Maria Fotino şi Constantin Silvestri. Centenarul maeştrilor omagiaţi în ediţii discografice ale SRR

În bună parte, viaţa noastră muzicală a sărbătorit cu entuziasm relativ convenţional împlinirea a o sută de ani petrecuţi de la naşterea unora dintre marii maeştri ai perioadei post-enesciene, pianista Maria Fotino, dirijorul şi compozitorul Constantin Silvestri.

Observaţi din perspectiva relativ îndepărtată a zilelor noastre par a fi umbre ale trecutului, aşezate în panoplia comod păstrată a valorilor, cele de care ne amintim cu osebire în momentele aniversare. In ce măsură, oare, aceste aspecte au condiţionat elaborarea recentului serial discografic editat de CasaRadio ?

Serialul discografic al maeştrilor trecutului vieţii noastre muzicale

Imprimările fac parte din seria celor şase C.D.-uri editate sub inspiratul lebel RadioLegende, preţioase „Înregistrări istorice din arhivele Radio România”, aşa cum menţionează fiecare copertă a albumului. Marea majoritate au fost elaborate în baza criteriilor selecţiei de lucrări, a structurării materialului, a comentariilor datorate acestui minunat muzician comentator care este muzicologul Olga Grigorescu, redactor de peste patru decenii al emisiunilor muzicale ale Societăţii Române de Radiodifuziune, un muzician pe cât de inspirat, de informat, pe atât de aplicat în elaborarea concluziilor materialului ce prefaţează albumele colecţiei.

In mod firesc, seria Legende... reţine numele personalităţilor care au realizat imprimări în studiourile Radiodifuziunii bucureştene, în deceniile ce au urmat anilor razboiului, în anii ’50, ’60 şi chiar ’70. Este generaţia post-enesciană. Au colaborat cu Enescu însuşi sau au fost îndrumaţi de maestrul nepereche al muzicii noastre. Au plecat în etenitate lăsând în urma lor un parcurs al unor exemplarităţi memorabile atât în calitate de muzicieni performeri cât şi de creatori, de autentici formatori ai climatului de natură europeană a vieţii noastre muzicale.

Maria Fotino, o stilistă a repertoriului pianistic mozartian

„Acurateţea stilistică fără cusur, fineţea şi claritatea frazărilor, nervul şi, în acelaşi timp, lucrătura de filigran a sonorităţilor, structura mare impecabilă a fiecărei sonate redate de Maria Fotino, pot sta alături (…) de versiuni interpretative celebre…” notează Olga Grigorescu în prefaţa albumului ce contine pe de-o parte două concerte mozartiene şi, pe de alta, patru sonate de Joseph Haydn.

Este ştiut, Maria Forino a fost una dintr primele pianiste care, spre sfârşitul anilor ’50, la Sala Dalles, după plecarea dintre noi a maestrului, a cantat marele opus enescian care este Sonata în fa diez minor!

Alături de Dinu Lipatti s-a format la clasa celui mai important pedagog al artei pianistice de la noi, din secolul  trecut, cea care a fost Florica Musicescu.

Constantin Silvestri - omagiat de lumea muzicală europeană

In anii ’30, la Conservatorul din Târgu Mureş, George Enescu l-a remarcat pentru prima oară pe Constantin Silvestri. I-a prezis o strlucită carieră. Improviza absolut fantastic la pian, în stiluri dintre cele  mai diferite. După război, la numai 32 de ani, a fost numit dirijor principal şi apoi director al Filarmonicii bucureştene. In anul 1957 era deja ovaţionat de publicul, de presa londoneză de specialitate. In anul 1958, cu prilejul primei ediţii a Festivalului George Enescu, Silvestri a condus realizarea primei audiţii româneşti a operei Oedipe. Sufocat de atmosfera stresantă a „obsedantului deceniu”, Silvestri părăseşte ţara spre sfârşitul anilor ’50.

A condus toate marile colective simfonice ale timpului, stabilindu-se ulterior la Bournemouth, la conducerea colectivului simfonic al oraşului. Sub conducerea sa, orchestra a devenit celebră în toată Europa, a căpătat „sensibilitatea unui grup cameral”, cum menţionează Silvestri însuşi.

In  semn de preţuire specială, anul trecut B.B.C. a editat şase dintre imprimările maestrului iar Casa E.M.I. a realizat un cofret de 15 D.C.-uri, înregistrări cărora li se alătură cele pe care Silvestri le-a facut în ţară, în compania formaţiilor simfonice româneşti. Cele două C.D.-uri ale albumului editat de Casa Radio conţin lucrări proprii, unele de o originalitate aparte, cum sunt Sonata pentru harpă sau Sonata breve pentru clarinet şi violoncel, Cvartetul de coarde sau celebra lucrare de tinereţe, Preludiu şi Fugă-Toccata pentru orchestră, de asemenea importante creaţii din repertoriul simfonic al secolului XX, creaţii semnate de Bartok, Debussy, Prokofiev…

Serialul RadioLegende – un pios omagiu

Nu se poate trece cu vederea, serialul RadioLegende editat de Casa Radio conţine de asemenea albume închinate şi altor mari personalităţi ale trecutului vieţii noastre muzicale, violoncelistului Radu Aldulescu, dirijorilor-compozitori Theodor Rogalski şi Alfred Alessandrescu, marii personalităţi a vieţii noastre muzicale, compozitorului, pedagogului, dirijorului, criticului muzical Mihail Jora, director muzical – în epocă - al Radiodifuziunii bucureştene.

Este dificil de menţionat lista completă a muzicienilor care apar în acest impresionant serial discografic, cele şase albune dedicate marilor personalităţi ale trecutului relativ apropiat al muzicii româneşti. Totuşi nu pot fi eludate personalităţi precum cântăreţii Valentin Teodorian, Georgeta Stoleriu, Teodora Lucaciu, Cornelia Gavrilescu, George Niculescu-Basu, clarinetistul Aurelian Octav Popa, violoncelistul Cătălin Ilea, dirijorii Emanuel Elenescu şi Constantin Bobescu, violonistul Stefan Ruha, pianiştii Gheorghe Halmos, Albert Guttman şi Dagobert Bucholz…

Nu poţi să nu observi, nu poţi să nu menţionezi, în epocă, - chiar şi în cazul imprimărilor speciale - tehnica de înregistrare dispunea de performaţe dificil de comparat cu cele existente în zilele noastre. Cu rare excepţii, post-procesarea actuală efectuată în studiourile S.R.R. nu pune suficient în valoare datele esenţiale ale perfornaţei. Imprimările mai vechi nu dispun de relief, de claritatea, de strălucirea sonoră pe care aparatura zilelor noastre o poate readuce. Se pare că priceperea generaţiei actuale a inginerilor de sunet nu a fost susţinută de o aparatură performantă privind valorificarea acestui imens tezaur al valorilor naţionale. Poate, în viitor, dispunând de o aparatură mai performantă, vom avea mai mult noroc.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.