 de lei, în timp ce al unei învăţătoare ajungea pe la 2000 de lei. Se chema că eram  extrem de bogaţi. Avuţi, cu buzunarele pline şi muritori de foame.

Mama a desfăcut sacul de cartofi sau, mai precis, de noroi. Da, în sac era mai mult noroi decât cartofi. A deşertat sacul în cadă şi s-a apucat să-i spele. Din tot sacul ăla au rămas maxim 3-4 kilograme de cartofi. Mama, transpirată, înfrigurată şi fericită, m-a anunţat că la prânz o să avem cartofi prajiţi. I-a făcut în ulei de soia pentru că doar din ăsta se găsea şi au fost cei mai buni cartofi din viaţa mea şi fără să exagerez cred că au fost cei mai buni cartofi pe care i-a văzut universul ăsta vreodată. I-am mâncat încet, cu pâine intermediară şi cu muştar. Nu îmi amintesc ca vreodată gustul unei alte mâncări să mă facă mai fericită.

Mama nu era un bucătar excelent şi găsea în gătit o corvoadă, prefera să scrie sau să picteze. Îi era cu atât mai infernal să gătească când nu avea cu ce. Îmi amintesc străduinţa şi bucuria care o copleşeau când găsea parizer. Imediat îmi făcea celebrul “şniţel parizian” cu care s-au delectat probabil toţi cei de vârsta mea. Ca desert, aveam pâine înmuiată în apă, prăjită puţin şi cu zahăr deasupra.

Era foame mare în anii ’80. Nu doar de friptură. De libertate mai ales. Tata, profesor deportat la ţară şi navetist 30 de ani, primea o dată la 2 luni o sticlă de vin de la părinţii elevilor. Aşa aveau ai mei material pentru o cină romantică.

Nu am să înţeleg niciodată nostalgia pentru comunism. Veţi spune că poate sunt eu un caz aparte, că nu era atât de rău. Posibil, părinţii mei au refuzat să se înscrie în Partid, de-abia în ’88, mama, disperată de halul în care trăiam şi-a depus actele. Îşi închipuia că, membru de partid fiind, va găsi mai uşor cafea Alvorada. Inka îi distrugea ficatul şi o făcea să vomite. Mintea mea nu poate pricepe...

(citiţi continuarea articolului pe Sereniti.ro)

Un articol semnat de Corina Bacanu

Corina Băcanu este de 15 ani copywriter. Câteodată Director de Creaţie. Awarded and Rewarded.Passionate about Communication. Idea Writer. Curious. Blonde by Choice. Instagram Aficionada. Living on a Tweet. Pro Creative. Jump and the net will appear.