Coordonat de Catherine Naugrette, sub îndrumarea lui Alisonne Sinard, volumul cu pricina, apărut cu doar câteva luni în urmă la Editions Alternatives théâtrales, aceeaşi care se ocupă şi de revista de care George Banu şi-a legat, între altele, definitiv şi fundamental numele, marca o schimbare, dar şi o constantă. George Banu împlinea şaptezeci de ani, se despărţea de o condiţie, de ceea ce se cheamă un status social, chiar dacă o făcea doar pentru a-l regăsi la alt nivel. Acela fundamental, încercat de-a lungul unei vieţi, de “ghid” într-un ‘’muzeu imaginar”, de ‘’indicator de direcţii inedite, acele direcţii care mă seduceau”, după cum scrie el însuşi într-o altă carte, Monologurile neîmplinirii, şi ea recent tipărită de editura Polirom. Constantă rămâne condiţia de călător, observată de Catherine Naugrette, sugerată, ba chiar subliniată adesea de criticul şi de profesorul omagiat graţie volumului menţionat, prin repetata referinţă la Peer Gynt. O condiţie zămislită din convingerea, şi ea reafirmată de George Banu în eseul din final, eseu ce îi poartă semnătura ( La sfârşitul călătoriilor), că teatrul este mereu în altă parte, prin acest ailleurs el îndeamnă la o continuă căutare.

De atunci, din iunie 2013, lui George Banu i-au mai apărut în limba română alte câteva cărţi. Mă gândesc la Iubire şi neiubire de teatru (2013) şi la deja menţionata Monologurile neîmplinirii (2014), ambele tipărite la Polirom, la Parisul personal, editat în 2013 la Nemira. Le-am citit, recenzat, comentat. Asemenea cărţii despre care încerc să scriu acum, ele mi s-au părut a fi, nu ştiu dacă neapărat nişte Antimemorii, după modelul patentat de André Malraux, ci, mai degrabă, o seamă de arpegii, de exerciţii pregătitoare în vederea scrierii unor memorii adevărate. La care îl îndreptăţesc, poate chiar îl obligă pe George Banu condiţia autorecunoscută în Monologurile neîmplinirii de “întreagă bibliotecă teatrală”.

Nimic mai normal decât să percep cartea Scena modernă. Mitologii şi miniaturi ca pe un fel de punere în ordine a unor fişe din respectiva bibliotecă. Călătorind atât şi de atâta vreme, în căutarea acelui teatru adevărat care e întotdeauna, şăgalnic şi riguros deopotrivă, altundeva tocmai fiindcă una dintre dominantele lui este fluiditatea, George Banu a fost martorul şi a identificat el însuşi naşterea unor mituri şi mitologii. Mituri şi mitologii specifice teatrului, fireşte, cu profunde şi niciodată negate rădăcini într-o realitate ce şi-a reclamat dreptul  de a se regăsi şi pe scenă.. De la anularea rosturilor culiselor la descoperirea şi utilizarea,  câteodată prea extaziată şi ameţitor-excesivă, a inserturilor de imagini filmate. De de la resemanatizarea teatrală a scaunelor la cenzurarea/exhibarea nudităţii. De la minusul la surplusul de muzică în gramatica spectacolului până la intimităţile reale ori doar iluzorii presupuse de plasarea publicului pe scenă. De la zăpada pe care nimeni, nici măcar Strehler, cu adesea invocatul lui Il Campiello, nu a putut-o aduce aievea în scenă, dar a făcut din ea “un partener de joc, o figură a memoriei şi...semnul unui anotimp” la substituirea piesei de teatru adevărate, anume şi de la început scrisă cu gândul şi aspiraţia împlinirii prin reprezentare, prin invazia de romane dramatizate. Sigur, unele dintre aceste mituri, mitologii şi miniaturi, acestea din urmă percepute ca “strop de real”, s-au demitologizat. Altele, precum  ceea ce George Banu numeşte limba brută sau limbă joasă, s-au autosubminat prin nemăsură. Reconfirmându-şi aşa legătura cu realitatea şi neprevăzuturile, capcanele ori răzbunările sale

Văzând mult teatru şi văzând mult teatru de calitate, făcut de cei mai mari regizori ai Lumii, asumându-şi pentru aceasta plăcerile şi disconforturile presupuse de motricitatea ce face parte, volens-nolens, dintre itemii ce definesc teatrologul autentic, George Banu şi-a asigurat avantajul comparaţiilor şi asocierilor. Şi-a autogarantat dubla perspectivă a sincroniei şi a diacroniei. Avea, prin urmare, îndeplinite cu asupra de măsură condiţiile scrierii unui tratat. Cât se poate de academic, cum nu se poate mai formalizat. Ştim însă dintr-o carte anterioară că lui George Banu nu îi plac teoriilor în exces, că nu a încercat niciodată să rivalizeze cu o Anne Ubersfeld, de pildă, şi cu dorinţa ei de a scrie o semiotică a teatrului. Care, dacă şi-ar fi dovedit eficienţa, poate că ar fi fost azi acea imposibilă şi, la urma urmei, o defel dorită “ştiinţă a teatrului.”

În Arca lui Noe, Nicolae Manolescu scria: “N-am vrut ca teoria să devină un pat al lui Procust şi n-am tăiat picioarele romanelor care nu intrau în ea.” La fel procedează şi George Banu. Nu amputează picioarele spectacolelor văzute pentru ca astfel ele să convină unor rigori ale cine ştie cărei demonstraţii. Precum Nicolae Manolescu, şi teatrologul convins, asemenea “literatorului”, că “un critic adevărat e un scriitor mânuind limba ca un artist”, recurge la eseu atât în capitolul Mitologii, cel mai consistent din volum, dar şi în celelalte două secvenţe ale acestuia. În cea intitulată Peisaje: Germania şi Franţa în care compară, fără a contrapune cu intenţia opţiunii categorice, scena goală franceză cu cea a preaplinului scenei germane căreia îi detectează “dezorientările”, dar şi în Protocoale din care am o preferinţă specială pentru eseul Ceasul spectacolelor.

Cine i-a citit cărţile lui George Banu, cine a avut norocul de a-l asculta în fascinantele lui conferinţe, loc în care strălucesc capacităţile asociative ale eseistului, aşa cum, de altminteri, strălucesc şi în cartea Scena modernă. Mitologii şi miniaturi, nu a putut să nu bage de seamă cât de des revine în discurs cuvântul prieten. George Banu are nenumăraţi prieteni în rândul marilor creatori de teatru şi, frecvent, în scrierile sale, a avut grijă să facă elogiul acestor prietenii. Subliniind că ele nu sunt nicidecum neconforme ori contrare deontologiei celui care, scriind despre teatru, îşi asumă condiţia deloc umilitoare de acompaniator. Nimic mai firesc, deci, ca în finalul Mitologiilor şi miniaturilor teatrale să găsim o emoţionantă evocare a unui prieten de tinereţe, Aureliu Manea, evocare defel patetică, făcută prin intermediul relatării unui simbolic aller-retour al unui obiect, devenit “cadou cu restituire”, simbol al trecerii timpului, dar şi al fidelităţii unui sentiment ce, iată, măcar în cazul în speţă, nu a cunoscut demitizarea.

George Banu- SCENA MODERNĂ. MITOLOGII ŞI MINIATURI; Traducerea din limba franceză: Vlad Russo; Editura Nemira, Bucureşti, 2014