Se poate trăi fără să citeşti măcar o carte?

Se poate! – îmi spunea cineva apropiat de preocuparea privind lectura lumii noastre politice, a liderilor în general, a celor care şi-au asumat şi bucuria Puterii şi Răspunderea pentru administrarea vieţii noastre de toate zilele.

- Se poate! – zice apropiatul meu dacă, întrebat de un gazetar mai curios ce carte a citit ultima dată, un cineva i-a răspuns, relaxat, că nu a citit anume o carte, dar că Domnia Sa se simte informat şi împăcat citind reviste. Nu simţea, cu alte cuvinte, lipsa lecturii unei cărţi, nu ducea nici grija, nici dorul unei astfel de preocupări.

M-a impresionat răspunsul dat la amintita întrebare de prim-ministrul de azi care a spus că, de curând, a recitit „Groapa“ de Eugen Barbu, adăugând că e vorba de un mare scriitor şi de un mare roman al literaturii române şi că a recitit cartea pentru că acţiunea ei se petrece, cum se ştie, într-o zonă a Bucureştilor legată de Uzinele Griviţa, pe locurile vestite altădată cu numele „Groapa“ în care trăise şi familia lui.

Din păcate, un răspuns atât de prompt întâlneşti mai rar în mediul amintit. Ce carte aţi citit în ultima vreme? - o astfel de întrebare pusă în lumea celor pe care îi vedem cel mai des la televiziune şi dimineaţă şi la prânz şi seara pare să nu se bucure de un prea mare succes.

Cartea nu înseamnă în accepţiunea mea numai cursurile facultăţilor, ci lectura liberă de profesiune, inginerie, economie, medicină, administraţie. Mă gândesc, fireşte, la un roman străin sau românesc, un volum de versuri, de politică internă sau externă, de economie, o carte de istorie.

Câţi dintre politicienii de azi, de pildă, au răsfoit măcar cu interesul elementar „Istoria Transilvaniei“ semnată de academicianul Ioan Aurel Pop? Câţi dintre aceştia ştiu că sub domnia lui Matei Basarab s-a tipărit la noi primul tratat de drept „Pravila de la Govora“ despre care se învaţă sau ar trebui să se înveţe şi la facultăţile noastre de Drept? Dacă ar şti mai mulţi dintre administratorii noştri, ar fi mai uşor de discutat cu ei şi ar fi mai îngrijoraţi aflând despre drumul părăginit - jumătate aproape impropriu, sub pretenţiile unui drum forestier uitat de Dumnezeu - care duce la mormântul marelui Voievod Matei Basarab, cel mai mare ctitor, constructor de mănăstiri, de biserici, de schituri, de troiţe din istoria întreagă a Munteniei şi Moldovei şi Ardealului la un loc, cel mai mare promotor al limbii româneşti în biserica şi administraţia românească şi al unităţii naţionale şi de spirit.

Până de curând şi drumul care ducea la casa lui Horea din Albac - după Brâncoveanu, cel mai de seamă martir în Europa întreagă al ideii de identitate naţională şi spiritual românească - era un dezastru! Şi iată că administraţia judeţului Alba a găsit resursele şi şi-a spălat obrazul făcând accesibil drumul la casa martirului.

Întrebarea privitoare la lectura unei cărţi, a uneia singure, putea fi adresată şi cu privire la vizionarea unei piese de teatru, vreau să zic, a unui film românesc dintre cele premiate în străinătate, la participarea la un concert la Ateneul Român, de pildă, la vernisajul unei expoziţii de pictură, de grafică, de sculptură, la lansarea unei cărţi.

Îmi amintesc că în vremea când eram director general al Teatrului Naţional, prim-ministrul Adrian Năstase a venit cu toţi miniştrii să vadă spectacolul „Take, Ianke şi Cadâr“, intrat în istoria scenei româneşti prin actorii Radu Beligan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru prin regia lui Grigore Gonţa.

- Am venit cu dirigintele la teatru!, - ne-a spus ironic unul dintre miniştri. Era o vizionare exemplară cu valoare pedagogică enormă şi pentru lumea politică şi pentru civilizaţia mediului social.

Nu prea de mult, într-o emisiune de televiziune cu mare audienţă şi cu lume foarte bună în studio, cineva a pronunţat titlul unui roman celebru şi pentru valoarea lui estetică şi de analiză socială şi etică: „Doamna Bovary“.

 - Asta cine mai e? – a întrebat unul dintre invitaţi, lăsând impresia, dacă nu credinţa, că pentru el era vorba despre vreo cucoană din Găeşti.

Lectura unei cărţi, măcar din partea celor care participă la procesul de diriguire socială şi politică şi administrativă, ar fi o şansă şi pentru ei şi pentru noi alegătorii, ei şi-ar îmbogăţi universul de cunoaştere şi capacitatea de înţelegere a timpului lor şi a locului şi rostului lor şi o şansă pentru alegători de a se bucura din partea aleşilor de o diriguire mai responsabilă, mai profesionistă, mai judecată, mai plină de apropiere de realitate.

Zilele trecute am întâlnit-o la sărbătoarea lansării unei cărţi de poezie pe doamna primar general al Bucureştilor Gabriela Firea. A fost un semn încurajator pentru mine şi am avut şi şansa să aflu din partea Domniei Sale că statuia lui Caragiale va fi pusă, în sfârşit, în faţa construcţiei învestită pentru bucureşteni să reproducă întocmai marchiza de intrare, pe Calea Victoriei, în fostul Teatru cel Mare. Doamna primar ştia, evident, şi ce reprezintă Caragiale pentru literatura română, pentru limba română şi pentru Teatrul Naţional căruia marele dramaturg i-a dat şi numele.

M-am bucurat cu atât mai mult de întâlnirea amintită, cu cât două legislaturi la rând fostul primar general ne-a dus cu vorba că va pune statuia neapărat, iar cei pe care i-a dus cu vorba erau academicienii Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Răzvan Theodorescu, Alexandru Surdu, Ilie Bădescu şi subsemnatul care am semnat şi o petiţie, la sugestia mea, având drept subiect statuia lui Caragiale în faţa marchizei.

Bogăţia lecturii cărţilor e singura care-l poate face pe un lider intelectualul care-şi merită locul în ierarhie şi credibil, începând cu preţuirea şi respectul acordate limbii române.