Fals jurnal de ieri şi de azi. Spovedanii la Slătioara (I)

... pentru că atunci când eu am ajuns în Bucureşti, şi la liceu, şi în primul an de reporter la Radio, unde m-am bucurat de prietenia solidară a unei colege de redacţie bucureştence, eram îmbrăcat în haine de dimie săină – maronie -, ţesută în război de fina Anica, colega, mângâindu-mi mâneca vestonului şi înţepându-se în asprimea stofei din lână de oaie ţigaie, m-a întrebat:
Domnu Dinu, astea sunt nostalgii ce nu-si mai au rostul. Romanii au ramas cu d'astea bisericesti, cu cele "sfinte", cu popimea rapace... estimp, nu stiu sa se spele pe maini, n-au dinti in gura, si isi fac nevoile in fundul curtii! Hai sa mai trecem peste astea si sa ne agatam nitel de secolul in care traim.
Sunt câteva fraze notabile în text, deși nu e limpede cărei categorii se alătură Dinu Săraru, la venerabila vârstă de 88 de ani : personalităților, ori țăranului român? Trecând însă peste gluma cu viața bucureșteană resimțită „ca la internat”( să fim serioși, domnule director!), romancierul și marele om de teatru nu se dezminte în final: înțelepciunea nu-l ajută să priceapă miezul lucrurilor de azi și preferă să întoarcă spatele prezentului cu dispreț , etichetând globalizarea „tăvălug” inutil.
popescu alina Dsoara cind vei scrie si dta tot atit cit dl Sararu atunci iti vei permite sa intorci spatele cui vrea inima si cugetul dtale.