„Războiul nu are chip de femeie“: Opera laureatei Nobel Svetlana Aleksievici începe să fie tradusă în limba română. Au apărut deja două cărţi despre WWII

„Războiul nu are chip de femeie“: Opera laureatei Nobel Svetlana Aleksievici începe să fie tradusă în limba română. Au apărut deja două cărţi despre WWII

Svetlana Aleksievici, Premiul Nobel pe 2015

Opera laureatei cu Premiul Nobel pentru literatură pe 2015, Svetlana Aleksievici (Bielorusia), începe încet-încet să fie tradusă în limba română. Pe lângă cartea mai veche despre Cernobîl, publicată în 2015 de Editura Corint, acum au apărut, la editura Litera Internaţional, două volume despre participarea sovietică la cel de-al doilea război mondial: „Războiul nu are chip de femeie“ şi „Ultimii martori“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Colecţia Clasici Contemporani Litera se îmbogăţeşte cu un titlu de excepţie – “Războiul nu are chip de femeie”
(U voinî ne jenskoe liţo, 1985), de Svetlana Aleksievici.

Vândut în peste 2 milioane de exemplare în întreaga lume, volumul cuprinde mărturiile femeilor sovietice care au luptat în al Doilea Război Mondial.

Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist.

În colecţia Clasici Contemporani urmează să apară, de aceeaşi autoare: “Ultimii martori” (Poslednie svideteli, 1985), amintiri ale adulţilor care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii (a apărut deja); “Soldaţii de zinc” (Ţinkovîe malciki, 1989), despre experienţele soldaţilor sovietici în războiul din Afganistan.

„Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

Volumul “Războiul nu are chip de femeie” poate fi găsit în reţeaua de Bookstop Litera, în toate librăriile din Bucureşti şi din ţară şi online pe www.litera.ro şi www.elefant.ro. Cartea este disponibilă atât în ediţie tipărită, cât şi digitală.  

Un fragment din “Războiul nu are chip de femeie”, în exclusivitate pentru „Adevărul“:

„NU VREAU SĂ-MI AMINTESC...“

O casă învechită, cu patru etaje, la marginea Minskului, din cele ridicate în grabă şi, cum părea pe atunci, provizoriu îndată după război, tandru împresurate,încă de mult, cu tufe de iasomie. De aici au început căutările mele, ce aveau să se prelungească şapte ani – şapte ani neaşteptaţi şi chinuitori în care am descoperit lumea războiului, lumea aceea al cărei înţeles nu ne e nici până azi lămurit întru totul. În care am simţit durere, ură, ispitire... Duioşie şi nedumerire… În care am încercat să înţeleg cum se deosebeşte moartea de ucidere şi unde se află graniţa dintre omenesc şi neomenesc. Ce se întâmplă cu omul care rămâne singur cu gândul acesta nebunesc că poate să-şi omoare semenii? Ba chiar că e obligat să-i omoare. Ani în care am descoperit că, în război, în afara morţii, există o mulţime de alte lucruri – tot ceea ce există şi în viaţa noastră obişnuită. Războiul este şi el un mod de viaţă. Ani în care m-am lovit de numărul nesfârşit de adevăruri omeneşti. De enigme omeneşti. În care am meditat asupra unor probleme a căror existenţă nici măcar n-o bănuiam înainte. De pildă, de ce nu ne uimeşte răul – oare ne lipseşte capacitatea de a fi surprinşi de rău?

Drum şi drumuri… Zeci de călătorii prin toată ţara, sute de casete înregistrate, mii de metri de bandă. Cinci sute de întâlniri, după care am încetat să le mai număr, chipurile mi se ştergeau din memorie, rămâneau numai vocile. În memoria mea se aude un cor. Un cor uriaş, din care uneori nici nu se disting cuvinte, răsună numai un bocet. Recunosc: uneori n-am crezut că voi fi în stare să străbat drumul acesta până la capăt. Să-l răzbesc.

Am avut momente de îndoială şi de teamă, când mi-am dorit să mă opresc sau să mă dau deoparte, dar n-am mai putut. Devenisem prizoniera răului, privisem deja în hău ca să pot să înţeleg ceva.

Acum, mi se pare, am ajuns să ştiu anumite lucruri, dar am încă mai multe întrebări, iar răspunsuri găsesc mai puţine.

Dar atunci, chiar la începutul drumului, nu bănuiam nimic din toate astea…

Mă adusese în casa aceea o scurtă ştire din ziarul local, care anunţa că, de curând, la Uzina de Autovehicule Udarnik, avusese loc festivitatea ieşirii la pensie a contabilului principal Maria Ivanovna Morozova. În timpul războiului, se arăta în nota aceea, Maria Ivanovna fusese lunetistă, avea nu mai puţin de unsprezece decoraţii şi şaptezeci şi cinci de victime la activ. Mi se părea greu de conciliat profesiunea militară a acestei femei cu ocupaţia ei din anii de pace. Cu fotografia spălăcită din ziar. Cu toate aceste semne ale unei existenţe comune.

 

… O femeie măruntă, având în jurul capului o înduioşătoare coroniţă, răsucită din cosiţa prelungă, şedea pe divanul încăpător, acoperindu-şi chipul cu palmele:

– Nu-nu, nu vreau să-mi amintesc... Nu vreau să mă întorc acolo… Nu pot… Până în ziua de astăzi nu mai pot vedea filme de război... Eram o copiliţă pe atunci. Visam şi creşteam, creşteam şi visam. Şi deodată – războiul. Mi-e chiar milă de tine… Ştiu eu ce spun… Vrei cu adevărat să afli? Te întreb ca şi cum ai fi copilul meu… Sigur că a rămas uimită: Şi de ce ai venit la mine? Cu soţul meu ar trebui să vorbeşti, lui îi place să-şi amintească... N-a uitat nimic: cum îi chema pe ofiţeri, pe generali, numerele unităţilor... Eu – nu. Îmi aduc aminte numai ce am trăit eu însămi... Numai războiul meu. În jur erau mulţi oameni, dar eram mereu singură, pentru că

omul e întotdeauna singur în faţa morţii. Îmi amintesc de o singurătate cumplită.

M-a rugat să opresc magnetofonul: Am nevoie de ochii tăi ca să-ţi pot povesti. Cutia aceea o să ne deranjeze.

Dar peste câteva minute a uitat de el...

Maria Ivanovna Morozova (Ivanuşkina),
fruntaş, lunetistă:

„O să-ţi spun o poveste simplă… Povestea unei fete obişnuite din Rusia, aşa cum erau o mulţime pe atunci…

Pe locul unde se afla satul meu natal, Diakovskoe, e acum raionul moscovit Proletarski. Când a început războiul, n-aveam nici optsprezece ani. Aveam două cosiţe lungi-lungi, până la genunchi… Nimeni nu credea că războiul are să ţină mult, toţi aşteptau de la o zi la alta să se termine. Să alungăm duşmanul. Am muncit pe câmp, în colhoz, apoi am terminat nişte cursuri de contabilitate. Războiul continua… Prietenele mele… Colegele de la curs ziceau: «Trebuie să mergem pe front». Parcă plutea deja în aer. Ne-am înscris toate la nişte cursuri organizate pe lângă comisariatul militar. Unele poate că veniseră ca să nu rămână singure, nu ştiu. Acolo ne învăţau să tragem cu carabina, să aruncăm grenade. La început… Eu, recunosc, mă temeam să iau puşca în mână, nu-mi plăcea. Nici nu-mi puteam închipui că am să mă duc să omor pe cineva, pur şi simplu voiam pe front şi gata! Eram patruzeci de tinere la cursurile acelea. Din satul nostru patru, din cel vecin cinci, într-un cuvânt, câteva fete din fiecare sat. Şi numai fete. Băieţii plecaseră deja pe front, care putuse. Uneori venea curierul militar în toiul nopţii, le dădea două ore să-şi strângă lucrurile şi îi lua cu el. Se întâmpla să-i adune chiar şi de pe câmp. (Tace.) Acum nu-mi mai aduc aminte – mai făceam petreceri sau nu, dar, dacă făceam, atunci fetele dansau între ele, fiindcă băieţi nu mai rămăseseră. Deveniseră mai tăcute satele noastre.

Curând a apărut apelul CC al Comsomolului către tineret. Duşmanul ajunsese la porţile Moscovei... Eram chemaţi să ne apărăm Patria. Cum adică să cucerească Hitler Moscova? N-o să-l lăsăm! Nu numai eu, toate fetele cereau să plece pe front. Tatăl meu lupta deja. Am crezut că noi suntem singurele... Mai deosebite… Când am ajuns la comisariat, curtea era ticsită de fete. Am rămas cu gura căscată, şi inima a început să-mi bubuie de emoţie. Selecţia era foarte severă. Primul lucru: fireşte, trebuia să fii sănătoasă tun. Mă temeam că n-au să mă ia: în copilărie fusesem cam slăbuţă şi bolnăvicioasă – firavă, cum spunea mama. Din cauza asta alţi copii mă necăjiseră când eram mică. Apoi, dacă în casă, în afară de fata care pleca pe front, nu mai rămâneau alţi copii, iarăşi te refuzau, pentru că nu-ţi puteai lăsa mama singură. Ah, mamele noastre! Nu li se mai uscau lacrimile pe faţă… Ne ocărau, ne rugau… La mine rămâneau două surori şi doi fraţi, e drept, toţi mult mai mici decât mine, dar se ţinea seama. Mai era însă o problemă – din colhoz plecaseră toţi bărbaţii, n-avea cine lucra la câmp, şi preşedintele nu voia să ne dea drumul. Într-un cuvânt, am fost respinse. Ne-am dus la comitetul raional al Comsomolului, ne-au refuzat şi acolo. Am alcătuit o delegaţie pe raion şi ne-am dus la comitetul regional. Alt refuz. Toate ardeam de dorinţa de a pleca, eram pline de avânt. Atunci am hotărât, dacă tot eram la Moscova, să mergem la Comitetul Central al Comsomolului, la vârf, la prim-secretar. Să facem tot ce putem… Cine avea să vorbească în numele nostru? (Copyright Editura Litera Internaţional)

A apărut şi „Ultimii martori“

Un volum cu mărturii ale unor persoane care au copilărit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ”Ultimii martori / Poslednie svideteli”, semnat, în anul 1985, de scriitoarea şi jurnalista bielorusă Svetlana Aleksievici, câştigătoarea premiului Nobel pentru literatură pe 2015, a apărut la Editura Litera din Bucureşti.

Personajele cărţii aveau, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, vârste cuprinse între trei şi doisprezece ani, informează Editura Litera.

”În pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare, pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvăşitor sufleteşte, «Ultimii martori» ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii”, au transmis reprezentanţii editurii.

”Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. [...] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. [...] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane”, a declarat Svetlana Aleksievici.

O altă carte a autoarei care face parte din colecţia ”Clasici Contemporani Litera” este volumul “Războiul nu are chip de femeie”, publicat pe 8 martie 2016.

În aceeaşi colecţie urmează să apară şi volumul “Soldaţii de zinc/ Ţinkovîe malciki” (1989), care descrie experienţele soldaţilor sovietici în războiul din Afghanistan.

Cărţile “Războiul nu are chip de femeie” şi “Ultimii martori” pot fi găsite în reţeaua de Bookstop Litera, în toate librăriile din Bucureşti şi din ţară şi online pe www.litera.ro şi www.elefant.ro.

Scriitoarea şi jurnalista Svetlana Aleksievici a câştigat premiul Nobel pentru literatură în 2015, pentru "scrierile polifonice, un monument închinat suferinţei şi curajului în vremurile noastre", potrivit Comitetului Nobel. În aprilie 1986, atunci când s-a produs dezastrul de la Cernobîl, Svetlana Aleksievici lucra ca jurnalist la Minsk. Relatările şi reportajele pe care le-a realizat vreme de 10 ani au fost adunate într-un volum premiat în 2005 cu National Book Critics Award.

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici s-a născut la Stanislav, în anul 1948. A primit numeroase premii pentru ”Dezastrul de la Cernobîl”,  volum interzis în Bielorusia.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările