Nu mai are nicio importanţă cine are dreptate şi cine nu. Nici măcar dacă, aşa cum ar zice înţelepţii, “adevărul e la mijloc”. Dincolo de bătăliile de moment, au de suferit în primul rând scriitorii. Şi, imediat după ei, cititorii. Căci, pentru cine vrea pur şi simplu să citească nişte cărţi bune, cât mai multe cărţi bune ale scriitorilor români, e neimportant ce se întâmplă în organizaţia breslei. Aşa cum, pentru cei care merg pe şosele şi trec poduri, e neimportant ce se întâmplă în Uniunea Constructorilor de Drumuri şi Poduri: important e să meargă în siguranţă şi să nu cadă podul cu ei.

Simplu spus, Uniunea Scriitorilor este o organizaţie profesională, dar are şi nişte atribuţii de sindicat (pentru că plăteşte pensii suplimentare pentru unii membri, acordă ajutoare sociale etc.). Are statut, are tot ce-i trebuie ca să funcţioneze. Există multe alte organizaţii de acest fel (uniuni şi asociaţii ale diverselor profesii, patronate etc.). Toate îşi rezolvă chestiunile interne (organizare, alegeri, cine-i preşedinte şi cine nu, cum se cheltuiesc banii, ce se face şi ce nu se face etc.) în şedinţe, între patru pereţi.

De ce problemele interne ale scriitorilor ajung în spaţiul public? E simplu, s-au scris studii despre asta: pentru că scriitorii au acces mai uşor la spaţiul public şi la mass media decât inginerii, juriştii, veterinarii, agricultorii ori alte categorii. Pentru că impulsul lor natural e să scrie, să folosească presa ca pe un teritoriu “al lor”, în care se simt acasă. Şi pentru că trăiesc cu iluzia că problemele interne ale breslei lor sunt de interes public. Consideră că, pentru cititorii de literatură română (oare câţi or mai fi? nu ştie nimeni cât de cât precis), e relevant cine e preşedintele Uniunii, cine ce crede despre cine, cine pe cine rade şi cine pe cine laudă. Consideră că opinia publică e îndreptăţită – ba chiar obligată? – să fie la curent cu adjectivele folosite de fiecare tabără când vorbeşte despre cealaltă. Şi că, în loc de cărţi, publicul poate citi comunicate de presă tipărite pe o pagină întreagă de revistă (prima pagină, evident) şi postări pe Facebook care se scurg pe “wall” cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună. Într-un amestec de mit al poetului damnat şi inadecvare la the network society, într-o combinaţie de cultură instituţională neînţeleasă şi zvâc civic-emoţional, ni se serveşte – nouă, bieţi cititori fără vină – un “scandal” care ajunge în presă pentru că n-a avut loc în sala de şedinţe.

Poate sună simplist, dar, când cumpăr roşii ori pătrunjel de la piaţă, nu mă gândesc nicio secundă dacă ţăranul care mi le vinde o fi membru în vreo asociaţie a agricultorilor, nici cine i-o fi preşedinte de breaslă. Când cumpăr cârnaţi din magazinul lui Toni (foarte bun Toni ăsta!) nu mă interesează cine-i şef la “procesatorii de carne” şi dacă or mai fi dat afară pe cineva din asociaţie, ci doar dacă numiţii cârnaţi au ce le trebuie. E prea brutală comparaţia? Sigur că da. Dar nu despre cârnaţi şi cărţi e vorba, ci despre organizaţii profesionale. Pot face şi alte comparaţii: organizaţiile profesionale şi sindicale ale scriitorilor din Germania ori Suedia îşi rezolvă problemele în şedinţe, nu în presă. Nu “fac ştiri”, n-au ce spune în conferinţe de presă, nu dau afară cu tam-tam vreun membru pentru că “a adus atingere imaginii organizaţiei”. De altfel, asemenea  motivaţii pentru excluderea vreunui membru nu prea se mai întâlnesc nici măcar în România. Numai partidele noastre de doi bani se mai înfoaie cu atâta aplomb când dau afară pe careva. Şi tot partidele sunt singurele organizaţii care mai oferă spectacolul aripilor, facţiunilor, suspendărilor şi autosuspendărilor etc.

Aşa încât mă întreb dacă nu cumva tot acest spectacol nu va avea, drept singură consecinţă, o percepţie publică şi mai proastă a “ideii de scriitor”. Cititorii vor fi (şi mai) dezamăgiţi, iar mitocanii vor avea un motiv în plus să spună că “nu-i nimic de capu’ intelectualilor ăştia, nu vezi cum se ceartă între ei?”.

Între timp, piaţa editorială este dominată de departe de traduceri, care se vând mult mai bine decât cărţile scrise de autori români.