INTERVIU Scriitorul Ciprian Măceşaru: „«Infrapaginal» este un jurnal aproape sinucigaş de sincer“

INTERVIU Scriitorul Ciprian Măceşaru: „«Infrapaginal» este un jurnal aproape sinucigaş de sincer“

Ciprian Măceşaru    FOTOGRAFII: Arhiva personală

Ciprian Măceşaru, autorul unui jurnal extins pe o perioadă de 18 ani, vorbeşte despre importanţa unei sincerităţi bine calibrate – care să nu fie nici indiscretă, nici supărătoare, dar nici falsă. Scriitorul spune că a avut grijă de toate aceste nuanţe şi nu şi-a cenzurat paginile de jurnal decât în măsura în care a evitat pasajele intime

O prezenţă discretă şi decentă din viaţa literară românească, Ciprian Măceşaru (43 de ani) a scris un jurnal care impresionează prin autenticitatea stilului. Despre scriitura lui Măceşaru criticul Dan C. Mihăilescu, care semnează prefaţa jurnalului, spunea că impresionează „dezinvoltura cu care trece de la numele mari ale clasicismului până la cel mai nou poet debutant“. În paginile din „Infrapaginal“, jurnal scris în perioada 2000-2018 şi publicat de Editura Cartex, apar ipostaze inedite ale unor scriitori celebri, într-o frescă a societăţii contemporane.

Weekend Adevărul“: Ce mai înseamnă să scrii jurnal în anii 2000?

Ciprian Măceşaru: Ţin jurnal din şcoala generală. E modul meu cel mai eficient de a comunica cu mine însumi. Nu-mi amintesc care a fost primul impuls, poate agendele în care tata îşi nota, cu scrisul său frumos, pe care în zadar m-am chinuit să-l imit, tot felul de banalităţi ale vieţii de zi cu zi. Într-o agendă asemănătoare mi-am scris şi eu primul jurnal, una dintre acele agende aduse de tata la sfârşit de an de la serviciu. Pe coperta vişinie avea scris anul care tocmai stătea să-nceapă – să fi fost 1985? Din păcate, în timpul facultăţii mi-am distrus jurnalele. Mi-au rămas doar câteva frânturi, unele dintre ele scrise pe tot felul de foi. De multe ori, ca să nu uit, notam pe orice apucam. Scriam, cu minuţia unui asiatic, şi pe biletele de autobuz. Acum scriu cel mai mult la computer. Uneori am la mine un carneţel, dar de ceva vreme smartphone-ul l-a cam înlocuit. Scriu în telefon chiar şi poezie, ceea ce n-am crezut că voi putea face vreodată. Pentru mine, a ţine jurnal în anii 2000 a fost la fel ca în oricare altă perioadă. Faptul că am ajuns să public o parte din el n-are legătură cu pornirea mea de a-l scrie. Desigur, odată ce ai decis să faci publice nişte însemnări, ele nu mai pot fi numite intime, dar eu scriu în jurnal în primul rând pentru că îmi face mie bine.

Mai e jurnalul un gen la modă?

Nu puţini sunt cei care strâmbă din nas. E o prejudecată, nu-i pot spune altfel. Cred în jurnal ca gen literar, chiar dacă, aşa cum scria Andrei Pleşu, „jurnalul poate fi –şi este uneori, chiar la «case mari» – un mod de a-ţi da importanţă, fără nicio garanţie că o meriţi“. La noi, în ultimii ani, au apărut nu puţine jurnale valoroase, precum cele ale lui Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Radu Vancu, Matei Călinescu, Angela Marinescu, Ioan Pintea, Sorin Stoica, Mihail Radu Solcan şi alţii.

Ce modele literare ai avut? Cum te-au inspirat diarismul lui Mihail Sebastian, Radu Petrescu şi Adrian Marino?

În prea mică măsură m-au inspirat jurnalele celor amintiţi, pe al lui Marino nici nu l-am citit. Cărtărescu, deşi îmi place mult, e prea diferit de mine. Rămân uluit în faţa strălucitoarelor lui pagini, dar complet în afara lor. De la Sebastian să fi luat, poate, ceva din felul în care scria despre muzica clasică, dar într-o mult mai mare măsură notaţiile mele sunt mai apropiate de cele ale lui Mihai Rădulescu. La fel, ceva din estetismul lui Radu Petrescu trebuie să fi lăsat pe undeva urme, dar jurnalul care a avut cea mai mare influenţă asupra mea a fost cel al lui Julien Green, căruia i s-au alăturat pe parcurs carnetele lui Montherlant şi Camus sau jurnalele unor Katherine Mansfield, Cesare Pavese sau Virginia Woolf.

Dar când scrii jurnal, dacă vrei să fii autentic, nu te gândeşti la jurnalul lui X sau al lui Y, scrii în felul tău, chit că lecturile îşi lasă, fie şi într-un mod inconştient şi într-o mai mică sau mai mare măsură, amprenta.

„Sinceritatea poate fi un dezavantaj“

Sinceritatea se poate întoarce împotriva ta?

Sinceritatea poate fi un dezavantaj din mai multe puncte de vedere. Poate fi, atunci când e prea intimă, prea indiscretă, pur şi simplu dizgraţioasă, vulgară. Sau supărătoare, prin faptul că îi prezintă pe ceilalţi într-o lumină defavorabilă. De asemenea, dacă îţi devoalează prea crud slăbiciunile, poate fi o piatră de moară legată de gât, pentru că oamenii nu prea au milă pentru cei care-şi recunosc imperfecţiunile. Unii autori mimează însă sinceritatea şi se lamentează întruna, dar nici asta nu le place cititorilor, aşa cum nu le place nici să te lauzi.

Cititorii te vor „bine temperat“, vor să-i laşi pe ei să te laude sau să-ţi plângă de milă, ceea ce, în fond, e normal.

Ţi-ai cenzurat jurnalul la publicare?

Mi-am cenzurat jurnalul pentru că nu tot ce am notat în el mi se pare suficient de bine scris şi de interesant pentru cititori, precum au fost şi lucruri destinate să rămână intime, dar nimic din cenzura asta nu-mi falsifică însemnările. „Infrapaginal“ este un jurnal aproape sinucigaş de sincer.

Însemnările tale sunt încărcate de conotaţii artistice. Cum ai scăpat de tentaţia de a face o frescă politică a vremurilor?

Zău că n-a existat această tentaţie. M-a interesat expresivitatea literară, aşa că am păstrat doar acele fragmente care nu stricau „vocea“ generală a cărţii. Cel mai mult am scris despre protestele la care am participat în 2017 şi 2018. Cred însă că, aşa risipite cum sunt, fragmentele politice sau parţial politice sunt suficiente. Detest orice formă de extremism, iar lucrul acesta e privit cu suspiciune de mulţi, aducându-mi-se acuza că, ţine-te bine, aş fi „centrist“, că, prin urmare, nu fac nimic, de parcă zecile de proteste la care am participat sunt fum în vânt.

Ce-a rămas după Revoluţie

Cum îţi aminteşti Revoluţia? Ce perspectivă ai asupra acestui eveniment după 30 de ani?

Am fost fericit cum nu pot exprima în cuvinte. Mă emoţionez ori de câte ori mă gândesc la acele zile, la curajul şi la sacrificiul oamenilor care au ieşit atunci în stradă, pentru că Revoluţia mi-a schimbat viaţa sau, mai bine spus, mi-a dăruit o altă viaţă. Aveam doar 13 ani. Dar mă şi înfurii gândindu-mă că Revoluţia a fost confiscată – de personaje din eşalonul al doilea al Partidului Comunist şi de foşti securişti. N-am să uit cum oamenii strigau în curtea televiziunii „jos comunismul!“, iar din studio Iliescu ne spunea plin de patos că abia înlăturaţii conducători nu aveau „nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific“, că „au întinat numai numele Partidului Comunist Român“, că „au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară“. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost crucial pentru ca Revoluţia să-şi atingă în totalitate scopurile.  Cei din Piaţa Universităţii, oamenii lucizi ai acelor vremuri, au fost numiţi „golani“, iar ţara, în mare măsură, a fost de acord cu asta, aceeaşi ţară care, deşi habar nu avea cine erau Doina Cornea şi Corneliu Coposu, stropşea printre dinţii încleştaţi cu ură minciunile livrate de propagandişti.

Românii erau foarte uşor de manipulat.

Asta şi pentru că, spre deosebire de cehi sau polonezi, noi am ieşit dintr-un comunism mult mai strict, în care libertăţile fuseseră reduse la minim. Când, acum câţiva ani, am citit „Cum am devenit scriitor“, seducătorul volum de amintiri al lui Andrzej Stasiuk, am fost uimit să aflu că în Polonia, pe timpul comunismului, a putut concerta o formaţie precum Sex Pistols. E doar un exemplu, poate nu cel mai concludent.

FOTO: Radu Sandovici

După 30 de ani ne-am păstrat reperele?

Din păcate, noi nici astăzi nu ne-am stabilit corect reperele, elita socială nefiind în acelaşi timp şi elită valorică, de unde degringolada morală, jemanfişismul, prostul gust şi agramatismul prezente până la cel mai înalt
nivel. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ne-ar fi putut asigura un punct zero, o restartare adevărată a societăţii. Azi e prea târziu pentru asta. Nemernicii au dobândit drepturi care nu li se pot lua, au proliferat, au crescut şi au lansat noi generaţii după chipul şi asemănarea lor. În plus, mulţi dintre tinerii noştri, după modelul celor din Vest, caută un socialism uman, un aşa-zis socialism adevărat, şi vor să impună anumite figuri care li se par în acord cu aspiraţiile lor. Când am văzut „Distanţa dintre mine şi mine“, filmul despre – sic! – Nina Cassian, am avut senzaţia, judecând după râsetele din sală, că am vizionat o comedie. Fiind prezentat zelul propagandistic al Ninei Cassian drept credinţă sinceră şi naivă, spectatorul este rugat să zâmbească înţelegător şi chiar emoţionat, „uitând“ situaţia tragică din acele timpuri, destinele frânte, crimele. Spectatorul zâmbeşte, apoi, când se ajunge la chestiuni de „maximă importanţă“, precum amorurile Ninei Cassian sau plăcerea de a bea alcool, spectatorul este invitat să hohotească şi să spună despre Nina Cassian că a fost până la final „o femeie tânără“, că avea o personalitate „seducătoare“, că era, ce mai tura-vura, „fascinantă“. Femeia a declarat că n-a pierdut „sânge etic“ scriind prostii. Ea credea în acele prostii.  Dar, deşi a fost dezamăgită, Nina Cassian a continuat să creadă în realizarea unei societăţi ca un „basm”, căci (şi) despre asta e filmul, despre comunismul ăla adevărat, comunismul Ninei Cassian, frumos, uman etc., în contradicţie cu naţional-comunismul lui Ceauşescu, pentru că, după cum spune ea, Ceauşescu a fost anticomunist. Documentarul vrea să ne arate că au existat adevăraţi oameni de stânga, că tot ce a urmat a falsificat idealurile lor. Nina Cassian spune clar: „Nu eu m-am schimbat, ei s-au schimbat“. Într-adevăr, e mare lucru să spui că tu, cea care îi înălţai ode lui Stalin, nu te-ai schimbat. Filmul îţi poate lăsa impresia, dacă habar nu ai cum stăteau lucrurile în comunism, că urmărirea de către Securitate a Ninei Cassian însemna ceva ieşit din comun. Erau urmăriţi şi unii dintre cei mai mărunţi scriitori, darămite o persoană ca Nina Cassian, aflată în raporturi strânse cu toată floarea cea vestită a scriitorimii (şi nu numai). Discursul filmului se mulează exclusiv pe discursul Ninei Cassian, nu există o voce „rece“ care să-ţi infirme sau să-ţi confirme spusele poetei. Mi se pare de-a dreptul indecent să râzi la glumiţele unei doamne care i-a proslăvit pe Lenin şi Stalin, care citează cu mândrie, în interviul luat de realizatorii filmului, din „Lauda comunismului“ a lui Bertolt (nu Bertold, cum apare în subtitrarea în limba engleză) Brecht, care nici pe departe nu era ostracizată, care putea ieşi din ţară etc., când ştii câte femei au fost torturate şi, unele dintre ele, chiar omorâte. M-am oprit doar la femei pentru că filmul vorbeşte şi despre feminism. „Cineva mă apucă şi mă dă cu capul de pereţi“. Nu, nu Nina Cassian a păţit asta, ci Adriana Georgescu. E doar una dintre foarte multele femei zdrobite de comunismul pe care-l cânta Nina Cassian. Acum nu mult timp a murit Micaela Ghiţescu, personalitate excepţională... Sau, pentru a vorbi şi despre bărbaţi şi a mă întoarce la subiectul Revoluţiei, câţi ştiu cine a fost Ion Monoran, „omul care a oprit tramvaiele“? Daniela Raţiu a făcut un film despre el, iar la Timişoara există acum un festival de poezie care-i poartă numele, pentru că Monoran a fost nu doar un om incredibil de curajos, ci şi un mare poet, dar lumea orbecăie sedusă de foşti tovarăşi care, vezi Doamne, n-au fost cu tovarăşii. A se scuti!

Norocul de a-l întâlni pe Dan C. Mihăilescu

Ciprian Măceşaru, alături de Dan C. Mihăilescu  FOTO: Tiberiu Dinescu

Ce loc ocupă muzica în viaţa ta? De unde ai pasiunea de a cânta la tobe? Ce fel de muzică asculţi?

Muzica clasică e singura metodă prin care omul a putut atinge, iertare pentru vorba preţioasă, inefabilul. Nu sunt religios, însă muzica clasică mi se pare că face uneori legătura cu ceva de dincolo de noi. Dar ascult, cu mare plăcere, şi rock sau jazz. Nu prea pot trăi fără muzică. Păcat însă că sutele de CD-uri pe care le am se umplu de praf. M-am obişnuit să ascult muzică pe YouTube, unde calitatea sunetului nu e întotdeauna cea mai bună. Nici CD-urile nu se compară cu participarea pe viu la un concert, căci sunt, vorba lui Celibidache, „conserve muzicale“, dar mă simt vinovat văzându-le cum zac neatinse. Cât despre pasiunea de a cânta la tobe, aceasta a apărut târziu, pe când aveam vreo treisprezece ani. Acultam rock şi băteam cu nişte beţe în scaune, încercând să reproduc beat-urile pe care le auzeam. Fratele meu le-a spus atunci părinţilor: „Dacă vreţi să nu rămânem fără scaune, cumpăraţi-i lui Ciprian tobe“. Aşa m-am ales cu primele tobe, erau făcute la Reghin, tobe Doina. Următorul pas: formaţia. Am vorbit cu cei mai buni prieteni ai mei, Alex şi Vane. Primul avea să fie chitarist, celălalt – vocalist. Stilul abordat: thrash metal. Foloseam versuri de Bacovia, dar aveam şi o melodie pe versuri de Eminescu: Mortua est! Mai târziu am cântat alternative, punk, postpunk, garage şi indie rock. Cele mai cunoscute formaţii din care am făcut parte sunt Hotel Fetish şi Toulouse Lautrec.

Povesteşte-ne, în final, despre relaţia ta de prietenie cu Dan C. Mihăilescu. Cum te-a învăţat el „să fii răbdător“? Care e cea mai importantă lecţie deprinsă de la el?

Ca intelectual e vital să ai acea mare întâlnire. Eu am avut noroc. Dan C. Mihăilescu m-a cucerit mai ales prin faptul că nu a încercat să-mi impună nimic, spre deosebire de alţii, care mi-au spus verde-n faţă: „ori cu mine, ori cu ăla”. Aşa se face că deşi avem destule păreri diferite, ne-am apropiat foarte tare. Secretul a fost enorma lui deschidere sufletească. Întotdeauna mi-a fost alături atunci când a contat. Şi nu mă refer doar la viaţa intelectuală. De el şi de Tania Radu, soţia sa, mă leagă o prietenie care mi-a îmbogăţit enorm viaţa. Dan C. Mihăilescu nu e un răbdător, aşa cum singur recunoaşte în eseul nostru epistolar, dar înclinaţia sa către linişte, în dauna zarvei, şi către voluptatea simplităţii, în dauna aglomerării vampirizante, mi-a indus un calm întru totul necesar, aşezându-mă mai temeinic în mine însumi. „Despre nerăbdarea de a fi răbdător“ este o carte la care ţin foarte mult şi care, din fericire, are succes, cel de-al doilea tiraj fiind aproape epuizat. Aflat acum, din cauza problemelor de sănătate, într-o perioadă foarte grea, Dan C. Mihăilescu este cel care, dincolo de formidabila sa prestanţă culturală, îmi vorbeşte foarte puternic despre existenţa umană, chiar suferinţa actuală nefăcând decât să-i recalibreze, să-i reformuleze pasiunea pentru viaţă, căci, aşa cum spunea în „Cartea ca destin“, „ce ţi-e dat e bun, ce ţi s-a luat a fost şi mai bun, dar ce (poate încă) ţi se va da devine de-a dreptul sublim. Oricum ai coti-o, tot ai pentru ce să-i mulţumeşti lui Dumnezeu”. Ce-ar mai fi de spus?

Scriitor, muzician, ilustrator şi jurnalist cultural

Numele: Ciprian Măceşaru

Data şi locul naşterii: 7 septembrie 1976, Câmpina

Studiile şi cariera:

Şi-a făcut debutul în anul 2007 la Editura Curtea Veche, cu volumul de poezie „Cântecul greierilor de sub calea ferată“ şi „Dialoguri în oglindă“ (interviuri).

A scris: Despre nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru în dialog epistolar; Infrapaginal. Jurnal 2000-2018; Trei sute de ceauşeşti liliputani (împreună cu Vladimir Tismăneanu şi Mihail Coşuleţu; Şi se făcu întuneric; Super! Sunt un gândac!... Prezent în antologiile: Cele mai frumoase poeme (din 2010 & din 2011); Cu faţa la perete; Blue Max Review (Irlanda); Poveşti pe două roţi; 1312 sirene. Proză românească din deceniul doi; #Rezist! Poezia; Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste; Testament. 400 de ani de poezie românească... Tradus în italiană, cehă, ebraică, idiş, engleză şi bulgară. 

Fondatorul revistei Accente din Bucureşti. Fost toboşar în Hotel Fetish şi Toulouse Lautrec. Autorul libretului operei de cameră În trup, compoziţia Dianei Rotaru. Compozitoarea irlandeză Gráinne Mulvey a compus pe versuri din Roşu pentru pietoni lucrarea Don’t walk.

ocuieşte în: Bucureşti

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările