Prietena mea, Anaïs Nin

Anaïs Nin (21 februarie 1903 - 14 ianuarie 1977) a fost o scriitoare americană de origine franceză

Mă întorc cu gândul în aceste zile, în preajma comemorării, la Anaïs Nin, scriitoarea şi femeia cu care am petrecut poate cel mai lung şi mai frumos timp. Dar mai ales la jurnalul ei, la acel „preaplin” de viaţă care erupe de la un capăt la altul. La acea religie a ei devorantă, iubirea, care îl umple.

La cum scria ea, în tren, la coafor, acasă, aproape sub ochii soţului, în intervalul scurt dintre două trăiri. La nevoia aceea teribilă, ca un drog, de a nota totul. Pentru că doar aşa reuşea să menţină un echilibru, să lase în urmă o trăire pentru a face loc altora. Ceea ce lăsa nespus oamenilor spunea jurnalului. Carnetul intim compensa neputinţele şi insuficienţele umane, dându-i „senzaţia caldă” de care avea atâta nevoie.

Exista în femeia Anaïs Nin nevoia de a trăi la mai multe niveluri deodată, de a juca roluri multiple, însă nu renunţând la sine, ci divizându-se pe sine, dăruindu-se pe sine altfel, răspunzând dorinţelor diferite. Fiinţă duplicitară, se percepea pe sine inocentă, tânjind în acelaşi timp după trăirea abjectă, animalică. Ea era „prostituata virgină”, „îngerul pervers”, „femeia cu două feţe, sinistră şi sfântă”. Visa la o viaţă paralelă, îşi propunea să ajungă într-o zi pe drumul acesteia, să ţină un jurnal special pentru ea. Dar jurnalul, jurnalul trebuia să însoţească permanent jocurile existenţei, pentru a nu lăsa fiinţa care îl scria să fie singură şi înnebunită în mijlocul experienţelor, pentru ca aceasta să-şi poată permite oricând răgazul reflecţiei şi confesiunii către cel care nu o va trăda niciodată.

O existenţă dedicată jurnalului este precum o oglindă pentru aceasta sau un elogiu al ei, căci nu există scriere mai mult fidelă vieţii. Dar nu e numai atât. Anaïs face din jurnal un act creator. Dacă îţi propui să o urmăreşti în întâmplările povestite, şi mai ai şi imaginaţie destulă pentru a o face, realizezi că pentru un singur om realitatea descrisă e prea mult. E necesar să faci şi ca cititor pauze de lectură. Aşa cum autoarea se retrăgea pentru a scrie, şi cel ce o citeşte trebuie să se retragă pentru a-şi da seama că povestea nu s-a petrecut întocmai, că scriitoarea e la lucru, că însemnările au fost transformate, că realitatea trebuia înfrumuseţată, supusă dorinţei ei profunde de iubire, deşi exagerată şi maladivă îndeajuns.

Aglomera faptele, amesteca senzaţiile, dădea interpretări felurite şi exprima gânduri ce ajungeau adesea în conflict. Personajele parcă nu erau reale, ci veneau în întâmpinarea nevoii ei de a fi şi de a i se răspunde într-un fel anume. Femeia trăia nebuneşte, avea curajul de a trăi, scriitoarea o pândea din umbră şi adăuga un plus de ficţiune peste trăirea pură. Rezultă o scriitură originală, liberă de multe din prejudecăţile care stăpânesc pe cei mai mulţi autori de jurnal, dar halucinatorie şi înspăimântătoare pentru lectorul neavizat în astfel de lecturi, sau care ar fi îndeajuns de naiv să creadă tot.