File dintr-un viitor şi necesar dicţionar al comunismului românesc

Cuvântul înainte purtând titlul „Despre ideologie, utopie şi teroare“ al celei mai recente cărţi a politologului Vladimir Tismăneanu - „Efigii ale unui coşmar istoric“ -  are valoarea unui concentrat teoretic.

Ne sunt reamintite pe parcursul celor câteva pagini ale sale o seamă de precepte de bază ale doctrinei comuniste în varianta sa leninist-stalinistă, singura care a fost pusă în practică. Subliniindu-se diferenţele şi distanţele luate de aceasta faţă de utopia lui Marx şi a lui Engels, nici ea din cale afară de inocentă şi nelipsită de ameninţarea recursului la teroare. Iată, spre exemplu, o frază cheie care face referire nu doar la proiectul utopic marxist, ci şi la originile neoiacobine ale comunismului:

„Germenele intoleranţei, al rigorismului extremist, al cultului violenţei purificatoare se află în chiar proiectul neoiacobin al comunismului al comunismului modern. În acest sens, utopismul lui Lenin nu este o bastardizare a celui al lui Marx, ci o actualizare istorică a acestuia, cu excesele ce provin din radicalismul politic rus (a se citi Demonii lui Dostoievski)”.

Nelipsită de interes, exact în sensul celor scrise şi susţinute de Vladimir Tismăneanu şi în sublinierea ideii că pentru bolşevici „justiţia era o suprastructură, putea fi schimbată în funcţie de interesele celor aflaţi la putere” şi că „dictatura proletariatului nu mai avea nevoie de nici un fel de justificare legală” ar fi, după părerea mea, şi citirea ori recitirea piesei lui Albert, Cei drepţi.

Dincolo însă de această valoare de concentrat teoretic, sus-menţionatul Cuvânt înainte are, desigur, menirea de a preciza intenţiile cărţii. Aflăm din cuprinsul lui că Efigii ale unui coşmar istoric este primul dintr-o trilogie în care Vladimir Tismăneanu, interesat de examinarea în profunzime a modului în care s-a constituit eşafodajul puterii şi, mai ales, de identificarea şi „portretizarea” exponenţilor ei, îşi propune să refacă ceea ce el însuşi numeşte „caracterologia epocii totalitare din România de după 1945”.

Nu ştiu cum vor arăta volumele viitoare, dar e în afara oricărei îndoieli că în cel deja apărut cititorul găseşte portretele liderilor PCR şi ale premierilor, membri ai „formaţiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946”.

Şi tot în afara oricărei îndoieli e că Efigii ale unui coşmar istoric e mai mult decât o antologare a unor articole scrise de Vladimir Tismăneanu de-a lungul ultimilor ani. Articole publicate pe Hotnews, pe platforma Contributors, pe site-ul Serviciului în limba română al Europei Libere, pe blogul personal al autorului, ori ca prefeţe la o seamă de cărţi ale unui confraţi mai tineri. Antologia aceasta mi se pare un prim pas în procesul ştiinţific, cu profunde implicaţii morale şi de asanare al vieţii publice româneşti, proces mai mult decât necesar, de întocmire a unui dicţionar al comunismului românesc. Cu atât mai stringent cu cât Dicţionarul comunismului coordonat de Stéphane Courtois, apărut în Franţa, ca şi Cartea neagră a comunismului, datorată aceluiaşi istoric, ignoră, în cel mai regretabil chip cu putinţă, comunismul românesc. E drept, ediţiile româneşti ale celor două importante cărţi au încercat să repare eroarea, conştientizată în anii din urmă de Stéphane Courtois după câteva vizite în România şi, îndeosebi, la Memorialul de la Sighet. Cu toate acestea, rămâne evidenţa că reparaţiile respective fie că sunt insuficiente, fie că au fost generatoare de controverse.

 Articolele publicate între copertele cărţii Efigii ale unui coşmar istoric nu au nici aceeaşi structură, nici aceeaşi valoare, nici aceeaşi portanţă şi nici nu respectă o metodologie unică de întocmire. Formatul lor a fost impus de destinaţie ca şi de locul de publicare. Unele, precum cel consacrat unei figuri totuşi secundare a comunismului românesc, aşa cum este profesorul Ion Ianoşi, articol prilejuit de apariţia cărţii acestuia Internaţionala mea, au, chiar şi numai în subsidiar, oricât ar nega acest lucru profesorul Vladimir Tismăneanu, alura unei răfuieli de ordin personal. Ceea ce nu înseamnă că nu ar conţine multe adevăruri, unele cu aspect de generalitate ţinând de condiţia şi de cameleonismul multor intelectuali români în comunism. A fost, este însă vorba despre o ceartă prelungită mai mult decât ar fi fost cazul. Nu în aceste aspecte secundare, dar reale trebuie căutată valoarea cărţii lui Vladimir Tismăneanu la apariţia căreia un rol important îi revine mai tânărului său colaborator Marius Stan.

Cartea de acum mi se pare importantă prin aceea că procedează la o seamă de semnificative şi utile demitizări. Unele vizând falsuri existente în imaginarul colectiv, altele incipient create de acesta şi amplificate de o seamă de cărţi de interviuri sau memorii ale unor foşti lideri comunişti. Au existat, există încă deformate imagini asupra acestora. Începutul a fost făcut de mitul creat în jurul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (doar amintit în carte) despre care mult prea adesea şi cum nu se poate mai inexact se crede şi se spune că ar fi fost nu doar un comunist cu ştaif, ci şi un comunist de omenie, omiţându-se, trecându-se cu vederea răul făcut de el în calitate de ministru al Justiţiei într-un guvern şi în ansamblul unui regim cu totul nepăsător faţă de justiţie. De o anumită alură mitică au beneficiat şi alţi lideri comunişti. Primul pe listă e Ion Gheorghe Maurer, al cărui mit e deconstruit în carte de toutes piѐces. Alături de el, Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu (despre care cartea lui Ştefan Bosomitu, recent apărută la Humanitas, este mai mult decât lămuritoare), Gheorghe (Gogu) Rădulescu, cu toţii supuşi acum unor analize neiertătoare. Consistente şi pline de miez, arătând că şi aceştia, despre care unii cred că au fost „altfel”, că au fost „buni”, au făcut parte dintr-un angrenaj din care au prins consistenţă atât guvernarea Gheorghiu-Dej cât şi guvernarea lui Nicolae Ceauşescu. Guvernări care, fără doar şi poate, nu i-ar fi recrutat şi acceptat ca atare dacă ar fi fost în afara, cu atât mai puţin contra vântului ori contra sistemului.

Că pe unii dintre ei, respectivii lideri supremi i-au eliminat la un moment dat nu e nicidecum cu totul altă poveste. Fiindcă eliminările, epurările, modificările de personal au făcut parte şi ele din regula primă de funcţionare a „coşmarului istoric” despre care ne ajută să ştim ceva mai multe cartea lui Vladimir Tismăneanu.

Vladimir Tismăneanu- EFIGII ALE UNUI COŞMAR ISTORIC;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015