Viteza sensului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu te scalzi niciodată în acelaşi râu, spune o vorbă celebră, atribuită lui Heraclit. Conştiinţei i-a fost atribută şi ei fluiditatea, iar William James consacră termenul de „flux al conştiinţei”. Rămâne să ne întrebăm dacă putem să ne scăldăm de două sau de mai multe ori în râul conştiinţei, în fluxul ei continuu, în continuitatea ei fluidă.

Oliver Saks, Fluviul conştiinţei, trad. Florin Oprina, Humanitas, Bucureşti, 2020

Primul impuls este să răspundem afirmativ, dat fiind că omul – fiinţa conştientă prin excelenţă sau conştientă în cel mai înalt grad – poate să deruleze filmul memoriei lui în sens invers, poate să facă salturi în timp şi să devină, prin forţa imaginaţiei lui, contemporan cu evenimente petrecute cu sute sau mii de ani înainte să se nască. Nu spunem adesea despre o persoană sau alta că „trăieşte din amintiri” sau despre un vârstnic că singurul lui viitor este trecutul şi cărui om normal îi este străină nostalgia sau dorul, acele fenomene în care trecutul se „prezentifică” într-o dureroasă privire prospectivă asupra lui, într-o intenţie recuperatoare, produs al unei temporalităţi paradoxale, pentru care viitorul nu are alt sens decât acela de a se împlini ca trecut.

Şi atunci ce fel de flux este acesta, care poate fi oprit în loc, derulat în sens invers sau poate curge, cel puţin afectiv, în amonte, înspre izvoare? Este cu adevărat un flux paradoxal: pe de o parte continuu pentru că toate secvenţele vieţii noastre psihice sunt aranjate şi rearanjate, clipă de clipă, într-un tot unitar, printr-un super-procesor mintal (deopotrivă neurologic şi psihic) care integrează câmpuri corticale („populaţii de neuroni”) şi de imagini în structuri perceptive – clare şi distincte –  ce compun fundamentele a ceea ce numim univers obiectiv sau lume. Pe de altă parte discret – pentru că, cum spuneam, este alcătuit din „secvenţe”, din episoade, din bucăţi statice – puse în mişcare de un cinematograf intern, cerebral. Mişcarea este, altfel spus, adăugată, este un efect produs – graţie evoluţiei, în scopuri adaptative – de creierul animalelor superioare. O broască, de pildă, ne spune Sacks, nu percepe mişcarea obiectelor din jur, ea le receptează ca pe nişte imagini fixe, asemenea unor fotografii.

Tocmai constituţia dublă a temporalităţii face posibilă mişcarea aparentă a libertăţii spiritului uman, sentimentul atemporalităţii (eternităţii?) lui. Discontinuitatea materială a momentelor lui ne permite să punem stop-cadru, să le încetinim sau să le accelerăm, dar, evident, nu am putea-o face, dacă viteza derulării lor nu ar fi o „formă” a subiectivităţii noastre transcendentale. Într-adevăr, „fluxul” conştiinţei se „construieşte” asemenea unui film: din cadre fixe, din imagini statice, derulate, cu o anumită viteză, de creierul nostru. A fost nevoie de inventarea stroboscopului şi ulterior a cinematografului pentru ca o asemenea comparaţie să se poată naşte, dar nu e mai puţin adevărat că, cel puţin în cazul stroboscopului, tehnica a fost concepută, mai întâi, tocmai în scopul developării proceselor ascunse ale minţii noastre. De altfel, mare parte din progresul cinematografiei a constat în efortul de a sincroniza viteza de derulare a imaginilor de pe ecran cu viteza neuronală umană de percepere a imaginilor.

Existenţa concomitentă a două elemente contradictorii, static şi dinamic, în chiar miezul mişcării şi deci al timpului a fost de mult şi în variate feluri conştientizată. Iluzia unui cerc de foc, creată prin învârtirea foarte rapidă a unei torţe, le-a atras atenţia anticilor asupra unei „încetineli” a vederii noastre, deci asupra unei viteze lăuntrice, inerente minţii umane. Paradoxurile mişcării, formulate de Zenon, rezultă din surprinderea sau intuirea acestei duble constituţii: o săgeată stă în fiecare moment al deplasării ei, Ahile nu poate ajunge din urmă o broască ţestoasă pentru că fiecare dintre ei va ocupa într-un anumit moment un anumit loc, apoi un alt loc şi tot aşa la infinit. Cea mai mare dispută dintre presocratici se reduce la negarea existenţei / realităţii mişcării de către Parmenide, respectiv în afirmarea ei de către Heraclit.

Fluviul Constiintei

Experienţe obişnuite, comune, accesibile oricărui subiect uman atrag atenţia asupra contribuţiei esenţiale a minţii la fenomenul temporalităţii: contractarea sau dilatarea timpului în funcţie de starea sufletească (aşteptarea ori petrecerea a ceva plăcut face ca timpul să treacă mai greu, dimpotrivă aşteptarea ori petrecerea a ceva neplăcut face ca timpul să treacă foarte repede) sau în funcţie de vârstă (pe măsură ce înaintăm în vârstă, timpul ni se pare că trece tot mai repede, fie pentru că propriile noastre procese neurologice încetinesc, deşi nu foarte mult, fie pentru că raportăm, inconştient, durata de viaţă deja trăită la durata pe care o aproximăm a o mai avea la dispoziţie – o explicaţie ingenioasă dată de Hanna Arendt şi amintită, în cartea lui, de Oliver Sacks.) Alături de acestea stau, ca pentru a le confirma, experienţele de conştiinţă alterată – de la visele în care avem senzaţia că au trecut câteva ore bune în mai puţin de un minut până la cele obţinute sub influenţa drogurilor, prin care mişcarea este atât de încetinită încât vedem (la propriu!) dârele lăsate de lucruri în târârea lor interminabilă, ca în suprapunerile fotografice.

Afecţiunile neurologice – domeniul de expertiză al lui Oliver Sacks – constituie însă un teren ştiinţific, experimental, incontestabil. Boala, disfuncţia neurologică arată – precum un telescop sau microscop temporal –  activitatea noastre cerebrală. Astfel, în anumite cazuri de Parkinson (postencefalitic) mişcările sunt încetinite până la limita încremenirii, iar în altele sunt accelerate până la delir; în altele, poate cele mai dramatice – o jumătate din pacient este accelerată, iar cealaltă încetinită. Cum era de aşteptat, percepţia temporală se modifică în consecinţă: pacientului încetinit i se va părea că nimic nu s-a schimbat în afară de faptul că limbile ceasului se mişcă cu o viteză ameţitoare; invers, pacientul accelerat va traduce diferenţa dintre el şi oamenii normali în termenii diferenţei dintre „maimuţe şi reptile”. Accelerarea vitezei „neuronale” – departe de a se reduce la o impresie pur subiectivă – produce efecte concrete, obiectiv măsurabile în viteza de reacţie a pacientului accelerat. Astfel, una dintre pacientele urmărite de Oliver Sacks, Hester Y, intrată într-o fază accelerată ca urmare a tratării cu L-dopa (un medicament ce creşte nivelul de dopamină) a atins, în jocul cu mingea, o viteză de reacţie de o zecime de secundă, timpul cel mai bun pentru un om normal fiind de o şeptime de secundă. Desigur, o accelerare a vitezei de reacţie a oamenilor normali se obţine în urma exerciţiilor şi antrenamentului susţinut şi controlat – doar că nici un antrenament nu poate atinge performanţele absolut năucitoare ale unor bolnavi, cum sunt, de pildă, aşa numiţii idioţi savanţi în stare să reproducă, fără să înţeleagă nimic din el, un text amplu, în cele mai insignifiante detalii.

Cum se explică atunci, din moment ce asemenea performanţe şi viteze sunt posibile, că evoluţia a selectat ca normală – o minte cu un sistem de operare şi un procesor medii, dacă nu chiar mediocre, deşi memoria umană este inimaginabil de cuprinzătoare, atât de cuprinzătoare încât s-a putut spune că este infinită şi că nici un moment al experienţei trecute nu se şterge din ea – idee întărită de observarea unor remarcabile fenomene de hipermnezie pe fondul unei stări de sănătate alterate, cum este de pildă criza experienţială epileptică „în care o amintire detaliată sau halucinaţie a trecutului apare deodată în conştiinţa pacientului şi îşi desfăşoară cursul subiectiv şi fără grabă, în ceea ce sunt, obiectiv, doar câteva secunde.” (p.45)

Răspunsul lui Oliver Sacks la această întrebare este că tocmai capacitatea aproape astronomică a minţii umane ar putea-o face, în cazul unei activări mai intense, inoperabilă, omul ar putea fi strivit, copleşit sub imensitatea propriei lui minţi. Acest lucru se observă la anumiţi suferinzi de sindromul Tourette unde limita dintre bogăţia asocierilor şi delir este imperceptibilă. La aceiaşi bolnavi se observă, datorită aceleiaşi viteze, o impetuozitate neobişnuită care tinde să se traducă în acte extrem de riscante: traversarea unei străzi în ultimul moment sau introducerea degetului într-o flacără.

În ultima parte a cărţii, unde abordează problema creativităţii, originalităţii şi a discontinuităţilor progresului ştiinţific, Sacks sugerează că acelaşi lucru se poate spune despre super- sau macro-creierul umanităţii, al societăţii umane. Marile genii, minţile strălucite, marii inventatori, reformatorii importanţi sunt, oricât de rari ar fi, mult mai numeroşi decât a putut omenirea prelua, accepta, duce din ideile, invenţiile, creaţiile, reformele lor. „Mintea” umanităţii, (spiritul!) funcţionează, mutatis mutandis, nu cu mult diferit de mintea individului: reţine doar o mică parte din asocierile posibile, temperează avânturile prea impetuoase şi, în general, preferă ordinea, echilibrul şi armonia – şi pe cei ce le înalţă imnuri, fie ei filosofi, poeţi sau artişti. O dopamină specială pare să regleze raporturile dintre mintea umanităţii şi corpul ei; prin ea se inhibă conştientizarea sau acceptarea sau asimilarea acelei cunoaşteri sau înţelegeri pentru care corpul nu e (încă) pregătit, căreia nu i-ar putea face faţă. Cum altfel să explici că heliocentrismul a fost descoperit de Aristarh încă din secolul III î.e.n., fiind luat în serios de savanţi precum Arhimede, pentru ca apoi, inexplicabil, să cadă în uitare în favoarea unui mirobolant sistem „explicativ”, fantezist şi grotesc de fals, precum cel al lui Ptolemeu? Spiritul – ca şi mintea individului – este „programat” coordoneze şi să integreze mai multe sisteme şi sub-sisteme într-un tot unitar, şi în consecinţă va accepta teoria cea mai apropiată sau cea mai puţin opusă sistemului afectiv (de credinţe, opinii, înclinaţii, sentimente, ataşamente şi relaţii sociale). Secolul al XIX-lea şi mai ales secolul XX ni se par atât de bogate în genii şi minţi sclipitoare doar pentru că vechiul sistem afectiv (întemeiat pe credinţa în valoarea raţionalităţii universului, exprimată atât prin postularea lui Dumnezeu cât şi a mecanicismului) s-a relaxat, lăsând locul altuia (în care valoarea fundamentală este libertatea, libertatea absolută a individului, atât în calitatea sa socială, cât şi în cea intelectuală, spirituală). Graţie noului sistem afectiv-valoric, indivizii nu s-au temut să exploreze spaţii incomode, să accepte teoria haosului sau mecanica cuantică pentru că nu i-a mai preocupat deloc acomodarea noilor concepţii cu sentimentul sau înclinaţia pentru o presupusă raţionalitate a universului.

Mai este însă o explicaţie, poate cea mai interesantă, pentru discrepanţa dintre viteza conştiinţei şi cea a creierului, dintre încetineala normală a conştiinţei şi rapiditatea extraordinară a activităţii cerebrale şi, în genere, a sistemului nostru nervos (viteza de deplasare a impulsului nervos este, conform lui Hermann von Helmholtz, de douăzeci şi cinci de metri pe secundă). Explicaţia ţine de o dimensiune specială, specifică conştiinţei umane, este a treia componentă a temporalităţii, integratorul care transformă discretul în continuum: nevoia de sens! Conştiinţa umană este definită până în cele mai profunde structuri ale ei de limbaj, limbajul a fost atât de asimilat în evoluţia omului, încât prezenţa lui se manifestă organic prin acest retard fiziologic, şi psihic prin distorsiuni evidente ale cauzalităţii. Nietzsche a fost unul dintre cei care, cu simţul lui psihologic extrem de ascuţit, a observat postdatarea unor fapte în timpul visulului: dacă, scrie el în Amurgul idolilor, auzim o detunătură sau dangătul unui clopot vom alcătui repede o poveste în care zgomotul apare la sfârşitul ei (deşi tocmai sunetul a produs-o). Visul răstoarnă succesiunea „obiectivă” a cauzelor şi efectelor tocmai pentru a-i da sens şi semnificaţie într-o percepţie atât de clară şi de distinctă încât subiectul ar rămâne uimit dacă ar afla că este vorba de o falsă cauzalitate, produsă aproape ad-hoc de conştiinţa lui, fie ea şi adormită, pentru a genera o explicaţie consistentă sunetelor auzite în stare de somn, fără să fie nevoită să se trezească. Oare, se întreabă Nietzsche, nu tot aşa se întâmplă şi cu cauzalitatea „observată” în viaţa diurnă?

Prin studii ştiinţifice de o indubitabilă acurateţe s-a dovedit, ne-o spune Oliver Sacks în Fluviul conştiinţei, că lucrurile chiar aşa stau, atât în privinţa visului, cât şi în privinţa experienţei conştiente. Odată adormiţi, se produce adesea o convulsie musculară involuntară: imediat vom umple cu sens reacţia fiziologică a organismului printr-un vis în care „ se face că” alunecăm sau cădem de pe o scară, astfel că spasmul este resimţit „conştient” abia la sfârşitul poveştii onirice. Vom spune că am tresărit fiindcă am visat că am alunecat, căzut etc. De asemenea, s-a observat că reacţiile neurologice specifice luării deciziei apar cu câteva secunde înainte sa fim conştienţi de ea. Alergătorul porneşte în cursă înainte de a auzi în mod conştient detunătura pistolului şi, cu toate astea, experienţa lui conştientă se va constitui având ca ordine de succesiune: sunetul pistolului - pornirea în cursă. Îndreptăţirea metaforei schopenhaueriene a schilodului „cu vedere” cocoţat pe umerii unui orb puternic – este, iată, riguros dovedită ştiinţific.

Conştiinţa pare produsă de o nevoie „fiziologică' de sens” fiind predispusă în mod „natural” la asemenea denaturări ale temporalităţii obiective. Întârzierea normală a conştientizării nu are poate alt rol decât acela de a umple cu sens şi semnificaţie episoadele, secvenţele vieţii noastre, este răgazul pe care şi-l ia pentru a putea lega fotogramele receptate – imagini statice! – într-un film, într-o curgere, într-o mişcare cu sens. Atât accelerarea cât şi scăderea sub prag a vitezei neuronale specifice stării de conştienţă (şi deci limbajului?) duce, în direcţii contrare, la grave alterări ale sensului: fie printr-o augmentare a semnificabilităţii împinsă până la incomprehensibil (se ştie că sub acţiunea unor droguri precum haşişul sau mescalina se produc stări de euforie indescriptibile în care totul pare să debordeze de sens, în care asocieri de idei, de cuvinte sau de sunete, în mod normal ininteligibile, dau senzaţia unor semnificaţii plenare, de-a dreptul mistice, inefabile), fie printr-o diminuare extremă a acesteia, printr-o golire de sens a lumii (produsă de sedative, precum opiatele sau barbituricele, v. p. 46).

În lumina acestor idei, putem privi altfel descrierea atât de plastică – dar, iată, şi de exactă, făcută de Martin Heidegger unor experienţe umane fundamentale: angoasa (Angst) prin care trăim „nimicul” sau „nimicnicia”, în care lumea însăşi se dizolvă într-un non-sens universal şi totul pare încremenit într-o imobilitate aneantizantă. La polul opus, entuziasmul sau bucuria – susţinute, din punct de vedere neurologic, de un uşor excedent de dopamină – fac ca viaţa şi lumea să pulseze de sens, trecutul este restructurat, toate momentele lui fiind puse să conveargă firesc înspre împlinirea în momentul de faţă, ca prezent al iubirii sau al gloriei. Dimpotrivă, spre deosebire de entuziasm şi de angoasă – „teamă fără obiect”, plictiseala pare să fie generată de discrepanţa dintre un hiperactivism neuronal şi lipsa de activitate exterioară, dintre „libido” şi „obiectul investit”, dintre energie şi consumarea ei, este un „entuziasm fără obiect”, „autoimun”, insuficient dotat pentru a-şi fi autosuficient / autoconsistent (insuficienţă ce poate şi este de multe ori compensată de substanţe halucinogene ce au rolul de a umple cu fantasmele lor golul plictiselii.)

Noile descoperiri neurologice aruncă deci o lumină nouă şi asupra dispoziţiilor afective fundamental-umane: angoasa, plictiseala, entuziasmul, bucuria, speranţa, toate acestea fiind legate de prezenţa sensului, de simţul sensului. Dacă intensitatea activităţii noastre nervoase este suficient de crescută, depăşind puţin pragul normal, suntem predispuşi să facem uşor legături între episoadele şi secvenţele lumii şi ale vieţii, astfel încât, presupunând că acestea sunt într-o cantitate îndestulătoare, „fotogramele” lor se vor înşirui într-o poveste curgătoare, într-un film captivant. Dimpotrivă, dacă viteza neuronală este sub prag, vom avea sentimentul disparităţii, îmbucătăţirii, fragmentarităţii – fără sens a lumii, a nimicului şi nimicniciei ei. În sfârşit, dacă viteza neuronală este mai crescută decât media – dar nu-i corespunde o cantitate suficientă de „fotograme” asupra căreia să se reverse, apare sentimentul unui sens ratat, al unei intenţii „neumplute”, neîmplinite – manifestat cel mai expresiv prin bovarism, cu plictiseala ei produsă de un teribil dezechilibru dintre oferta lăuntrică, excedentară, şi „cererea” de pe piaţă, deficitară, cu sentimentul că toate intenţiile îi cad în gol sau pe lângă... obiectul vizat.

Acest text a apărut şi în numărul curent al revistei România literară.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite