FRAGMENTE  „Numărul zero“, noul volum al lui Umberto Eco

Cel mai recent volum semnat de Umberto Eco, „Numărul zero“/ „Numero zero“, va apărea la Editura Polirom, în seria „Esenţial“. Traducerea din limba italiană şi notele îi aparţin Ştefaniei Mincu.

Cartea „Numărul zero“ a fost publicată anul acesta în Italia, sub titlul „Numero zero“. Volumul a fost tradus în limba română de către Ştefania Mincu şi va apărea săptămâna viitoare, la Editura Polirom. În anii ’90, un om de afaceri strânge un grup de ziarişti pentru a pregăti un număr de probă – numărul zero – al unui cotidian dedicat mai puţin informării publicului, cât şantajului şi discreditărilor. 

La Editura Polirom au mai apărut, printre altele, următoarele volume ale scriitorului Umberto Eco: „În căutarea limbii perfecte“, „Numele trandafirului“, „Pendulul lui Foucault“, „Cum se face o teză de licenţă“, „Kant şi ornitorincul“, „Confesiunile unui tînăr romancier“ şi „Cimitirul din Praga“.

FRAGMENTE din „Numărul zero“

Luni, 6 aprilie 1992

— O carte? l-am întrebat.

— O carte. Memoriile unui ziarist, povestea unui an de muncă pentru a pregăti lansarea unui cotidian care n-avea să apară niciodată. Pe de altă parte, titlul ziarului trebuia să fie „Mâine“, pare un motto pentru guvernele noastre, mai vorbim noi despre ele mâine. Deci cartea va trebui să se intituleze „Mâine: ieri“. Frumos, nu?

— Şi doriţi s-o scriu eu? De ce n-o scrieţi dumneavoastră? Sunteţi ziarist, nu-i aşa? Cel puţin, dat fiind că tocmai o să fiţi la conducerea unui ziar…

— Nu înseamnă că, dacă eşti director, ştii să şi scrii. Nu înseamnă că ministrul apărării ştie să arunce o grenadă. Bineînţeles, tot anul care vine, o să discutăm cartea zi de zi, dumneata o să pui stilul, piperul, dar liniile mari ale acţiunii le controlez eu. 

— Vreţi să spuneţi că această carte va fi semnată de amândoi sau va apărea sub forma unui interviu luat de Colonna lui Simei? 

— Nu, nu, dragă Colonna, cartea va apărea semnată de mine; dumneata, după ce o vei scrie, va trebui să dispari. Dumneata o să fii, dacă nu te superi, un negru. Din ăştia avea până şi Dumas, nu văd de ce n-aş putea avea şi eu. 

— Şi de ce m-aţi ales pe mine? 

— Pentru că dumneata ai calităţi de scriitor… 

— Mulţumesc. 

— …însă nimeni nu şi-a dat seama de ele. 

— Iarăşi vă mulţumesc. 

— Scuză-mă, până acum ai colaborat numai la cotidiene de provincie, ai făcut doar pe hamalul cultural pe la câteva edituri, ai scris un roman pentru altcineva (nu mă-ntreba cum anume, dar mi-a căzut în mână, şi merge, are ritm), iar la cincizeci de ani ai alergat la mine la vestea că poate am să-ţi dau ceva de lucru, deci dumneata ştii să scrii şi ştii ce-i aia o carte, dar o duci greu. Nu trebuie să te ruşinezi. Eu, la fel, dacă-s pe cale să conduc un ziar care n-o să iasă niciodată, este pentru că n-am fost niciodată candidat la Premiul Pulitzer, ci doar am condus un săptămânal sportiv şi un lunar rezervat doar bărbaţilor sau bărbaţilor burlaci, cum vrei dumneata să-i spui… 

— Aş putea să am o oarecare demnitate şi să refuz. 

— N-o s-o faci, pentru că timp de un an îţi ofer şase milioane pe lună, la negru. 

— E mult pentru un scriitor ratat. Şi pe urmă? 

— Pe urmă, când îmi predai cartea, să zicem în decurs de şase luni de la încheierea experimentului, alte zece milioane, în mână, bani gheaţă. Iar pe alea le pun de la mine din buzunar. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, treaba dumitale. Dacă nu vei fi cheluit totul pe femei, cai şi şampanie, vei fi câştigat într-un an şi jumătate peste optzeci de milioane, bani scutiţi de impozite. O să-ţi dea mâna să te uiţi în jurul dumitale. 

— Faceţi-mă să înţeleg. Dacă-mi daţi şase milioane mie, cine ştie câte luaţi dumneavoastră, mă scuzaţi, şi pe urmă or mai fi şi ceilalţi redactori, şi cheltuielile de producţie, tipărire şi distribuţie, şi-mi spuneţi că cineva, un editor, presupun, e dispus să plătească timp de un an de zile experimentul ăsta pentru ca pe urmă să nu facă nimic cu el ? 

— N-am spus că n-o să facă nimic. El o să şi aibă profitul lui. Însă eu nu, dacă ziarul n-o să apară. Fireşte că nu pot să exclud ca până la urmă editorul să decidă că ziarul trebuie să iasă cu adevărat, dar în momentul ăla afacerea va deveni una mare şi mă-ntreb dac-o să mai vrea să mă ocup eu de ea. Aşa că mă pregătesc pentru cazul când, la sfârşitul acestui an, editorul ar decide că experimentul a dat roadele la care se aştepta şi că poate să-nchidă prăvălia. Deci mă pregătesc: dacă totul se duce de râpă, public cartea. Va fi o bombă şi-mi va aduce nişte bani sub formă de drepturi de autor. Sau poate că nu, zic şi eu aşa, poate că cineva nu doreşte s-o public şi-mi dă o groază de bani. Neimpozabili. 

— Am priceput. Dar poate că, dacă doriţi ca eu să colaborez în mod loial, trebuie să-mi spuneţi cine plăteşte, de ce există proiectul „Mâine“, de ce s-ar putea să eşueze şi ce anume veţi spune în cartea pe care, lăsând modestia la o parte, o voi scrie eu. 

— Păi uite, cel care plăteşte este comandorul Vimercate. Oi fi auzit vorbindu-se despre el… 

— Am auzit de Vimercate, din când în când ajunge prin ziare: controlează zeci de hoteluri pe Coasta Adriatică, multe aziluri pentru pensionari şi invalizi, o serie de afaceri ilicite despre care se şoptesc multe, câteva televiziuni locale care încep să transmită de la unsprezece seara încolo, şi sunt numai licitaţii, teleshopping şi câte un show decoltat… (Copyright Editura Polirom).