"Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână"
0Am ales câteva fragmente din "Tristeţile unui american", de Siri Hustvedt, volum în curs de apariţie la Editura Polirom. O carte pe care am tradus-o recent şi care, inutil să mai spun, mi-a plăcut enorm. O istorie de familie care înglobează în ţesătura ei deasă poveştile întretăiate ale unor personaje fermecătoare, din generaţii diferite, narator fiind un bărbat, psihiatrul Erik Davidsen. Mai multe, la timpul potrivit.
Mi-a zâmbit şi ea, dar apoi s-a ridicat, pur şi simplu punând capăt
interviului. Gestul brusc mi-a provocat o dorinţă subită de a îi afla
povestea, de a şti totul despre această femeie, despre fetiţa ei de
cinci ani şi despre misteriosul tată pe care fiica îl pusese într-o
cutie.
Înainte să iasă pe uşă, am zis:
— Vă rog să îmi spuneţi dacă vă trebuie ceva sau dacă pot să fac ceva înainte de-a vă muta aici.
Le-am privit coborând scările, m-am întors pe coridor şi m-am auzit
zicând „Sunt atât de singur”. M-a zguduit, fiindcă această propoziţie
devenise un tic verbal involuntar. Rareori îmi dădeam seama că o spuneam
sau poate că nici nu înţelegeam că rosteam cuvintele cu voce tare.
Începusem să experimentez această incantaţie nedorită încă de pe când
eram căsătorit, bălmăjind-o înainte de culcare, în baie, sau chiar şi la
băcănie, dar în ultimul an se accentuase. Tatăl meu făcea asta cu
numele mamei mele. Când stătea singur într-un fotoliu, înainte să
aţipească, şi mai apoi, în camera lui de la azil, rostea Marit iarăşi şi
iarăşi. Uneori o făcea şi când ea se afla suficient de aproape încât
să-l audă. Dacă îi răspundea la chemare, el părea să nu ştie că vorbise.
Asta e stranietatea limbajului: trece de hotarele trupului, este în
acelaşi timp şi înăuntru şi afară, iar uneori se întâmplă să nu observăm
că pragul a fost trecut.
*
Doamne, ce dor mi-e de el. Doamne, ce mai ştia să scrie. Surprindea
lumile subterane în poveştile lui – acele regiuni zbuciumate şi ascunse
ale umanităţii, exprimate într-un limbaj pe care îl înţelegem cu toţii.
Dar Inga avea dreptate. Chiar devenise tot mai trist şi se chinuia cu
somnul. Îmi amintesc că o dată i-am făcut o sugestie discretă, cum că
psihoterapia sau o şedinţă de psihanaliză ar fi o aventură pentru el, şi
că dacă asta părea imposibil, un antidepresiv i-ar putea înălţa moralul
căzut, dar ar trebui să se lase de băutură. Max se lipise de mine şi mă
apucase de braţ: „Erik”, a zis, „ştiu că ai intenţii bune, dar eu am o
înclinaţie spre autodistrugere, în cazul în care n-ai observat, ceea ce
mă îndoiesc profund, de vreme ce trăieşti din asta, dar oamenii ca mine
nu se duc să-şi găsească salvarea. Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm
şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână.”
*
— Trebuie să mă duc la baie, a zis Sonia, apoi s-a ridicat şi a plecat de la masă.
Limbajul este adesea ceva superficial, m-am gândit, un firicel subţire
de informaţii auzite şi goale de orice conţinut, dar atunci când suntem
împovăraţi de emoţie, poate fi infernal de greu să vorbeşti. Nu vrem să
lăsăm să ne iasă cuvintele, fiindcă atunci ele vor aparţine şi altor
oameni, iar acesta e un risc la care nu vrem să ne supunem.
*
— Îmi lipsesc pacienţii. E greu de descris, dar când oamenii au nişte
nevoi disperate, cade o cortină. Acea poză care e parte a lumii
obişnuite dispare, acea falsitate a lui Ce-mai-faci?-Bine-mersi.
M-am oprit.
— Pacienţii pot fi guralivi, muţi sau chiar violenţi, dar există în ei o
anumită urgenţă existenţială care e revigorantă. Te simţi aproape de
purul adevăr a ceea ce înseamnă fiinţa umană.
— Fără ipocrizie, cum ar fi zis tata.
— Exact, fără ipocrizie.
*
Ştiu că adesea ceea ce se spune este mai puţin important decât tonul
vocii cu care sunt spuse cuvintele. Există o muzică a dialogului,
armonii misterioase şi disonanţe care vibrează în corp ca un diapazon.
(traducere de V.D.N.)