Din nefericire, clipa aniversării n-a fost pomenită de nimeni, după cum, din nefericire, boicotul romanului „Princepele a cuprins în fapt boicotul întregii opere a marelui prozator pe care îl înconjoară o întreagă şi îngrijorătoare linişte întreţinută cu orgoliul nimicniciei de către denigratori supravieţuitori.

Nu e, până la urmă, nimic de mirare pentru că nu e singurul embargou care sărăceşte şi chiar pustieşte spiritualitatea noastră într-o vreme în care ierarhia valorilor, cu bună, dar rea ştiinţă, este pusă la pământ ca să facă lumină creşterii atâtor ciuperci veninoase îngrăşate şi de stipendierea care întreţine aproape în toate planurile societăţii româneşti stârpirea identităţii naţionale şi de spirit.

Când va apărea o clipă de linişte favorabilă reînfloririi conştiinţei naţionale şi îndreptării şi verticalităţii şirei spinării noastre a fiecăruia şi, astfel, a ţării întregi şi a liderilor ei care azi mulţi nu disting dramatic hotarul dintre colonie şi independenţă, şi când vor fi puse la loc statuile aruncate de pe solclurile lor va străluci iar binefăcător bronzul lor jupuit.

Boicotul romanului „Princepele, capodoperă a literaturii române care nu e deloc departe de marile capodopere ale literaturii mondiale a veacului al XX-lea şi mă gândesc şi la Marquez şi la sud-americani şi la marii ruşi cu operele lor consacrate dictaturilor şi totalitarismului, a cuprins, repet, din nefericire, întreaga operă a lui Eugen Barbu care stă de la egal la egal lângă creaţia lui Petru Dumitriu, uitat şi el cu aceeaşi ură după o tentativă firavă de recuperare prin invitarea în ţară când s-a văzut că scriitorul nu poate accepta compromisul cu politica zilei capitalismului de Codrul Vlăsiei, dacă n-a putut accepta compromisul cu dictatura comunistă.

Când viitori dizidenţi de ocazie geloşi pe marele artist, care făcea să se vadă cât de firavă, dar şi supusă şi colţoasă, chipurile, este statura lor pitică, s-au înghesuit să-l reclame la Partid, denunţându-l pentru plagiat în „Pricepele şi apoi în „Incognito“, scriitorul şi-a trimis abia împachetate la Comitetul Central carnetul de Partid, carnetul de Deputat, carnetul de Academician, premiile şi diplomele şi decoraţiile primite, primul şi singurul scriitor care a făcut acest gest, atunci, şi nimeni altul nici mai târziu, nebănuind că acest păcat în loc să-l onoreze după Decembrie 1990 îi va aduce şi excluderea din toate demnităţile, chiar şi din aceea de scriitor...

El n-a fost o „uşă de biserică, dar nici cineva care trebuia să ispăşească păcate atât de mari încât acestea să copleşească o operă care s-a constituit într-una din cariatidele templului naţional al culturii, păcate amplificate şi înmulţite cu o ură care nu va putea totuşi întuneca această operă.

Nici Celine în Franţa, şi apoi în lume, colaborator al fascismului, nici Ezra Pound, marele poet american, fascist notoriu, n-au ispăşit păcate ale crimei naziste prin aruncarea operei lor în lada de gunoi a istoriei, cu bucuria cu care Eugen Barbu a fost pedepsit prin excludere şi tăcere, deşi publicat, altfel tot în tăcere.

Pardoxul îl constituie faptul că „Princepele a fost şi rămâne o fabuloasă şi artistic inegalabilă operă de denunţ al totalitarismului, închizând în paginile ei şi o investigaţie şi o lectură de bucoavne atât de bogată, greu de aflat în spatele altor creaţii de asemenea monumentale, ca să nu mai vorbesc că lectura lui Eugen Barbu pentru „Princepele nu şi-a aflat niciun egal, niciun firav competitor printre denigratorii lui, oricum cel mult mediocri în spaţiul literar contemporan lui, şi chiar până azi, până la urmă.

Tineri de mare talent, unii, dar foarte puţini aceştia, foarte puţini, repet, au fost împinşi de către bătrâni călifari, cum le spunea chiar Eugen Barbu, călifari ai denigrării, au fost împinşi în prim plan ca să-l denunţe plagiator pe scriitorul care a dăruit literaturii române romanele capodoperă „Groapa“ şi „Săptămâna nebunilor şi, fireşte, „Princepele, şi o nuvelistică în stare să fie pusă într-o colecţie de literatură europeană care să-l cuprindă şi pe Thomas Mann, de pildă.

Romanul lui Eugen Barbu este un „caz de plagiat evident“... scria Fănuş Neagu, un viitor pe merit academician, atunci însă foarte aproape de ziua când abia venise de la Brăila…

Dar, desigur, e mai uşor să navighezi şi să te afirmi cuceritor al valurilor pe o mare din care au fost excluse crucişătoarele şi vapoarele cu 30 de etaje, pe care plutesc în schimb bărcuţe de ocazie ca duminicile în „apeleCişmigiului.

Princepele, e vorba de roman, este una dintre cele mai tulburătoare scrieri denunţătoare ale dictaturii totalitare, atât de străveziu îndreptate spre totalitarismul zilelor în care scria romanul în România şi chiar îndreptate spre dictatura dictatorului român aflat atunci la putere.

A fost însă alături de ele, atunci, o mare personalitate a culturii româneşti, acela care a luminat cu geniu şi cu sârguinţă de geniu opera lui Eminescu, Perpessicius, primul şi cel mai autorizat şi greu comentator hotărât să spulbere boicotul „Pricepelui“:

“... Princepele rămâne... o mare creaţie literară, o ficţiune impregnată de toate darurile autorului, însă o ficţiune pentru care Eugen Barbu a întreprins numeroase investigaţii. Documentaţia sa e imensă, sub toate raporturile, atât de atentă şi atât de minuţioasă încât sentimentul că bună parte din documentaţie îţi este străin nu e decât prea firesc... Intuiţia scriitorului s-a vădit suverană. Căci, în loc de a reconstitui una din multele domnii fanariote, el a topit laolaltă toate trăsăturile de individualitate, de cultură şi de moravuri ale domnilor fanarioţi din care, în cele din urmă, a extras «sinteza» Princepelui său...“

Iată-l acum pe romancierul însuşi justificându-şi opera:

Nu sunt un autor popular, ci un autor citit de mulţi cititori. De pildă, Princepele este o carte greu de citit pentru un cititor obişnuit, nu pentru unul iniţiat, pentru că în privinţa Princepelui, ştiu eu, cititorul ar trebui să cunoască o serie de lucruri care privesc doctrina ezoterică, tainele masoneriei, un limbaj al iniţiaţilor, ştiu eu, multe lucuri care au privit şcoala lui Pitagora, şi o serie de altele care vor fi explicate abia la apariţia Caietelor Princepelui, care va fi în librării la anul. Ca atare, nu mă pot numi un autor popular.

Am descoperit cea mai mare carte de poezie din limba română: Foletul Novel al lui Ioan Românul. Dacă aş fi fost egoist, aş fi tăcut din gelozie, dar căutaţi-o şi o să vă convingeţi că nu s-a scris ceva mai frumos în limba română. În ziua când am dat de ea, am avut senzaţia lui Christofor Columb. Princepele fusese scris, evident, cu alte mijloace; acest Folet e cheia romanului meu. Cine n-a citit-o n-o să înţeleagă nimic.“

Dacă ar trebui să găsim în epocă, în Europa, corespondenţe ale „Princepelui“ în literatura anti-totalitară, n-ar fi forţat deloc să facem o trimitere şi la literatura lui Bulgakov, la „Maestrul şi Margareta“ sau la piesele de teatru ale acestuia sau să facem trimitere la scriitori moderni care au apelat la parabole.

În sfârşit, dat fiind vorba în acest spaţiu doar de o amintire dictată de o zi aniversară, nu vom continua să descifrăm şi enigma păcatelor marelui scriitor care i-au adus o lichidare perfect stalinistă din partea beneficiarilor răsplatei jertfei patriotice post-decembriste, chiar dacă se vor găsi şi aici argumente în favoarea unei justiţii profesioniste şi întemeiate şi pe recunoaşterea dreptului la prezumţia de nevinovăţie sau la vinovăţia unui întreg popor care a fost acuzat că a construit socialismul, în timp ce noi, în ultimii 30 de ani, n-am opus uzinei de apă grea construcţia nici măcar a unei fabrici de ace de gămălie. Nu mai spun că am cunoscut şi cunosc tineri, odată asistenţi şi secretari de partid ai studenţilor români care studiau în Franţa sau în Germania, ocupând azi, la senectute, cu drepturi fireşti, fotolii în înalte foruri.

Eugen Barbu a reprezentat în vremea lui, să recunoaştem azi, şi atributele unui lider al bătăliei grele şi nu numai subteran, ci la lumina zilei, pentru identitate naţională şi pentru libertate în geografia creaţiei artistice. Să nu uităm, deci, la această aniversare nici contribuţia revistei Luceafărul sub direcţia prozatorului şi Cenaclul „Labiş“.

Şi iată şi conştiinţa pe care o avea că întreprinde acte de curaj civic, social şi politic:

„În momentul în care am venit redactor-şef la Luceafărul, geografia scriitoricească era foarte ciudată. Scriitorii lăudaţi şi impuşi nu erau cei buni. Scriitorii cu adevărat buni şedeau deoparte. Ce-i drept erau foarte tineri. Iată de ce a trebuit să pornim o adevărată bătălie pentru ca literatura adevărată să-şi afle locul ei.

Luceafărul a fost o revistă foarte frumoasă şi foarte vie. A fost o revistă scrisă de tineri şi pentru tineri. Avea în ea ceva cu adevărat tineresc. A fost o revistă pe care nu m-aş mai încumeta să o fac“ - scria el în 1974.

„Nu mai am elanul de atunci. Cu toate că este o neîntrecută plăcere lansarea navei literare la apă, plăcerea proprietarului de cai care creşte un mânz şi-l scoate câştigător la derby.

Şi generaţia de atunci era foarte talentată. Apăruseră câţiva poeţi foarte deosebiţi: Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea. Erau foarte liberi în spirit, gândeau frumos, independent, în afara limitelor convenţionale. Aşa că pot afirma că a fost un noroc întâlnirea mea cu această generaţie. Dar a fost un noroc şi de partea cealaltă.“

Nu se poate uita că la Luceafărul şi la Cenaclul Labiş s-au impus nume mari ale poeziei şi prozei şi teatrului românesc: la proză D.R. Popescu cu „Leul albastru, la teatru Marin Sorescu cu „Iona“.

Aici, la Luceafărul, au revenit apoi în presa centrală direct din închisori şi Vladimir Streinu, Petre Pandrea şi Radu Gyr şi ziaristul Kalustian, şi poetul - tatăl biologic a lui Eugen Barbu - Nicolae Crevedia, şi a susţinut o rubrică permanentă Alexandru Rosetti.

Aici s-au acordat şi premii literare tinerilor viitori mari poeţi. Şi aici a fost tipărit pentru prima dată după 1950, pe frontispiciul revistei, tricolorul românesc în cele trei culori ale lui şi portretul lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul realizator al Unirii, într-un număr special al revistei care se vindea la chioşcuri pe sub mână şi se purta în buzunarul de la piept, din spate al paltonului sau vestonului, şi se citea pe genunchi pe sub tăblia meselor de la cafenea.

Am fost atunci atât de aproape de Eugen Barbu şi atât de marcat de solidaritatea cu el în anii maturităţii mele jurnalistice şi scriitoriceşti şi am ispăşit şi eu o dată cu el, atunci când am fost scoşi amândoi de la Luceafărul şi interzişi o primăvară, o vară şi o toamnă întreagă în presă.

Şi cel mai de seamă premiu de literatură l-am primit de la el, când am scris romanul „Nişte ţărani“:

Surpriza de a-l citi pe Dinu Săraru în postură de romancier o vor avea numai cei ce nu l-au cunoscut îndeajuns, pentru că vioiciunea spiritului său, plasticitatea cu care el surprinde fenomenul imediat, într-o redare plină de culoare şi umor anunţau, oricum, un autor de romane.

«Nişte ţărani», de la ostentaţia titlului şi până la finalul cărţii, mi se pare fresca cea mai îndrăzneaţă şi dramatică a anilor noştri despre mediul rural.

Prin tragica, măreaţa şi ironica epopee a lui Dinu Săraru, este restituit adevărul în toată cruditatea lui, se face, cu alte cuvinte, dreptate unui individ ce nu poate dispărea din literatură.“

Dar pentru a încheia imaginea clipei când s-a petrecut boicotul „Princepelui să însemnăm şi un fapt de istorie literară. Tevatura cu plagiatul a fost însoţită şi ocrotită şi de interesul de a împinge în prim plan acuzaţia de plagiat pentru a distrage atenţia de la conţinutul grav, anti-totalitar cu trimiteri atât de străvezii şi denunţătoare public ale dictaturii într-un stat comunist, colonie a imperialismului sovietic, când totul era dictat în materie de politică internă şi externă şi de viaţă civilă dinafara graniţelor ţării româneşti. Această deturnare a atenţiei spre plagiat, susţinută şi de confraţii bucuroşi să-l înlăture din concurenţă pe marele scriitor, a condus, fireşte, la pomenita, la început, supărare a romancierului, cu povestita distanţare a romancierului de autorităţile statului, încât acestea prin întâiul lor stătător, când au dorit să-l împace pe scriitor, dar să nu-i supere nici pe denigratori, au apelat la o stratagemă, azi putând fi văzută drept comică, dar şi grav semnificativă. Dictatorul care şi el se putea regăsi în unele din ipostazele „princepelui“, a ocolit şi ministerul Culturii care patrona toată activitatea editorială din ţară şi bugetul acestuia şi tipografiile statului şi a apelat pentru tipărirea romanului „Princepelui“, într-o ediţie de lux, la Trustul de Construcţii Carpaţi, care aparţinea gospodăriei Partidului Comunist şi, astfel, ediţia de lux ilustrată de Mihu Vulcănescu - un artist chiar dizident în toate manifestările lui, foarte înzestrat - şi pe ultima filă a romanului se găseşte această notă reprezentând comanda tipăririi unui număr de 1300 de exemplare, fără ministerul Culturii, fără bugetul acestuia, fără editură şi fără tipografie de stat:

Lector: Eugenia Tudor, Tehnoredactor: Ion Tudor / Apărut în 1974, Bun de tipar 23.VII.1974 / Legate: 1550 ex, Coli tipar: 42,50 / Lucrare executată sub comanda nr.1765 la Oficiul Economic Central „Carpaţi“, Întreprinderea Poligrafică „Bucureştii-Noi“, str. Hrisovului nr.18 A, sectorul 8, Bucureşti“ (tipografia partidului).