Opera şi Criza (9): Soluţii pentru ONB
0
Cum am putea avea parte de o stagiune la fel ca Met in HD la Bucureşti? Cum ar fi să-i putem aplauda pe Jonas Kaufmann, pe Anna Netrebko sau pe Plácido Domingo (chiar şi ca bariton) pe scena ONB? Ce ne împiedică? Două lucruri: banii şi incompetenţa artistică.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.
Acesta este ultimul episod al unui serial despre soluţiile de criză ale Operei. Materialele prezentate au fost extrase dintr-un amplu articol publicat în revista franceză Diapason, la care am adăugat comentariile mele. Au fost comparate situaţiile de la Wiener Staastoper, Bayerische Staatsoper, Opéra National de Paris, Royal Opera House, Teatro alla Scala, Metropolitan Opera şi Lyric Opera Chicago cu ceea ce se întâmplă la Bucureşti. Concluzia este una singură: victoria nu poate veni decât cu preţul schimbării. La fel ca de fiecare dată când sunt invocate mari teatre de operă din lume, am primit şi acum eternele comentarii cum că situaţiile nu pot fi comparate. Nimic mai fals. Dacă Opera Naţională Bucureşti va fi mereu privită ca o entitate izolată de restul lumii, cu un specific unic (dar niciodată precizat), atunci asta ar însemna că nu există nici o cale de redresare şi această instituţie va continua să se scufunde din mediocritate în dezastru şi faliment artistic.
În urmă cu mai mult de un de zile, am scris o serie de articole tratând problemele de la ONB dar şi soluţiile lor. Contextul era însă diferit, pentru că atunci erau multe speranţe, în mare parte împlinite în timpul mandatului lui Răzvan Dincă din sezonul 2014-15. Nu este şi cazul acestui sezon.
De data aceasta voi pune în discuţie soluţii diferite de cele de anul trecut. Soluţii de salvare a ONB.
Sau cum am putea avea parte de o stagiune la fel ca Met in HD la Bucureşti. Cum ar fi să-i putem aplauda pe Jonas Kaufmann, pe Anna Netrebko sau pe Plácido Domingo (chiar şi ca bariton) pe scena ONB? Ce ne împiedică? Două lucruri: banii şi incompetenţa artistică. E vorba de banii pe care trebuie să-i plătim ca onorarii şi de nivelul artistic scăzut al orchestrei, dar şi al producţiilor vechi, de lipsa de profesionalism a multor artişti, de scandaluri, de conservatorismul criticilor lipsiţi de criterii de evaluare.
Argumentum ad absurdum – o demonstraţie
Vom porni de la aserţiunea că Opera Naţională trebuie să devină competitivă la nivel european. Dar cum?
Soluţia absurdă
Desfiinţarea ONB. E o demonstraţie prin reducere la absurd. Dacă ONB nu poate să-şi propună obiectivul de a deveni o forţă muzicală europeană, atunci ar trebui să fie valabilă teoria contrară: ONB nu se schimbă şi continuă să involueze, spre izolare, înţepenire, irelevanţă. În acest caz, singura soluţie este desfiinţarea ei. Avantajele sunt enorme: bugetul de stat va economisi o sumă de bani echivalentă cu preţul a 2 kilometri de autostradă neconstruită. Şi asta doar cu costul social al concedierii a 1000 de oameni cu studii superioare (deci cu şanse ceva mai mari decât media de a-şi găsi de lucru). Ministerul Culturii ar scăpa de un focar de cultură care generează scandal şi instabilitate şi astfel şi-ar putea concentra atenţia mai mult spre Culte şi spre sprijinirea mai fermă a construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Din punct de vedere electoral, costul desfiinţării ONB e minim. Conform studiilor sociologice, 90% din populaţie nu calcă pragul acestei instituţii, deci riscurile sunt nule. E adevărat însă că, pe termen lung, Kazahstanul lui Borat va părea o ţară mai civilizată decât România.
Soluţia utopică
Dacă am urma modelul de la Wiener Staatsoper, ar trebui să fie desfiinţată orchestra ONB şi înlocuită cu Filarmonica „George Enescu”, o orchestră care a demonstrat recent că poate face faţă unor cerinţe de nivel înalt în muzica de operă: Parsifal, Wozzeck sau Gurre Lieder sunt dovezi în acest sens. Sigur, asta ar însemna ca FGE să fie plătită suplimentar pentru concertele de la operă, să aibă un efectiv complet şi stabil, cu o parte dintre posturi dublate, un concert maestru dar şi un director artistic. Dar tocmai de aceea am invocat atât de des Ministerul Culturii, căruia îi lipseşte complet viziunea; tocmai de aceea i-o servim aici pe tavă.
Pe scurt, tot ceea ce se întâmplă acum la ONB ar trebui desfiinţat. Orchestră, artişti, producţii vechi. Rămân doar 5 producţii noi, alcătuind o stagiune de 30 de spectacole, câte 6 pentru fiecare titlu, cu câte două distribuţii de staruri internaţionale. Preţurile biletelor vor fi aliniate la cele din Occident, respectiv: 200 € parterul, 100 € lojele, 50 € balconul central, 10 € locurile economice de lângă tavan. Cu un grad de ocupare de 94%, veniturile aduse din vânzarea de bilete ar fi de 102.500 €, absolut suficienţi pentru a plăti un tenor, o soprană şi un bariton de anvergură mondială într-un rol principal, precum şi pentru invitarea unei orchestre de nivelul celei a Filarmonicii, ba chiar şi a unui dirijor foarte bun. Azi, cu un grad de ocupare necunoscut, veniturile din bilete abia ating 9.500 € pe seară. Artiştii actuali vor putea concura pe roluri secundare, la rând cu membrii corului care vor să încerce marea carieră. Tot ca la Viena. Vor rămâne doar producţiile noi: La traviata, Falstaff, Manon Lescaut, Rigoletto şi Œdipe.
Obiecţiilor că nu se vor vinde bilete le răspund din start că, atâta vreme cât la André Rieu primele trei categorii de bilete au costat 196, 160 şi 135 € pentru o serie de 7 concerte mamut şi sold-out, nu avem nici un motiv să ne temem că nu se vor vinde biletele la un spectacol cu Manon Lescaut în care ar cânta Kristīne Opolais şi Jonas Kaufmann, dirijaţi chiar de Antonio Pappano. Şi chiar dacă ar fi un fiasco economic, tot ar merita: în fond, mandatul de director al ONB pare atât de uşor de uzurpat, încât speranţa de viaţă în această funcţie nu depăşeşte oricum o stagiune completă.
Soluţia realizabilă
Deşi soluţia utopică este plauzibilă, ba chiar recomandabilă, se pot imagina şi scenarii de tranziţie. În perioada interbelică, la Covent Garden se organiza o stagiune italiană (aşa i se spunea), care se desfăşura vara, după încheierea sezonului regulat. În acea stagiune erau invitaţi mari cântăreţi angajaţi la Scala sau la Metropolitan şi cărora le era mai dificil să ajungă la Londra în restul anului.
Aşa ajungea să cânte Giovanni Martinelli în Otello la ROH, în 1937. Dacă în 2014, la ONB au fost 73 de spectacole de operă, atunci s-ar putea împărţi stagiunea în două: o parte care să se desfăşoare exact ca acum, cu 30 de Bărbieri, Elixiruri sau Aide mult îndrăgite de conservatorii amatori de bilete de 14 €, şi o a doua parte cu o stagiune „italiană”, aşa cum o descrie scenariul utopic. Chiar şi dacă preţurile biletelor ar fi la jumătate faţă de media europeană, tot s-ar realiza încasări de aproape 60.000 € pe seară, suficienţi pentru a plăti cel puţin trei invitaţi de primă mărime la Bucureşti.
Am introdus în calcule şi limita de 1500 a legii lui Baumol, cea a unei săli de 1500 de locuri. Cu cele 950 de fotolii de la ONB, încasările nu vor fi niciodată suficiente, tocmai de aceea preţul biletelor ar trebui să fie aliniat la media europeană. Altfel nu vom vedea pe scena bucureşteană decât artişti cu cotă cel mult medie pe piaţa internaţională sau artişti români şantajaţi sentimental. De aici şi necesitatea unei săli de operă mai mari. La 1500 de locuri, cu încasări de 170.000 € pe seară, o stagiune dedicată starurilor ar produce 5.100.000 €, adică 33% din subvenţia de la stat. Dar chiar şi pentru cele 950 de locuri actuale, o politică de preţuri aliniată la standardele europene ar creşte ponderea veniturilor din resurse proprii de la 3,52% la 17,75% din bugetul total al ONB.
De aici încolo lucrurile pot fi extinse: de la 5 titluri pe stagiunea VIP, cu 30 de spectacole în total, s-ar putea creşte în ritmul a una sau chiar două producţii noi pe sezon, extinzând de la an la altul nivelul calităţii peste întreaga stagiune. Celor care preferă vechiul sistem li se poate face concesia să vadă vechea producţie cu Bărbierul din Sevilia pentru totdeauna, eventual la un preţ general de intrare de 5 RON.
Transmisiunile TV, în condiţiile în care la Bucureşti ar cânta tenori precum Marcelo Álvarez, soprane precum Cecilia Bartoli sau baritoni gen Željko Lučić n-ar mai trebui să fie o problemă. Măcar din curiozitate se vor bate toate televiziunile pentru drepturile de transmisie.
Ce mai aşteptăm?
Un principiu aplicat deseori în analiza de business spune că nu poţi obţine rezultate diferite dacă lucrezi cu aceiaşi oameni şi aplici aceleaşi metode. Drept urmare, soluţiile bune nu vor veni niciodată de la foşti directori precum Cătălin Arbore sau de la veleitari din apropierea lui. Şi nici de la eternizaţii consilieri de prin Ministerul Culturii, adânciţi în mocirla călduţă a neputinţei instituţionalizate de zeci de ani.
Se încarcă comentariile...
