La Cannes, Ziua Mamei s-a mutat pe 9 iulie

Dimineaţa a început cu Cea mai cumplită fiinţă din lume a tânărului Joachim Trier (simplă coincidenţă parţială de nume cu Lars), care, în 12 capitole plus un prolog şi un epilog, ne strecoară în viaţa unei fete de 30, care mai mult vorbeşte decât trăieşte, dar în care sunt câteva scene ce nu vor fi uşor uitate, inclusiv un fel de joc precum statuile din copilărie, dar ingenios … croşetate.

Aici avem o posibilă mamă, care nu-şi prea doreşte să fie. 

Olga m-a impresionat până la lacrimi. Debutul unui tânăr elveţian, Elie Grappe, care a înţeles drama din Ukraina, surprinzător şi lăudabil pentru un occidental şi care a desluşit toate detaliile în destinul unei gimnaste (cât chin pentru a ajunge pe podium). Va intra, de voie de nevoie, în echipa ce se va confrunta cu cea din ţara în care s-a născut şi unde a rămas o mamă, a ei, o curajoasă, o ziaristă, care va avea amarnic de suferit, pentru poziţia sa intransigentă (Poate va inspira pe cineva şi pentru o ficţiune despre Piaţa noastră a Universităţii, fără a ignora documentarul lui Stere Gulea! Cum Cristian Mungiu este preşedintele juriului la Semaine de la Critique şi acolo a candidat acest titlu…). 

Apoi: La Civil (tot nu mi-e clar de ce-i zice aşa, mister şi putrefactie, cum suna o zicere celebră). Regizoarea era înduioşător de emoţionată pe scena de la Un certain regard ! (are şanse şi la Camera d’Or). Teodora Ana Mihai a pornit de la un caz real de răpire, din Mexic, cu o mamă în stare de orice ca să-i dea de urmă splendidei fiice, şi cu un personaj negativ, un tinerel înspământător de antipatic, tatuat şi zeflemitor, care te face să-ţi îngheţe sângele în vine. Cielo e un fel de Vitoria Lipan de peste Ocean, cum bine sintetiza ideea o colegă.

Aplauze minute în şir.      

Cow al juratei şi regizoarei Andrea Arnold intră la noua categorie pentru consacraţi, un echivalent al Encounters de la Berlinală. E un documentar despre văcuţe şi crescătorii lor (e anul rumegătoarelor la propriu, inclusiv First Cow, sau la figurat, ca-n extraordinarul Ballad of a White Cow, din Iran, ignorat de Urşi).

În aceeaşi secţiune va fi şi Bellocchio cu Marx can wait şi a intrat şi Mothering Sunday al Evei Husson, un scenariu ca de serial englezesc, de calitate, din familia lui Downton Abbey, cu un pic de Colin Firth şi Olivia Colman, străluciţi ca părinţi îndureraţi, după Primul Razboi, când au pierdut ce le era mai drag. Şi o orfană, Jane, devenită librăreasă (ispitioare meserie, când e făcută cu pasiune) şi ulterior scriitoare.

Şi seara s-a încheiat apoteotic, cu o comedie neagră, unde s-a râs pe săturate, terapeutic (cu mai multe mame) semnată de Catherine Corsini. Fractura se joacă pe dublul înţeles, o despărţire cu scandal, plin de haz, într-un cuplu feminin pitoresc şi pasional, şi revoltele Vestelor galbene, intervenţia violentă a poliţiei şi mai ales ce se întâmplă şi în Franţa, la urgenţe, unde e chiar şi un anunţ pe perete : aşteptarea pacienţilor poate dura între 8 şi 10 ore. De asta probabil că publicul şi specialiştii au rezonat la Cristi Puiu şi al său Moartea domnului Lăzărescu! În 35 de mm niciun progres. Doar ceva regres şi o mare pierdere : a actriţei Luminiţei Gheorghiu, care a rămas nemuritoare doar pe celuloid.  

Urmează, ca de week-end, Benedetta a lui Paul Verhoven! Se anunţă… sulfuros! Cu siguranţă interzis minorilor!  

Irina-Margareta Nistor 

Corespondent de cinema la Cannes