Jurnalul aşteptării

Editorilor care încă nu s-au plictisit de mine le spun despre ce este vorba în acest roman. Poate le voi stârni interesul, poate vor rămâne în continuare imobili ca nişte sfincşi. Jurnalul aşteptării vrea să acopere un veac.

Începe odată cu secolul XX, mai exact cu La Grande Guerre prin care toată lumea a fost bulversată şi sfârşeşte cu actuala epocă relativizantă, confuză, postmodernă în sensul în care toate sunt „post“ şi nimic nu mai e ca înainte. O sută de ani până la urmă de singurătate sau de convieţuire cu Anticristul. Acesta este omniprezent şi are planurile lui de bătaie. Jurnalul aşteptării redă tocmai o stare de tensiune în aşteptarea unei revelaţii, dar care nu poate să aibă loc înainte ca Anticristul să-şi facă numărul până la capăt.

Sunt aici trei cupluri prin al căror destin descifrez teribila sută de ani. În ordine inversă, adică dinspre anii 2000 spre 1900, este vorba de Nani şi Horia, cei doi amanţi care trăiesc o experienţă limită ce ajunge să-i despartă, dar fără să uite unul de celălalt. După care vin Tea şi Mihai. Cine sunt aceştia? Sau ce vor ei să reprezinte? Ei mărturisesc atât interbelicul cât şi perioada comunistă, mai ales în faza ei dejistă. Modelele care au stat la baza acestor personaje nu sunt nimeni altele decât Pia Pillat şi Mihai Fărcăşanu, cei care au părăsit ţara în 1946. Eu unul am avut şansa s-o întâlnesc pe Pia în casa nepoatei ei, Monica Pillat, aceasta în vara lui 1981, când ea venise însoţită de al treilea soţ, medicul britanic Edwards, îmi cer scuze că i-am uitat numele de botez. Aşadar spre deosebire de Fărcăşanu, primul director al secţiei române a Europei libere, Pia tot a mai călcat în România. S-a prăpădit din câte ştiu acum doi ani, într-un sanatoriu de lângă Londra, fiind bolnavă de Allzheimer şi având şi o vârstă apreciabilă, mult peste 90 de ani. Destinul celor doi este simptomatic pentru a înţelege drama ţării noastre. Iubirea lor, fuga, apoi despărţirea, toate confirmă ce s-a petrecut la nivel naţional. Şi al treilea cuplu este Olga şi Carol, nimeni alţii decât Olga Nikolaevna Romanova, cea mai mare fată a ultimului ţar al Rusiei, şi prinţul Carol, viitor Carol al II-lea. Dacă mariajul lor plănuit de regina Maria ar fi izbutit, atunci Olga nu ar mai fi murit la Ekaterinenburg alături de familia imperială pe 17 iulie 1918. Dar nu a fost să fie... Eşecul unirii lor simbolizează tot o dramă a Europei, la început de secol, când odată cu scufundarea Titanicului, altă prevestire, şi echilibrul geo-politic continental ameninţa să se rupă. În scrisorile de dragoste pe care mi le imaginez că le-a trimis Olga lui Carol sunt redate o serie de întâmplări simbolice care anunţă iminentul război.

Jurnalul aşteptării este de fapt jurnalul ţinut de Dinu Pillat, Dinu Cristian numit în carte, după ce a ieşit în 1964 din puşcărie. Tot ceea ce în ceasurile întunecate ale închisorii a gândit sau ar fi auzit fiindu-i şoptite de un misterios oracol, a pus pe hârtie odată ce s-a văzut în libertate.

Astfel, reapare figura sinistră a lui Ţurcanu Eugen, torţionarul de la Piteşti din 1949 până în 1952, despre care toţi deţinuţii politici de la sfârşitul anilor ’50 după revoluţia maghiară credeau că nu a murit, ci va reveni printre ei pentru a relua torturile. Ce face însă Ţurcanu în viziunea lui Dinu Pillat Cristian? Până unde va merge geniul lui malefic? Într-un fel cartea aceasta îşi propune să rescrie ceea ce mi-am propus cu mulţi ani în urmă în romanul „Apocalips amânat“.

Şi acolo este un Ţurcanu, şi un Leon Templea, însoţitorul inocent sau dimpotrivă vinovat, îngrozit de ce vede la fiecare pas. Nu ştiu dacă scriind aceste rânduri am şansa să stârnesc interesul vreunui editor. Orice autor care-şi face singur reclamă este de râsul găinilor. Dar mai bine să râdă găinile decât să mor de inaniţie.