„Predicativă! Predicativă!“

Elevi, în faţa Ministerului Educaţiei, în timpul protestului spontan legat de subiectul de la limba română

Iată cea mai extraordinară lozincă strigată la o manifestaţie de stradă în cei 23 de ani scurşi de la Revoluţie!

Să reamintesc datele problemei. Lozinca a putut fi auzită, nu cu mult timp în urmă, în faţa Ministerului Educaţiei. Câţiva elevi de la gimnaziu, însoţiţi de profesorii lor şi asistaţi politic de o doamnă deputat, voiau să schimbe pe această cale  gramatica limbii române. Nemulţumiţi că fuseseră depunctaţi la una din probele examenului de capacitate, fiindcă, la sugestia profesorilor sau a meditatorilor lor, luaseră drept predicativă o propoziţie pe care baremul o considera, pe drept cuvânt, subiectivă, se vor fi gândit că un mod eficace de a li se restitui punctele era acela de a striga lozinci antigramaticale în urechile ministrului.

Cum ministrul era un fost lider sindical, ideea negocierii nu era chiar absurdă. Mai ales în condiţiile în care cam totul pare să fi devenit de la o vreme la noi obiect de negociere şi de referendum. Chiar şi gramatica. Opinia majorităţii decide tot mai des de lucruri care ies în mod normal din sfera ei de competenţă. Dacă datul cu părerea este, cum am remarcat în repetate rânduri şi cum avem ocazia să ne convingem la fel de des, o instituţie naţională, nu văd de ce n-am recurge la referendum nu doar în chestiuni politice, dar şi în chestiuni literare sau artistice. Elevii nu făceau decât să-i imite pe acei politicieni, şi nu numai, care îşi închipuie că democraţia şi libertatea opiniei sunt valabile în toate domeniile, inclusiv în gramatică.

Elevi sindicalişti

Lozinca de pe Berthelot merită un comentariu mai aplicat. Primul lucru demn de a fi relevat este că noţiunile politice încep prin a fi slogane. S-ar spune că teoria precede practica. Elevii n-au avut nevoie de multe ore de meditaţie ca să-şi însuşească vocabularul de bază al democraţiei, în orice caz, de mai puţine decât ca să înveţe sintaxa limbii române. Sub raport practic, demonstraţia publică le era suficientă ca mijloc de manifestare. Demonstraţia publică şi lozincile sunt prima formă a democraţiei politice.

În al doilea rând, cele întâmplate în faţa Ministerului Educaţiei denotă o puternică influenţă a sindicatelor asupra gândirii protestatarilor, indiferent de natura protestului. În fond, demonstraţia elevilor a avut un caracter preponderent sindical. Ea avea în vedere un „drept" profesional. E de mirare că ministrul-sindicalist nu i-a dat curs.

În al treilea rând, e de notat că, în astfel de împrejurări, forma pare să conteze mai mult decât conţinutul. Să nu-şi fi dat seama iniţiatorii demonstraţiei, şi mă gândesc la profesori, nu la elevi, de absurdul revendicării? Ei sunt probabil victimele ideii că orice lucru pe lumea aceasta se negociază.

Paradoxal, ideea vine din comunism, unde, chiar dacă nimic nu se negocia, totul trebuia să fie aprobat de către autorităţi. Aşadar, de ce să nu aprobe Ministerul natura gramaticală a propoziţiei cu pricina? Ceea ce poate însemna că, în cazuri mai complexe, ar putea fi necesară o hotărîre de guvern sau o lege. În definitiv, n-am avut solicitări ale electoratului adresate cui nu trebuie? S-au găsit petenţi care i-au cerut primarului să schimbe o lege şi deputatului să-i refacă asfaltul de pe stradă.

Ignoranţa de gradul întâi şi doi

Aspectul cel mai caracteristic este această extindere abuzivă a domeniului de aplicare a unei forme de protest sau a unei prevederi legislative. Ridicolul, dar periculosul slogan de la care am pornit ilustrează o confuzie frecventă între ce se poate legifera ori decide pe cale administrativă şi ce ţine de o metarealitate ştiinţifică şi culturală, care îşi are legislaţia proprie.

Să nu ne mirăm dacă, într-o bună (vorba vine!) zi, ca urmare a unui subiect la proba de matematică a Bac-ului, picaţii şi dascălii lor vor pretinde Ministerului să modifice teorema lui Pitagora. N-ar fi o revendicare mai puţin stupidă decât aceea pe care o comentez.

Ceea ce mă îngrijorează cu asupra de măsură este ignoranţa profesorilor aflaţi în spatele lozincarzilor. Ştiu că ei aveau de apărat o interpretare pentru care fuseseră plătiţi, aşa că nu prea aveau loc de întors. Dar la ignoranţa de gradul întâi, aceea de la catedră, trebuia oare să se adauge ignoranţa de gradul doi de la manifestaţie?

Aceasta din urmă este chiar un pic mai gravă, fiindcă ţine de confuzia la care m-am referit: nu-i este permis unui educator să nu ştie că gramatica sau matematica, fizica sau literatura nu se reglementează pe cale administrativ-juridică. Dascălii care şi-au închipuit că-şi pot spăla ruşinea ignoranţei de gradul întâi printr-o decizie ministerială ar trebui daţi afară din şcoală cu o tinichea pe coadă inscripţionată cu lozinca „Predicativă! Predicativă!" N-ar trebui să-i cruţe de pedeapsă nici încredinţarea, cum să zic, onestă, a unora, pe care, din delicateţe, n-am luat-o în calcul, că blestemata propoziţie este cu adevărat...predicativă.

"În definitiv, n-am avut solicitări ale electoratului adresate cui nu trebuie? S-au găsit petenţi care i-au cerut primarului să schimbe o lege şi deputatului să-i refacă asfaltul de pe stradă.''

"Să nu ne mirăm dacă, într-o bună (vorba vine!) zi, ca urmare a unui subiect la proba de matematică a Bac-ului, picaţii şi dascălii lor vor pretinde Ministerului să modifice teorema lui Pitagora.''