Prima este Memoria răului, ispita binelui - O analiză a secolului de Tzvetan Todorov, apărută la noi în anul 2002, în traducerea Magdalenei şi a lui Alexandru Boiangiu, la editura Curtea veche. O carte în care se asociază de minune dimensiunea teoretică cu încercarea de a aduce în prim-plan o seamă de mărturii fundamentale despre răul care a bântuit secolul al XX lea. Un rău ce a luat, preponderent, în analiza reputatului teoretician francez de origine bulgară, forma lagărului de concentrare, văzut ca expresie esenţială de punere în practică a doctrinei devastatoare, profund anti-umane, nazismului şi a Shoah-ului. Nu este omisă, însă apare mai palid, în cartea lui Todorov şi experienţa gulagului de tip sovietic, iar prin analiza scrierilor lui Vasili Grossman (îndeosebi romanul Viaţă şi destin) este evocată situaţia cumplită în care una şi aceeaşi persoană a trăit ambele experienţe carcerale.

Sigur, nu trebuie cu nici un preţ nici uitată, nici negată unicitatea Shoahului despre care a scris importante pagini Alain Besançon, tot la fel cum se cuvine subliniat, ori de câte ori avem prilejul, câtă dreptate avea dreptate François Furet atunci când nota următoarele cuvinte: „Dacă fascismul se confundă integral cu sfârşitul său, comunismul păstrează ceva din farmecul începuturilor: paradoxul se explică prin supravieţuirea acelui sens al istoriei – alt nume al necesităţii sale- ce ţine loc de religie pentru cei fără religie, din care motiv e atât de greu să te lepezi de el. Or, trebuie să îl înmormântăm, dacă vrem să înţelegem secolul al XX lea” (cf. Trecutul unei iluzii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996)

Cea de-a doua carte la care m-am gîndit adesea în timp ce citeam Viaţa şi moartea în Gulag este Mirajul Utopiei - Călătoriile în URSS: control şi propagandă (Editura Vremea, Bucureşti, 2013) datorată chiar lui Codruţ Constantinescu. Lucrare în cuprinsul căreia sunt disecate doar o parte din feluritele moduri în care s-a produs ceea ce s-a numit trădarea intelectualilor. Momentele în care aceştia şi-au uitat menirea de a reflecta şi de a da expresie în scrisul lor doar adevărului, preferând, în schimb, minciuna tarifată. Au făcut-o producând mărturii falsificate despre ceea ce au însemnat vizitele lor în Uniunea Sovietică. Vizite la minut planificate, organizate de serviciile secrete, în special din vremea lui Stalin. Vizite la capătul cărora intelectualii, scriitorii achitau preţul. Reprezentat de scrierea de articole fluvii ori de cărţi în care lăudau „binefacerile” comuniste ce copleşiseră de-a dreptul feluritele naţiuni şi popoare înglobate împotriva voinţei în construcţia ce s-a dovedit artificială şi care a purtat numele de URSS.

Au existat însă şi alt gen de călătorii făcute pe teritoriul URSS. Cele întreprinse în mod obligatoriu de nenumăraţii cetăţeni ai primei ţări în care a învins socialismul şi care, din cine ştie ce motive, unele reale, altele imaginare, alteori doar spre a se îndeplini planuri (planificarea şi-a făcut simţită prezenţa şi când era vorba despre arestări, deportări, condamnări la moarte) erau trimişi în Gulag. Puţini au fost cei ce s-au întors din astfel de expediţii, al căror model a fost cu rapiditate exportat de Uniunea Sovietică în ţările satellite, iar unii dintre ei şi-au aflat şi puterea, şi răgazul de a pune pe hârtie ceea ce au trăit acolo, trecând peste traumele pe care le aduce cu sine mărturisirea. O parte dintre aceşti supravieţuitori au scris romane sau memorii, alţii doar au răspuns la interviuri apărute în reviste ori volume.

Cititorului român de astăzi îi sunt numai în parte cunoscute aceste volume. Desigur, cărţi fundamentale precum cele ale lui Soljeniţîn, Evghenia Ghinzburg, Varlam Şalamov, Nadejda Mandelştam, etc. au apărut şi în România. Li s-au alăturat cele scrise de Aniţa Nandriş-Cudla, Radu Mărculescu, Aurel State, Aurel Gulan. Însă cum, din păcate, şi în România a fost exportată metoda (Canalul, Bărăganul, Gherla, Aiudul, Râmnicu Sărat, Baia Sprie, etc) editurile româneşti au fost copleşite şi preponderant preocupate de mărturiile celor ce au trăit în ţara natală aceste experienţe-limită.

Codruţ Constantinescu a citit o imensă parte a mărturiilor celor ce au cunoscut Gulagul chiar în URSS. De aici şi importanţa, şi ineditul cărţii sale. Nu a fost vorba doar despre cetăţeni sovietici, ci şi de japonezi, polonezi, finlandezi, germane, români. Autorul lucrării Viaţa şi moartea în Gulag a sumarizat aceste experienţe de lectură, a rezumat conţinuturi de carte, le-a ordonat tematic, fiind preocupat de justa înţelegere a tragediei acestor destine. O tragedie care, adesea, a continuat şi după eliberare, şi după moartea lui Stalin. În fond, avea dreptate Todorov când afirma că „trecutul istoric, la fel şi ordinea naturală, nu au sensul prin ele însele, nu poartă nici o valoare; sensul şi valoarea vin de la subiectele umane, doar ele pun întrebări şi judecă”.

Cartea lui Codruţ Constantinescu este organizată sistematic. Începe prin a defini esenţa conceptului de gulag, rezumă mărturii şi reconstituie destine, e preocupată de condiţia femeii în gulag, de patimile presupuse de golgota prizonierilor sovietici, de descriptorii şi filosofia suferinţei, de foamea ordonată. Dar şi de ceea ce s-a întâmplat cu cei ce au trecut de experienţele acestea extreme după eliberare. Tentaţia şi aspiraţia spre normalitate nefiind adesea decât o operaţiune de trecere din închisoarea mică în închisoarea mare.

Nu e tocmai confortabilă întotdeauna lectura acestei cărţi. E însă absolut necesar să fie făcută. Este vorba despre o necesitate dublată de condiţia de lucru bine făcut ce o defineşte munca lui Codruţ Constantinescu.

Codruţ Constantinescu - VIAŢA ŞI MOARTEA ÎN GULAG - Editura Vremea, Bucureşti, 2016