The beginning of a beautiful friendship

Leo Taxil (pe numele lui adevărat şi lung Marie Joseph Gabriel Antoine Jogand-Pagès) se naşte pe 21 martie 1854 în Marsilia şi moare, aproape simetric, pe 31 martie 1907. Pseudonimul „Leo Taxil" este format din cuvintele „Leo", prenumele bunicului său, şi „Taxil", numele unui aliat hindu al lui Alexandru cel Mare.

A fost jurnalist şi scriitor  şi a devenit cunoscut prin anticlericalismul său.

La vârsta de cinci ani a fost plasat în cadrul unui seminar iezuit. Dezamăgit, în tinereţe publică o serie de lucrări anticlericale, dar în 1885 se pocăieşte subit, se declară credincios şi se dedică dreptei credinţe. Papa îl primeşte în audienţă şi îi îngăduie să-i sărute pantoful pontifical.

Primit în sânul bisericii (timp de doisprezece ani), scrie articole şi cărţi împotriva Francmasoneriei, împrejurare în care atribuie lucrări satanice misterioasei Diana Vaughan, adepta unui dubios cult păgân. Promite o denunţare publică a personajului şi dezamăgeşte o audienţă numeroasă, formată în mare măsură din clerici. Diabolica Diana Vaughan se dovedeşte a fi doar numele împrumutat de la o umilă angajată.

(Printre altele, inventează un oraş scufundat în lacul Geneva, în căutarea căruia se înghesuie arheologii şi turiştii. Anunţă public invadarea portului Marsilia de rechini pe care autorităţile portuare se grăbesc să-i extermine.)

Denunţă fanatismul şi intoleranţa. Susţine că anii petrecuţi în sânul bisericii nu au fost decât o glumă. Iar în 1897 publică Biblia hazlie în care satirizează ceea ce consideră erori şi credinţe false în Vechiul Testament. Trece printr-un proces pentru insultarea religiei oficiale şi scapă cu bine.

Prefaţa comunistă de la ediţia românească a Bibliei hazlii din 1962, deşi aprobă cartea, precizează totuşi că „faptul că Taxil nu a cunoscut marxismul şi nici cercetările ştiinţifice istorice întreprinse mai târziu cu privire la apariţia miturilor religioase, face ca unele dintre aprecierile lui să fie contestabile. (...) Cititorul nu va găsi deci în cartea lui Taxil toate argumentele şi materialele ştiinţei contemporane folosite pentru combaterea religiei.”

Personajul are figura tragicomică a unui măscărici. Duce cu el ceva din aerul unui clovn care imită un acrobat. Nici măcar ideologii de peste vremuri nu îl iau cu adevărat în serios. Dar ceva autentic se desprinde din paginile lui. Biblia hazlie este hazlie. Mă opresc puţin asupra facerii lui Adam:

„Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mâinile mulţumit. Îl aştepta însă ceva şi mai bun.

-          Totuşi, niciunul dintre aceste animale nu seamănă cu mine, şi-a făcut el socoteala. Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfârşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pământ trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea. În vreme ce bătrânul cugeta astfel, câteva dintre maimuţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.

-         Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, probabil, dumnezeu. Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. (...) Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strâmbe. Atunci dumnezeu a luat o bucată de pământ jilav şi s-a apucat să modeleze un om. Se mai poate oare afirma, după toate astea, că dumnezeu este numai duh şi nu are mâini? (...)

De îndată ce l-a zămislit pe om, dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. (...) Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trândăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gând: "Sunt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pământ roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Câţi ani oi fi avînd? M-am născut acum câteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrânească, un bărbat are atâţia ani cât îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind,m-am născut la vârsta de 28 de ani, având toate măselele... Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte. Sunt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vârstei şi a bărbii, sunt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? (...)

În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu! Nici nu vă închipuiţi câte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atâtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cât se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gânduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvânt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. (...)

Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi când spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume când au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sunt numai râuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei sărate îi supăra teribil. Am râs cu hohote! (...)

Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focile, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. (...)

Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atât mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare când afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cât toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adâncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sunt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte câtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încântătoare pe care o duc de cinci zile".

Primul somn al omului. Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.

-         Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.”

Cărţile depăşesc uneori – chiar şi involuntar – intenţiile autorilor. Iar măscăricii şi bufonii ne pun în faţa ochilor adevăruri uimitoare. Îmi place acest început de prietenie între Dumnezeu şi om, aşa cum este descris aici. This is the beginning of a beautiful friendship, cu farmecul din Casablanca şi umorul delirant şi grotesc din Pisica albă, pisica neagră (un film cu o înviere, de altfel).

Chiar dacă ideea autorului a fost poate cu totul alta (cine ştie dacă până la urmă nu a fost totuşi un agent dublu în ale râsului), textul îi aşează faţă în faţă pe Dumnezeu şi pe Adam, la taclale, într-un moment de răgaz în care lumea se deschide cu uimire şi pentru Unul şi pentru celălalt. Prima reacţie, firească, este aceea de a inventa râsul. Şi de a spune, pe rând, câte un banc bun.

Îmi place să cred că, dacă există, Dumnezeu are un colosal simţ al umorului. Nu batjocură. Nu sarcasm. Nu dispreţ sau superioritate. Căldura pe care numai râsul ţi-o poate da.

Cineva (nu mai ştiu cine) spunea despre altcineva (nu mai ştiu despre cine) că (în consecinţă citatul este aproximativ) are puterea de a se apleca pe marginea prăpastiei, de a privi înăuntru şi de a râde de ceea ce vede acolo.