Am petrecut astfel o zi întreagă în compania a trei femei excepţionale, care m-au însoţit peste tot, cântându-mi numai mie, acasă sau în maşină, în difuzoare sau căşti. Aceasta este de fapt întreaga esenţă a industriei fonografice: posibilitatea unei intimităţi altfel improbabile cu vocea unui mare artist.

Articol apărut pe blogul Despre Opera

O dimineaţă cu Virginia Zeani

Am aflat acum câteva luni despre un proiect de restaurare şi republicare pe CD a înregistrărilor din studio ale Virginiei Zeani. Informaţia că ar fi o ediţie limitată mi-a trecut pe lângă ureche, am realizat ce înseamnă acest lucru mai târziu, observând că, în ciuda reclamei care i se face acestui set în presa muzicală europeană, discurile nu se găsesc decât pe site-ul obscurei firme care le-a editat, Musique Aria, sau la Amazon Canada şi nicăieri altundeva, iar la vreun format digital nici să nu vă gândiţi. Păcat. Sunt curios dacă vreunui magazin de discuri din România îi va veni ideea să le distribuie şi pe la noi. Până atunci, am un motiv în plus pentru a scrie mai pe larg despre aceste înregistrări.

Virginia Zeani face parte dintr-un club foarte select al unor mari soprane (câteva nume aproape la întâmplare: Leyla Gencer, Magda Olivero sau Anita Cerquetti) de la mijlocul secolului XX, care au înregistrat foarte puţin în studio. Prin urmare, o recuperare a sesiunilor de studio era necesară. Setul nu include însă chiar toate aceste imprimări, lipsesc integralele cu La traviata şi Tosca de la Electrecord, fiind reluat numai discul cu arii de Verdi şi Puccini, fără explicaţii. La drept vorbind, poate că e mai bine aşa, cele două integrale amintite captează un pic prea târziu vocea sopranei, mai ales în Tosca, iar includerea lor ar fi dezechilibrat inutil această colecţie.

Cărticica ataşată setului face un rezumat al vieţii şi carierei sopranei, inspirat de o serie de convorbiri cu aceasta, şi continuă cu o prezentare a fiecărui CD în parte. Câteva mici greşeli de literă, ici şi colo, trădează dimensiunea minusculă a acestei case de discuri, altfel prezentarea este impecabilă, dar mai ales interesantă, având în vedere ineditul unor înregistrări sau culisele altora.

Remasterizarea înregistrărilor foloseşte ca sursă benzile originale şi, în cazul Traviatei din 1960 şi La serva padrona, LP-uri pristine, adică discuri ce nu au fost scoase din mapă niciodată, fiind atinse de acul pick-up-ului abia acum.  De aceea, există mici diferenţe de calitate faţă de alte remasterizări, realizate după benzile originale.

Primul disc este o raritate din 1956, un recital de la radio, cu orchestra NDR condusă de Mario Cordone, şi conţine trei arii din Lucia di LammermoorLa traviata şi La sonnambula, plus un duet din Madama Butterfly (pe lângă Mama, quel vino e generoso! din Cavalleria rusticana, cântată de tenorul Agostino Lazzari). Discul este completat de un interviu din 1993 cu George Jellinek, de la un post de radio newyorkez, destul de convenţional, mai ales pentru cei care au urmărit cariera Virginiei Zeani sau au citit cartea-interviu cu Sever Voinescu, Canta... che ti passadar care relevă în schimb muzicalitatea unei voci impostate natural, chiar şi atunci când vorbeşte (în engleză, cu un adorabil accent italiano-românesc).

Următoarele două discuri sunt recitalurile de la Decca, reeditate recent într-un singur CD (Operatic Recital). Aici, diferenţele de remasterizare vor alimenta discuţiile dintre audiofili, chiar dacă ele nu sunt, în fapt, decât străluciri diverse ale aceleiaşi bijuterii, în bătaia luminii. Anturajul este şi el excelent, Gavazzeni şi Patane, Maggio Musicale Fiorentino şi Santa Cecillia di Roma, lăsându-ne visători fără speranţă, într-o istorie contrafactuală a ceea ce ar fi putut să însemne o colaborare mai lungă cu legendara casă de discuri. Pentru că, în special în repertoriul belcanto, Zeani utilizează nişte accente care sunt intenţionat opuse lecturii Mariei Callas, în special în scena nebuniei din Lucia di Lammermoor. Ariile de Puccini, mai ales, sunt foarte reuşite, cu o frazare şi o dicţie de vis (aici se vede cel mai clar ce înseamnă studiile în Italia, cu Pertile), o demonstraţie completă a frumuseţii unei autentice voci lirice, chiar dacă există şi o anumită uniformitate a caracterizării lui Liù, Mimì, Magda, Angelica, Lauretta etc.

Discul cu numărul patru este unul cu selecţiuni, mai degrabă nefericite (lipseşte finalul, de exemplu), din La traviata. Înregistrarea din 1960 a apărut şi separat, imperfectă din punct de vedere tehnic, cu mici distorsiuni în frecvenţele înalte, rezultat al unui presaj mediocru. Zeani este o Violetta tânără şi credibilă, cântând cu aplomb, într-un anturaj destul de oarecare (Germonţii Giuseppe Savio şi Paolo Gorin). Din fericire, setul conţine şi o versiune integrală a operei, dar să nu anticipăm.

Prima surpriză reală şi foarte plăcută vine odată cu al cincilea disc. La serva padrona de Pergolesi, actul fondator al operei buffa, mărul discordiei din La querelle des bouffons dintre Rousseau şi Rameau şi facţiunile lor, care aveau să redefinească opera la începutul secolului XVIII. Pare de necrezut că această minusculă lucrare, atât de celebră acum 200 de ani, astăzi  e aproape uitată de teatrele de operă, în timp ce este atât de invocată de muzicologi. Înregistrarea a fost făcută în 1960, la Hamburg, cu Orchestra Radio condusă de George Singer, iar Zeani îl are partener pe soţul ei, Nicola Rossi-Lemeni. Totuşi, discul a fost distribuit abia în 1965, primind o recenzie destul de neutră în numărul pe luna mai al revistei Gramophone, compoziţia fiind expediată ca „insipidă”, dar fiind remarcată „inteligenţa” cu care Virginia Zeani abordează „convingător” personajul viclenei servitoare ce plănuieşte să se mărite cu stăpânul ei. În realitate este mai mult de-atât. În epoca aceea, muzica baroc era frecventată destul de rar, dar mai ales superficial, se încerca mereu (şi se rata mereu) impunerea unui tipar de interpretare clasic peste muzica veche. Dacă procedeul reuşea deseori în cazul lui Mozart, în schimb dădea greş cu Pergolesi sau cu Rameau. Două arii, Strizzoso, mio strizzoso şi A Serpina penserete (ceva mai cunoscută, datorită unui acompaniament ce-l anticipează pe Mozart), sunt suficiente pentru a arăta toată întinderea vocii Virginiei Zeani, dar şi o expresivitate care îi vine ca turnată, lăsându-ne pe gânduri: cum ar fi fost dacă? Cum ar fi fost dacă Zeani ar fi făcut o incursiune de câţiva ani în muzica unei Donna Elvira, sau a lui Fiordilligi, a Paminei, sau a Susannei? Nu putem decât să visăm la o Contessa di Almaviva sau chiar la Königin der Nacht (care i-ar fi fost la îndemână, în contextul atâtor Lucia di Lammermoor sau Gilda suple şi sigure vocal). Pentru o dată, eleganţa acestei epoci muzicale vine foarte bine stilului aristocratic al sopranei, mereu grande dame în roluri romantice. Cum ar fi fost dacă Zeani s-ar fi născut cu vreo treizeci de ani mai târziu, pentru a prinde perioada instrumentelor de epocă? Nu vom şti niciodată, dar poate că ascultând-o în acest repertoriu pe eleva ei, Vivica Genaux, ne-am putea face o idee. Şi am avea încă un motiv de nostalgie.

Marea noutate a setului este însă o înregistrare de studio cu La traviata din 1963, de la RAI Roma, cu Mario Rossi dirijor şi cu Luigi Infantino şi Antonio Boyer în rolurile lui Alfredo şi Giorgio Germont, pentru prima dată în versiune CD. Nota producătorului susţine că aceasta este Violetta preferată de Zeani şi nu greşeşte cu nimic. Într-adevăr, toată arta ei, folosind integral dar cu discreţie întreaga tehnică perfecţionată în acest rol, este prezentă aici, într-un dozaj superior celui de la Electrecord, chiar dacă înregistrarea românească se aude mai bine. Orchestra RAI nu este o minune, pe alocuri e plată şi dezordonată, dar fără să afecteze performanţa generală. Infantino e liric autentic, un pic cam zgomotos, dar generos şi se achită mai bine de rol decât Buzea. Boyer însă e o surpriză plăcută, un Germont foarte muzical şi plin de sinceritate, amintind de Mario Sereni, în contrast cu posomorâtul Herlea din 1968 (ştiu, ştiu, sacrilegiu!). Zeani? O lecţie de canto. Dificultăţile de coloratură ale primului act parcă nici n-ar exista, notele înalte sunt atacate şi rezolvate cu siguranţă şi precizie dezarmante, restituindu-i Violettei Valéry toată superficialitatea juvenilă a Mariei Duplessis. În actul al doilea, transformarea este radicală, caracterizarea personajului este mai complexă decât în orice alte versiuni ale ei. În 1965, soprana revenea în ţară pentru a cânta într-o La traviata devenită mit. S-a cântat în limba italiană, în faţa unui public care o aşteptase o viaţă. Trei ani mai târziu, Electrecord a încercat să conserve legenda pe un disc devenit fetişul tuturor tinerelor soprane lirice din România. Emulaţia produsă atunci de Zeani în rândul tinerilor artişti poate fi comparată cu cea produsă de Nadia Comăneci, un deceniu mai târziu. Dar efectele acestei lecţii de canto se mai văd şi astăzi. Nu e o paranteză întâmplătoare: revenind la ultimele două acte ale înregistrării, în inflexiunile acestei voci se întrevăd la tot pasul accente care mai târziu au devenit semnătura dramatică a unei Ileana Cotrubaş sau Angela Gheorghiu. Sigur, cele două soprane au adăugat propria lor personalitate rolului, dar ceea ce au asimilat după zeci, dacă nu sute de audiţii ale discului de la Electrecord a rămas ca un fel de reper al interpretării nefericitei Violetta Valéry. Dar ascultaţi vulnerabilitatea din Dammi tu forza, o cielo, sau disperarea din scena balului de la Flora Bervoix: e o lume, din care Cotrubaş a făcut apoi o minune când i-a adăugat propria ei ingenuitate. Urmăriţi culoarea întunecată şi tragică a întregului duet cu Germont, Ah, dite alla giovine..., sau strigătul cu ultimele puteri al ultimei revolte, înainte de abis, din Ah! Gran Dio! Morir si giovine... şi veţi găsi punctul de plecare peste care Angela Gheorghiu a pus pasiunea ei naturală, făcând epocă. E totul aici, în această inedită înregistrare, un mit fondator al seriei de soprane lirice din România, care continuă azi cu Anita Hartig sau Aurelia Florian. Zeani spunea că acest rol este de fapt un act de căsătorie între o soprană şi Giuseppe Verdi, şi câtă dreptate avea! Mariajul ei spiritual cu marele compozitor a durat un sfert de secol, iar acest disc pare să fie cel mai fericit an al cuplului...

Discul cu numărul opt (originar de la Philips) este al Desdemonei, în dubla ipostază a personajului din opera Otello în viziunea lui Rossini şi Verdi. Dacă cele două compoziţii diferă stilistic la fel precum lumina unui tablou renascentist de clar-obscurul şcolii flamande, ceea ce le uneşte este direcţia lui Alberto Zedda, cel mai devotat legatar al moştenirii lui Rossini (este autorul ediţiei critice a mai multor opere ale sale, inclusiv Il barbiere di Siviglia) dar şi un mare dirijor, pe care romantismul târziu nu face decât să-l provoace. Zeani este modelul feminin unic al acestor portrete muzicale şi reuşeşte trecerea de la agilitatea coloraturii de belcanto la lirismul romantic, folosind în avantajul ei ceea ce i se putea reproşa în cazul muzicii lui Puccini: asemănarea dintre personaje.

Ultimul disc este reeditarea recitalului cu arii de Verdi şi Puccini realizat la Electrecord în 1971 şi captează maturitatea unei voci pentru care Elisabeth di Valois (rol cântat o singură dată, tot în România), Aida, Manon, Mimì sau Cio-Cio-San nu mai au secrete. E un stil mai sobru, de mare doamnă, dar în sensul bun al cuvântului, o ultimă semnătură caligrafiată cu minuţiozitate a unei soprane esenţiale.

Notă: Some girls este titlul celui mai vândut album al trupei rock The Rolling Stones, lansat în 1978Dar termenul Rolling Stone este o metaforă pentru ceva care se schimbă sau se mişcă mereu, denumirea având multe conexiuni cu muzica: numele unei reviste muzicale, al unei trupe rock, sau al unui cântec scris de Bob Dylan.