INTERVIU Scriitorul şi arheologul Cătălin Pavel: „Văd succesul ca pe o obligaţie pentru a nu risca să fii urâţit de frustrări“
0
Cătălin Pavel, autorul cărţii de eseuri arheologice "Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal", spune că scrisul te transpune în registrul superior al lucidităţii. Istoricul este primul arheolog român care a făcut săpături la Troia.
Cătălin Pavel (42 de ani) este doctor în arheologie şi scriitor. Scrie poezie şi proză. Face săpături, în prezent, în siturile arheologice din zona oraşului Constanţa. Romanul său, „Chihlimbar“, publicat de Editura Polirom, a luat recent Premiul Uniunii Scriitorilor – filiala din Dobrogea. Despre cea mai recentă carte de eseuri arheologice, „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal“, aflată în topul bestsellerurilor Humanitas la Târgul de Carte Bookfest din luna iunie, Andrei Pleşu spunea: „Dacă rămâneam arheolog, aş fi ilustrat mai curând uneltele, optica, stilul şi temele lui Cătălin Pavel. În orice caz, asta mi-aş fi dorit! Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aş fi întâlnit în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model“. Cătălin Pavel, care după Facultatea de Jurnalism, s-a apucat de cea de Istorie, a participat la săpături arheologice în toată lumea, în special în Turcia, la Milet, Troia şi Gordion. În interviul pentru „Weekend Adevărul“, istoricul-scriitor spune că, în loc să se globalizeze, scrie literatură care „devine de fapt tot mai românească“.
„Weekend Adevărul“: Romanul „Chihlimbar“, premiat recent de Uniunea Scriitorilor, e o biografie parodică a muzicianului renascentist Josquin des Prez, pe care îl faci să călătorească în Dobrogea. Cum ai ajuns la acest personaj?
Cătălin Pavel: L-am adus în Dobrogea, deşi nimic din biografia lui nu mă îndreptăţea să fac asta, pentru că toţi avem nevoie ca într-o zi cineva să ne spună, din senin: Lasă computerul, uite biletele, totul e aranjat, plecăm în călătorie“. Josquin a devenit interesant pentru mine când am auzit din întâmplare un cântec de-ale lui, scris după moartea unui compozitor cu care studiase în tinereţe. M-a uimit că, într-o vreme când polifonia e totuşi religioasă, aici el pur şi simplu îşi anunţa pe rând prietenii că profesorul s-a dus – am aflat mai târziu că toţi cei numiţi acolo erau muzicieni de pe la 1500, Piersson, Brumel, Compère. Cântecul ăsta puternic, pe cinci voci, mi s-a părut de fapt dedicat prieteniei, care e, pentru mine, o valoare fundamentală.
În cartea ta, Josquin devine „nefericit într-o poveste veselă de dragoste“. Vindecă scrisul suferinţa din dragoste?
Scrisul nu vindecă suferinţa din dragoste, nu-ţi rămâne decât să te dai cu capul de pereţi şi asta e. Dar ca să nu pierzi vremea chiar cu totul, sigur că e de preferat să zici că ai scris ceva. Ceea ce ajută sunt mai degrabă cititul şi muzica. Amândouă fac tensiunile pe care le simţi mai tolerabile – uneori, în mod misterios, amplificându-le.
Ce-ţi poate oferi scrisul este să te pună în registrul superior al lucidităţii tale.
„Pe nimeni nu deranjează un premiu din când în când“
Pentru debutul în poezie ai primit premiul Mircea Ivănescu, iar trei din cele patru romane ale tale au luat premii importante. Ce înseamnă premiile literare pentru tine?
Pe nimeni nu deranjează un premiu din când în când. Îţi faci mai bine meseria când primeşti şi ceva recunoaştere. De fapt, eşecul e periculos nu ca răspuns negativ la nu ştiu ce încercare, ci ca blocaj al disponibilităţii pentru încercări viitoare. Din cauza asta văd succesul ca pe o obligaţie – ca să nu rişti vreodată să fii urâţit de frustrări la care nimeni nu e invulnerabil. Nu zice proverbul rus că e mai bine să fii bogat şi sănătos decât sărac şi bolnav?
Poate literatura să ne rezolve viaţa?
Poate s-o salveze. S-o rezolve, nu. Ce pot să spun e că unii se simt în siguranţă dacă au lacăte la uşi, eu mă simt în siguranţă când mă uit la cărţile din bibliotecă.
De la poezie, la proză
„Combinaţie inedită de patos şi inteligenţă, scris cu nerv stilistic autentic, cu priză la detaliu şi cu darul formulării pregnante“, scria Liviu Papadima despre romanul tău de debut, „Aproape a şaptea parte din lume“. Cum a evoluat registrul tău stilistic de la poezie la roman şi de la un roman la altul?
Literatura e o profesie în care intri în dialog cu mulţi oameni excepţionali, iar aceşti oameni au în comun generozitatea. Problema e că apoi trebuie să faci eforturi să te ridici la nivelul a ceea ce au spus despre tine. Pentru mine poezia şi proza sunt foarte diferite, ca jucăriile cu telecomandă de alea fără. Chiar dacă substanţa lor nu diferă neapărat prea mult – se poate scrie proză cu intarsii poetice şi poezie cu tururi de pistă epice – aspectul formal al lungimii, sau poate mai corect spus al vitezei, schimbă totul. Ai 16 ani, poezia i-o citeşti unui amic la telefon chiar după ce ai terminat-o şi omul zice „da! exact asta e!“. Ai 36 de ani, a durat un an să scrii un roman, şi durează încă un an ca acelaşi prieten să-l termine de citit, cu copiii suiţi în capul lui. Cam asta e cu registrul stilistic.
De ce ai preferat istoria jurnalismului? A fost admiterea la Facultatea de Jurnalism o eroare?
Ceea ce pare acum a fi fost o greşeală va apărea în altă lumină peste zece ani, şi poate
din nou altfel după încă zece. Viaţa personală e şi ea o istorie cu judecăţi amânate. Un pariu rezonabil e să mergi înainte. Acum 20 de ani, imediat după examenele de licenţă la Facultatea de Jurnalism, am plecat pe şantierul arheologic de la Adamclisi, unde făceam practică la capătul primului an de facultate la istorie, cu care începeam totul de la zero. În vara aia am ştiut că o să fiu arheolog, ceva care nici nu-mi trecuse prin cap până atunci.
Dar uite că în ultimii ani am scris aproape 200 de articole în rubrica săptămânală de arheologie din „Dilema Veche“, şi cred că în campania asta de popularizare a ştiinţei mi-a fost de folos ceea ce ştiam despre jurnalismul cultural.
De ce ai scris „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal“? E un titlu ales după criterii jurnalistice, având în vedere că a fost în top zece vânzări Humanitas la Bookfest? Te aşteptai la un asemenea succes?
Am scris-o pentru motivul pentru care fac asta în general: aşa cum pentru orice cântăreţ există un anumit interval din ambitusul vocii lui în care ea sună cel mai bine, scrisul reprezintă intervalul în care mintea mea funcţionează cel mai bine. Titlul cărţii descrie exact conţinutul, nu e nici o şmecherie la mijloc. Vezi în jur cupluri perfecte care se iubesc şi apoi te întâlneşti întâmplător cu unul dintre ei şi afli că au divorţat, că relaţia era pe butuci de ani întregi. Dacă nici pe cei din jur nu-i ghicim suficient de bine, cum o să înţelegem ce simţeau anticii? M-am încăpăţânat, totuşi, să mă întreb cum se iubeau, de faţadă şi de „grădină interioară“, cuplurile de acum o mie de ani sau de acum cinci mii de ani. Ce ne rămâne din iubirea lor, dacă ea n-a trecut în texte? Am încercat în eseurile din „Arheologia iubirii“ să văd ce e cu cei doi îndrăgostiţi de epoca fierului de la Hasanlu, morţi îmbrăţişaţi în timpul invaziei armatelor urartiene. Dar şi, de exemplu, ce rol are arheologia în cristalizarea ideilor lui Freud – inclusiv în celebra analiză psihanalitică pe care o face romanului „Gradiva“, în care un arheolog derutat se îndrăgosteşte de un basorelief. Că publicul din România are chef să răsfoiască o asemenea carte e atât uimitor, cât şi normal, pentru că la noi, cititorii sunt încă rupţi între nevoia de divertisment după o zi stresantă şi ataşamentul atavic, aproape vinovat, faţă de cultura mare.
Infracţiunile Medeei
„Arheologia iubirii“ m-a trimis cu gândul la cărţile lui Octavian Paler. El şi-a iubit eroii mitologici, în eseurile sale a speculat cu nostalgie pe marginea curajului şi a slăbiciunilor acestora. Tu cum te raportezi la personajele despre care scrii?
Unul dintre capitolele din carte este, într-adevăr, dedicat reprezentării unor perechi mitologice pe vasele pictate greceşti descoperite de arheologi. Chiar scoase din pământ după 2500 de ani, cioburile acestor vase cu figuri roşii sau negre sunt încă acoperite de un firnis la fel de lucios şi de frumos ca atunci când au fost produse. Iar figurile de eroi şi zei care apar pe ele sunt un alfabet cu care, nu mă îndoiesc, artistul poate descrie chiar propriile sale aventuri amoroase. Pentru fiecare faţă a dragostei, el poate selecta o scenă mitologică corespunzătoare. Îl vezi pe Heracle, nebun, care dă foc mobilelor din casă într-o ceartă casnică şi pe Ahile care se îndrăgosteşte de femeia pe care a omorât-o. Până şi Afrodita îşi mai spală din păcate azvârlind cu oale într-un mistreţ ca să-şi apere iubitul. N-ai cum să nu te ataşezi de aceste personaje, din care suntem de altfel alcătuiţi. ADN-ul nostru cultural constă din nesfârşite combinaţii ale acestor figuri clasice, alături de altele la care am fost expuşi, de la caz la caz, de la eroii larger-than-life ai Vechiului Testament la cei modestes, mais hautains ai stampelor japoneze. Dar arheologia nu vorbeşte decât rareori de personaje ale căror nume le cunoaştem. Nu ştiu numele femeilor taíno cu care au trăit marinarii lui Columb în primul lor oraş din Lumea Nouă, dar asta nu înseamnă că n-am citit cu sufletul la gură rapoartele săpăturilor din acel oraş şi din cimitirele sale, aflate azi în Republica Dominicană.
Care e femeia pe care o admiri cel mai mult din mitologie?
Înainte sa admiri o femeie din mitologia greacă, e important să-ţi dai seama că ai, de fapt, în faţă nişte produse culturale masculine cu rochie, ca să zic aşa. Penelopa, de exemplu, e femeia de care ai nevoie să ştii că te aşteaptă cu fidelitate, ca să nu înnebuneşti cât eşti în armată; ea e proiecţia unei obsesii a publicului, obsesie imediat înregistrată de voltmetrul sensibil al lui Homer. Că veni vorba, există o scrisoare a lui Ulise, confecţionată în antichitatea romană, în care el îi scrie nimfei Calypso: „iartă-mă că am plecat şi m-am întors la nevastă-mea, acum îmi pare atât de rău...“. Dar asta e altceva. Dacă vrei să admiri o femeie din mitologia greacă, trebuie mai întâi căutată o figură care să se vadă că a scăpat de sub controlul redactorului, care i-a depăşit puterea de înţelegere cu autenticitatea şi lipsa ei de pasivitate.
O asemenea figură e Medeea. Se-nţelege că nu poţi să admiri infracţiunile Medeei, care din toată mitologia greacă e, cred, personajul care săvârşeşte cele mai multe crime fără a fi pedepsit. Dar măcar ea e o fiinţă vie, cu iubirea ei, cu patologia şi remuşcările ei. Fără ajutorul ei, în orice caz, Argonauţii n-ar fi făcut nicio brânză. Ce vreau să zic e că cine preferă să creadă că o femeie e în permanenţă numai lapte şi miere cu copiii ei pentru că are şi trebuie să aibă resurse nelimitate de energie şi abnegaţie – trăieşte într-o ficţiune normativă. Îmi pare rău că n-am vorbit de Medeea în „Arheologia iubirii“, dar pe obiectele de artă antice descoperite, figura ei e mereu singuratică şi maniacală, iar dragostea pentru Iason – practic absentă, deci n-aveam cum s-o includ într-o discuţie arheologică.
„A trebuit să împachetez un vârf de săgeată de epoca bronzului într-un scutec de unică folosinţă. Curat“
Ce înseamnă pentru tine să te afli într-un sit arheologic?
Lucrul pe un şantier arheologic sistematic e o formă ingenioasă de fericire inventată de adulţi sub iscusite pretexte ştiinţifice. Pentru mine, şantierul înseamnă: 1. prezenţa copleşitoare a unui trecut preistoric sau antic pe cît de palpabil, pe atît de volatil, recuperat şi studiat în fel şi chip 2. bucuria şi hazul de a lucra cu colegii şi studenţii mei; 3. ocazia de a observa cum funcţionează raţionamentul ştiinţific şi logica descoperirii, la mine şi la alţii, in vivo, sub presiune; 4. animale şi copaci. Toate astea la un loc (şi altele – de la muzică la mâncare) sunt de nedepăşit ca satisfacţie existenţială.
Primul arheolog român, în Troia
Ce a însemnat pentru tine să fii primul român care a făcut săpături arheologice în legendara Troie?
Aici lucrurile au fost mai complicate, pentru că la bucuriile numite mai sus s-a adăugat o mare problemă, şi anume senzaţia unei responsabilităţi aproape insuportabile. Mi-a fost mult timp teamă să nu fac un gest greşit, să ratez un detaliu, să pierd pentru totdeauna o cheie „homerică“. Una peste alta, în 2005-2010, mi-am petrecut verile făcînd săpături ca şef de sector acolo, lângă Dardanele, cu universităţile din Tübingen şi Cincinnati. N-am fost niciodată atât de concentrat. Am şi improvizat: odată – e prima oară când recunosc asta – a trebuit să împachetez un vârf de săgeată de epoca bronzului într-un scutec de unică folosinţă. Curat. E un detaliu pe care m-am ferit cu grijă să-l amintesc când am prezentat rezultatele săpăturilor la cutare universitate din Ivy League. Şi da, mă mândresc mereu cu faptul că în satul cu căsuţele arheologilor, pe stâlpul de lemn cu steaguri ale expediţiei internaţionale a fost adăugat şi steagul României, pictat de cineva din echipa restauratorilor. Arheologia rămâne, deci, meseria mea. Literatură am scris din liceu dar, la urma urmei, am publicat abia după ce mi-am luat doctoratul în arheologie.
Câte ore studiezi şi citeşti pe zi?
Mda. Mi-e ruşine să mă gândesc cât de mult timp pierd de fapt cu filme proaste sau cu ochii în bagdadii şi de câte ori mă întrerup brusc din lucru ca să caut pe Google, să zicem, de unde pot să cumpăr opinci. Singura speranţă ca să ajungem undeva e asta: puţin, dar zilnic.
Cu alte cuvinte, indiferent că ai sau n-ai putere de muncă, dacă ai măcar priorităţi ferme şi neapărat puţine, ceea ce poţi realiza în, să zicem, zece ani, e remarcabil.
Andrei Pleşu scrie despre tine, legat de “Arheologia iubirii”: „Salut un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aş fi întâlnit în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model.” Care sunt cei pe care îi admiri printre prozatori, modelele tale?
Tocmai vorbeam despre generozitate, care poate fi de-a dreptul copleşitoare... Aş mai aminti aici pe cineva generos – pe doamna Mădălina Ghiu, coordonatoare de colecţii de literatură română la Polirom, la propunerea căreia au fost publicate trei dintre romanele mele. Interesant e că poţi admira romancieri care sunt în familia ta spirituală, dar şi pe unii ale căror opţiuni stilistice se bat cap în cap cu ale tale. Îmi vin în minte câţiva de-a valma: Max Frisch, Nabokov, Beckett, Bashevis-Singer, Canetti, Camus, Henry Miller, Philip Roth, Kafka, Albert Cohen, Boris Vian. Dacă ar fi să aleg un singur scriitor român, ar fi Ştefan Agopian. Dar şi eu, ca mulţi alţii, am învăţat enorm despre proză de la Preda, Breban, Cărtărescu, Eliade, Nedelciu... În ultima vreme, mi-am dat seama de ceva ce altminteri pare la mintea cocoşului: dacă vrei să înveţi să mânuieşti limba, citeşte critică literară. Criticii exploatează mai bine resursele limbii decât majoritatea scriitorilor.
Te-am întâlnit la Salonul Cărţii de la Paris din 2018. Cum e să fii tradus în limba franceză?
E extraordinar să fii tradus, mai ales de cineva cu prestigiul Floricăi Courriol, să vezi o carte cum se deschide spre altă limbă, adică spre alt „vis colectiv“, cum zice nu ştiu ce filosof. Dar pe zi ce trece, în loc să mă globalizez, constat că mă localizez, că scriu literatură care în loc să se îndepărteze de cititorul de aici şi să se adreseze tot mai mult unui cetăţean european abstract, ideal, pasteurizat, devine, de fapt, tot mai românească. Asta nu înseamnă că ţin morţiş să fiu un provincial. În 2017-2019 am fost inclus în programul CELA (n.r. – „Connecting Emerging Literary Artists“, cofinanţat de UE, prin care mai multe texte în proză ale mele au fost traduse în spaniolă, portugheză, italiană şi neerlandeză. Dar în continuare ceea ce-mi doresc să aud nu este „I really enjoyed your book“, ci „Mi-a plăcut cartea ta“.
A participat la săpături arheologice în mai multe ţări
Numele: Cătălin Pavel
Data şi locul naşterii: 1976, Bucureşti.
Studiile şi cariera:
A absolvit Liceul de Informatică (azi „Tudor Vianu“) din Bucureşti.
Este licenţiat al Facultăţii de Jurnalism şi Şiinţele Comunicării, din 1999.
Apoi şi-a luat licenţia la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, în 2002.
Are un master în istorie antică, din 2004 şi un doctorat în arheologie, din 2010.
A participat la săpături arheologice în România, în Germania, Franţa, Anglia, Maroc, Israel şi în special în Turcia (la Milet, Troia şi Gordion).
Este autorul unor volume academice, ca: „Describing and Interpreting the Past“ (Ed. Univ. din Bucureşti, 2010) şi „Dicţionar de Mitologie Greco-Romană“ (co-autor, Corint, 2011).
Burse doctorale şi post-doctorale la Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, University of Oxford, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim şi Colegiul Noua Europă din Bucureşti.
Cel mai recent volum publicat este „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal“, Humanitas, 2019.
Cel mai nou volum de poezii este „Adagietto“, FrACTalia, publicat în 2016.
Din 2016 ţine rubrica săptămânală de arheologie din „Dilema veche“.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
