Aşa cum preziseseră meteorologii, exact în acea seară s-a declanşat cu o furie nestăpânită iarna. Vijelia mă lovea violent peste faţă, îmi pătrundea ca prin nimic prin haine şi îmi smulgea o mare parte din cele 37 de grade Celsius pe care şi le asigură corpul omenesc din resurse proprii.

Dar şi mai greu mi-era să răzbat prin frigul afectiv care s-a instalat de mai multă vreme în ţara mea. Oamenii se gândesc numai la bani (nici visuri erotice nu mai au, au visuri... bancare), se dispreţuiesc unii pe alţii, iar când au ocazia să facă rău fără să fie pedepsiţi, îl fac.

Când am intrat în sală şi am văzut-o aproape goală, am simţit satisfacţia tristă că mi se confirmă aşteptările. Cine se mai desprinde azi din faţa televizorului, ca să-l asculte pe un mare cântăreţ?

Cât de mult m-am înşelat! Îmi cer scuze acum celor pe care i-am minimalizat fără ca ei s-o ştie. Înfruntând viscolul de afară, sute de oameni au ajuns în cele din urmă, roşii în obraji şi cu zăpadă în păr, la Sala Radio. Iar când a apărut pe scenă Tudor Gheorghe, s-au scufundat cu toţii într-o tăcere evlavioasă.

Ca de obicei, prezenţa artistului i-a captivat pe toţi. Tudor Gheorghe are un mod de a cânta – solemn-extatic − care seamănă cu o comunicare între el şi cer. Nu întâmplător, interpretul îşi înalţă uneori braţele spre înalturi şi în cele din urmă, copleşit parcă de ceea ce a văzut, închide ochii. Dar sunt şi momente când se adresează semenilor săi, nu doar privindu-i, ci îmbrăţişându-i cu privirea, invitându-i cu o dragoste fără margini să se bucure de viaţă.

Mai mult chiar decât muzica pe care o face, pe mine mă impresionează textele pe care şi le alege şi autoritatea biblică pe care o capătă cuvintele rostite de el. Cu un instinct artistic care nu dă greş niciodată, Tudor Gheorghe găseşte poezia bună în cărţi pe care alţii le ignoră sau le consideră demodate. Multor critici literari le este ruşine să fie sentimentali, le este ruşine să-şi iubească până şi ţara, dar marele nostru cântăreţ nu are complexe de acest fel, care infirmizează.

În plus, fiecare recital al lui este şi o lecţie de limba română. Tudor Gheorghe face inutil dicţionarul ortografic şi ortoepic, întrucât caligrafiază cuvintele româneşti în văzduh, cu o dâră fosforescentă, într-un mod de neuitat.

L-am auzit şi recitând, şi cântând versurile închinate mamei de Grigore Vieru. Fiecare cuvânt reverbera în sufletele ascultătorilor:

O, buzele ce sărutară/ Al tatei mormânt/ Mai mult ca pre dânsul/ Pre tata-n/ Puţinii lui ani pre pământ.// Acuma când nu te poţi, mamă,/ De sarea din şale pleca,/ Cine ridică mormântul/ Spre gura uscată a ta?!”;

Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ.// În priviri cu-n fel de de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.
 

Tudor Gheorghe restaurează demnitatea originară a limbii române, pe care mulţi vorbitori de azi din spaţiul public o terfelesc.

P.S. Mă întrebam, recunosc, cu o anumită teamă, ce impresie o să-i facă Ioanei Z. spectacolul. Mai este sensibil, oare, un tânăr din vremea noastră la ceea ce unora ca mine le aduce lacrimi în ochi? Mi-am deschis computerul şi – surpriză – am găsit un mesaj de la Ioana Z. referitor la recitalul lui Tudor Gheorghe. Îl reproduc în continuare, bucuros că în România nu e totul pierdut (aşa cum mi se pare uneori), că emoţia nu a dispărut, că viaţa, de neoprit, merge mai departe.

„«Ce meserie liberă e arta!». Aşa începe un spectacol închinat lui Grigore Vieru şi Mircea Micu. Tudor Gheorghe îşi deschide armonios şi sigur braţele către public de parcă vrea să cuprindă întreg Pământul, cu tot cu oameni. Închide ochii, respiră adânc şi se lasă în voia lor, celor ce îi sorb recitalurile, concertele, genialitatea.

Un prieten care m-a invitat în acea seară la recital mi-a spus: «Ce valoare capătă cuvintele rostite de el! Incredibil.»…şi gesturile, aş adăuga. Poeziile pentru care compune muzica sunt parcă, scrise de el. Atât de mult le trăieşte şi le transmite mai departe publicului. În această seară versurile celor doi poeţi «minori» şi-au atins scopul. Publicul a răspuns prin zâmbete, nostalgic, lacrimi şi buchete de flori.

«Eu am făcut mai multe spectacole decât au vedetele astea cânteceTudor Gheorghe pare un magician, uneori un doctor. Intră cu uşurinţă în sufletele noastre, ne arată ce doare şi cum am putea schimba şi apoi iese la fel de lin, printr-un moment ludic. Are un simţ al umorului absolut tocmai pentru că nu lasă la o parte nicio clipă respectul pentru public.

Am văzut la concert telefoane performante şi oameni îmbrăcaţi frumos. Au vrut să ia cu ei parte din concert, puţin din poet, mult din interpret. Dar nu aşa funcţionează acest spectacol de viaţă pe care Tudor Gheorghe îl oferă cu atâta sinceritate. Chiar maestrul ne-a dat prescripţia pentru digerarea acestei seri. «Duceţi-vă acasă şi vă rog, nu deschideţi televizorul

În două ore Tudor Gheorghe îţi face cunoştinţă cu răul, curăţă sufletul spre frumos, educă în cel mai subtil mod. Noi, cei tineri, avem nevoie de cât mai multe de astfel de momente de o frumuseţe mistică. Aş propune umil artistului să asigure (bineînţeles, prin intermediul organizatorilor) un număr de locuri gratuite pentru studenţi la fiecare spectacol. A fost înălţător.

S-a înclinat în faţa noastră şi ne-a iubit pe 26 noiembrie la Sala Radio, pe noi, pelerinii din ţara nimănui. Tudor Gheorghe are aripi.