Nu este prima oară când Independenţa Film distribuie pe ecranele noastre un film polonez sau de Wajda – ei aducând, în 2014, şi precedentul titlu al marelui cineast, „Walesa: Man of Hope“ –, dar faptul e-atât de admirabil încât merită menţionat de fiecare dată. Filmul „Imaginea de apoi“ / „Afterimage“ / „Powidoki“ este important nu numai pentru că este ultimul semnat de gigantul polonez – pe 9 octombrie 2016, Andrzej Wajda a încetat din viaţă, la vârsta de 90 de ani (filmul avusese deja premiera la festivalul de la Toronto, în septembrie, şi în aceeaşi lună şi pe cea poloneză, la un festival local) –, ci şi pentru că este un film extrem de puternic şi de valoros în sine, ca toate cele realizate de-a lungul vremii de Wajda, inclusiv în ultima parte a vieţii.

Un tată şi fiica sa

„Powidoki“ prezintă ultimii ani din viaţa artistului plastic Władysław Strzemiński (1893-1952), membru al avangardei istorice, considerat acum cel mai mare pictor polonez al secolului XX. Pictorii apar rar pe ecran (deşi, mai întotdeauna, în filme memorabile), iar scenariul conţine multe lucruri remarcabile despre teoria picturii (inclusiv „imaginea de după“, post-imaginea, la care se referă titlul este un concept al artistului). Filmul este însă, în primul rând, despre lupta cu totul inegală a idealistului Strzeminski (care, deşi avusese după primul război o fază „revoluţionară“, crede în neutralitatea politică a artei, în arta absolută) cu regimul comunist, proaspăt instalat în Polonia, regim care-l supune unui şir de persecuţii care-i vor grăbi sfârşitul. Pas cu pas, artistul este deposedat, lent dar temeinic, de întreaga-i viaţă, de orice şansă la o existenţă normală, şi primeşte totul cu o teribilă seninătate, ca un Iov modern.

Interpretarea, în rolul principal, a lui Bogusław Linda, marele actor polonez (interpret favorit al lui Wajda, îl joacă pe Saint-Just în „Danton“), este tulburătoare, dar aş remarca-o şi pe interpreta fiicei acestuia, tânăra Bronislawa Zamachowska (15 ani, al doilea rol în cinema). De la „Lista lui Schindler“ a lui Spielberg, nu m-a mai impresionat atât o fetiţă într-un pardesiu roşu, dacă vedeţi filmul o să înţelegeţi ce vreau să spun. Toate filmele poloneze noi pe care le-am văzut în ultimii ani, mai mult sau mai puţin întâmplător (în principal la festivalurile Cine Polska), erau extrem de solide, de reuşite, chiar dacă şcoala poloneză nu mai înseamnă acum, pe plan internaţional, ceea ce încă mai înseamnă cea românească. Nu mai este un fenomen, pentru că totul vine în prelungirea fenomenului uriaş care a fost cinemaul polonez al „neliniştii metafizice“, începând cu anii ’50 ai secolului trecut.

Bogusław Linda şi Bronislawa Zamachowska, tatăl şi nefericita sa fiică

Banalitatea satanizării

Strzeminski se luptă cu un Moloh, care este sistemul bolşevic pe cale de instaurare, dar, aşa cum spuneam, este impropriu zis „se luptă“, pentru că nu schiţează nici un gest de împotrivire (de altfel, inutilă, o înţeleg şi el, şi tinerii săi susţinători). Artistul şi-a pierdut o mână şi un picior, în timpul războiului, cu toate acestea este – aşa cum îl cunoaştem la începutul filmului – de o vitalitate şi o creativitate extraordinare, un model pentru studenţii săi, care-l divinizează. Refuză însă să facă declaraţia de supunere „estetică“ faţă de regim, pentru că ar fi contrară principiilor sale artistice, şi de aici începe lanţul de persecuţii.

Atunci când rămâne fără vreo sursă de subzistenţă (fiind dat afară nu numai de la Universitate, ci şi, când se află cine este, de la fabrica unde executa, cu „talent“, lucrări propagandistice), practic artistul este învins, nu mai poate evada decât în moarte. Probabil nu întâmplător, în afară de un activist zelos, care-i cere să semneze respectivul pact (deloc faustic), sistemul nu este personalizat de „agenţi ai răului“, tocmai pentru a-i sugera, a-i face clară absurditatea, de mecanism al morţii care merge-n gol. Pe toţi cei care mai au nostalgii de stânga sau chiar bolşevice, astfel de filme ar trebui, cât de repede, să-i vindece de iluzii.

Info

Imaginea de apoi / Afterimage / Powidoki (Polonia, 2016)
Regia: Andrzej Wajda
Cu: Bogusław Linda, Bronislawa Zamachowska, Zofia Wichlacz, Aleksandra Justa

4 stele

Citeşte şi: „O ţară cu destin: Polonia“ – cronica la „Walesa: Man of Hope“, precedentul film al lui Andrzej Wajda

PORTRET DE REGIZOR

Andrzej Wajda – marele cineast al „neliniştii metafizice“


Andrzej Wajda (6 martie 1926, Suwałki, nord-estul Poloniei – 9 octombrie 2016, Varşovia) este un cineast care-a reuşit, la o vârstă destul de înaintată, să continue să lucreze şi să-şi păstreze acelaşi nivel valoric şi de creativitate, o constanţă care, deşi nu e un caz unic, este destul de rară în lumea artei. Întinsa operă a lui Wajda (56 de titluri) se poate împărţi în două mari categorii. Prima ar fi filmele despre „micile“ drame umane – filme psihologice, de dragoste etc. (capodopere: „Pădurea de mesteceni“, „Domnişoarele din Wilko“, „Dirijorul“ şi altele), iar aici maestrul înregistrează, la peste 80 de ani, un succes cu „Tatarak“ (2009, un film despre o dragoste târzie între o femeie mai în vârstă şi un tânăr adolescent; în rolul principal, vechea iubire a regizorului, marea actriţă Krystyna Janda).

Istoria ca vis

A doua categorie sunt filmele în care dramele umane sunt proiectate pe fundalul marilor drame istorice, aşadar filmele cu tematică istorică, politică, socială (aici intră „Canalul“, „Cenuşă şi diamant“, „Cenuşă“, „Peisaj după bătălie“, „Omul de marmură“ şi „de fier“, „Danton“ etc.), care au slujit mult la consacrarea autorului, mai ales în Occident. Or, în această categorie, în ultimele decenii de viaţă, Wajda a semnat câteva filme foarte puternice, nici unul dintre ele nedând impresia că a fost făcut doar pentru a bifa încă una dintre marile teme ale istoriei poloneze: „Korczak“ (1990), „Pan Tadeusz“ (1999, după Mickiewicz), capodopera „Katyn“ (2007), „Walesa: Man of Hope“ (2013) şi ceea ce, din păcate, s-a dovedit a fi ultimul său film, „Powidoki“ / „Afterimage“ / „Imaginea de apoi“ (2016).

Este aproape imposibil, din cele peste 50 de titluri, de a alege cel mai important film al cineastului, „Cenuşă şi diamant“, „Peisaj după bătălie“, „Pădurea de mesteceni“, „Omul de fier“, „Danton“ sau „Katyn“ concurând cu îndreptăţire la acest statut. Aş remarca totuşi un film magnific, dar oarecum uitat acum: o extraordinară tratare vizuală a atrocităţilor campaniei napoleoniene din Spania se află în filmul „Cenuşă“ (1965), în care Andrzej Wajda ecranizează romanul scriitorului clasic polonez Stefan Żeromski; războiul ca vis, istoria ca reverie, este ceea ce creează geniul regizorului polonez în această capodoperă hipnotică. Istoria (cu corolarul ei, războiul) ca vis, reverie, halucinaţie. „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi“...

Top 5 filme importante

1. Cenuşă (Polonia, 1965)
2. Pădurea de mesteceni (Polonia, 1970)
3. Cenuşă şi diamant (Polonia, 1958)
4. Omul de marmură (Polonia, 1977)
5. Danton (Franţa-Polonia, 1983)