INTERVIU Dan Nuţu: „Nu eram rebel, ci mai degrabă derbedeu”

INTERVIU Dan Nuţu: „Nu eram rebel, ci mai degrabă derbedeu”

Actorul Dan Nuţu FOTO Marian Iliescu

REÎNTOARCERE Legendarul actor Dan Nuţu,  revoltatul de acum 40 de ani în filmele lui Lucian Pintilie şi Radu Gabrea, revine pe marile ecrane în premiera „Puzzle“

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru mulţi o legendă vie a cinematografiei româneşti – a fost branduit de critici „James Dean de România“ –, actorul Dan Nuţu (69 ani), emigrat peste Ocean din anul 1979, se întoarce pe marile ecrane româneşti cu un rol principal în filmul „Puzzle“, regizat de Andrei Zincă. 
 
Dan Nuţu s-a impus cu roluri precum cele din „Duminică la ora 6“ (1966, regia Lucian Pintilie), „Meandre“ (1966) şi „Suta de lei“ (1973), ambele în regia lui Mircea Săucan, „Dimineţile unui băiat cuminte“ (1967, regia Andrei Blaier) sau „Dincolo de nisipuri“ (1974, regia Radu Gabrea). Acestea au făcut să se vorbească despre tânărul Nuţu ca despre un echivalent autohton al „revoltaţilor“ din alte părţi: James Dean, Zbigniew Cybulski ori Tom Courtenay. Asta până la plecarea sa subită în 1979, în Statele Unite, moment din care numele său a fost ocultat de regimul de atunci.
 
În cariera sa, Dan Nuţu a fost şi partenerul unor nume foarte grele, precum: Irina Petrescu, Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu şi Ileana Popovici („Suta de lei“), Emil Botta şi Gina Patrichi, Ioana Pavelescu. 
Actorul a fost prezent la Cinema Studio, cu ocazia premierei oficiale, alături de alţi actori din distribuţie: Ioana Pavelescu, Cătălina Mustaţă, Adrian Titieni, Tünde Skovràn.
 
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Adevărul“ cu prilejul premierei, Dan Nuţu ne povesteşte despre culisele plecării în America, felul în care a supravieţuit dincolo de Ocean, dar şi despre satisfacţiile oferite în prezent de lucrul cu tinerii de-acasă, în proiectul Aristoteles. Actorul, care se consideră mai degrabă un Tom Courtenay român, şi-ar dori mult să lucreze cu Cristi Puiu – pe care-l consideră un geniu – şi a scris adaptarea unui roman românesc contemporan, al lui Ovidiu Nimigean.
 
„Adevărul“: Cu ce sentimente vă priviţi cariera din România anilor ’60-’70?
Dan Nuţu: Cu mânie... (râde) E mult de atunci, nici nu mai pot spune exact despre ce a fost vorba...
 
Aveţi vreun rol preferat din cele făcute atunci?
Prefer să nu dau răspunsul. Fiecare rol a avut căderea sa în epocă, a privi acum în urmă şi a le ierarhiza nu mi se pare că are vreun rost. Sigur că, de exemplu, peste ani „Suta de lei“ al lui Mircea Săucan, la vremea aceea nu i-am dat mare importanţă, nici nu prea mi-a plăcut, iar acum devine interesant. De fapt, am mai spus, actoria e „o fugă prin cadru“... Am tot spus-o, dar aşa gândesc eu trecutul meu. Am fost eu şi am trecut prin cadru...
 
Nu ştiaţi ce faceţi atunci?
E, mai ştii... Sigur că mai ştii, sau vrei să-ţi închipui, sau vrei să fii ca... Dar astea n-au importanţă atâta timp cât eşti, cât eşti în cadru, cât eşti în prezent. Ceea ce am înţeles atunci şi mi-a rămas până acum e că e important să fii, nu să te prefaci.
 
„Îmi făcusem damblaua ca actor în România“ 
 
Agreaţi caracterizarea care vi s-a făcut de „un James Dean român“? Sau un Cybulski român, un Tom Courtenay român?
Tom Courtenay da, ăsta da, e un mare actor... Eu muream când îl vedeam... „James Dean“ e o tâmpenie, e un clişeu care s-a pus atunci, pentru că erau anii ’60-’70. Era rebelul standard, şi pentru a aduce un rebel în sistemul comunist s-a spus „James Dean“. Era aiurea: rebelul autentic era Tom Courtenay, în plus un actor infinit mai bun decât James Dean. Dean a fost un fenomen, şi faptul că s-a prăpădit tânăr a ajutat enorm imaginii. N-am nimic personal cu el, Doamne fereşte, dar Tom Courtenay e altceva...
 
Un actor de cursă lungă, ca să parafrazez un titlu al său...
E şi meritul regizorului Tony Richardson, dar şi meritul să ca fiinţă umană, că era acolo în momentul acela exact ce trebuia. La fel şi actorul francez Jean-Pierre Léaud, în filmele lui Truffaut şi mai ales în filmul lui Jean Eustache „La maman et la putain“... Nu l-am văzut niciodată mai bine ca acolo, pentru că avea o dualitate senzaţională.
 
Aţi avut probleme atunci cu autorităţile comuniste din cauza acestei etichetări de rebel?
Am avut frecuşuri cu poliţia, dar nu aveau legătură cu filmul... Nu de rebel, ci de derbedeu sau vagabond: conduceam fără carnet o motoretă, chestii de felul acesta... N-avea nicio legătură cu filmul, faptul că eram actor mă scotea de fapt din rahat, de la pârnaie...
 
Dar de ce aţi luat decizia să plecaţi, în 1979?
Fără nimic ca frondă, de curiozitate pur şi simplu... N-a fost nici urmă de decizie politică sau social-economică, că vreau la mai bine etc. Nu mai eram ahitiat nici de teatru şi nici de film în vremea aceea, îmi făcusem damblaua ca actor în România, timp de 15 ani... Am plecat pur şi simplu pentru că aşa mi-a venit.
 
A fost grea adaptarea? Nu atât din punct de vedere material, cât pentru că eraţi rupt de lumea teatrului şi a filmului...
Nu a fost niciun fel de problemă... Am mai jucat la Liviu Ciulei, la Andrei Şerban, pe ici pe colo printr-un filmuleţ, dar nu astea erau problemele mele... Când mi-am făcut valiza şi am plecat din România, ştiam clar la ce să mă aştept. Acolo, ori eşti dedicat, şi nu mai eram la vârsta dedicaţiei, să zbor dintr-u oraş în altul, cu valiza în mână, pentru că asta e viaţa de actor...
 
„Am refuzat «Poziţia copilului»“
 
De ce v-aţi întors atunci în ţară?
M-am întors din cu totul alte motive, în primul rând pentru atelierul meu de filme documentare Aristoteles Workshop. În ce priveşte filmul „Puzzle“, mi-au forţat puţin mâna, dar şi eu am fost de acord... În primul rând, pentru că personajul era o provocare: şi orb, şi boşorog, şi la vârsta mea... Am tăiat dialogul la minim, nu ştiu dacă era al lui Lustig sau al altcuiva, dar am cerut să am cât mai puţine vorbe... Nu pot să vorbesc blablauri, şi-atunci le-am tăiat la minimum şi slavă Domnului că şi Andrei (Zincă - n.n.) şi Vlad (Păunescu – n.n.) au fost de acord. 
 
Aţi avut propuneri şi anterior?
Prietena mea îmi reproşează că nu am acceptat propunerea lui Netzer pentru „Poziţia copilului“. Trebuia să joc personajul tatălui, interpretat în cele din urmă de Florin Zamfirescu. Să fiu sincer, când am citit scenariul atunci nu mi-a plăcut rolul, am zis că nu pot să-l fac, că nu sunt eu aşa... Filmul final mi-a plăcut foarte tare. Oricum, premiile sunt mereu o chestie de conjunctură: cine e în juriu, ce filme mai sunt în competiţie.
 
„Am făcut o obsesie pentru Cristi Puiu“ 
 
Aveţi vreun proiect „de suflet“ în momentul acesta?
Ce mă ţine în viaţă acum e faptul că m-am apucat eu din senin să fac dintr-o carte un scenariu. E vorba de romanul „Rădăcina de bucsau“ de O. Nimigean, de care m-am „îndrăgostit“ de cum mi-a recomandat cartea prietena mea, Cristina, spunându-mi: „Cred că e un rol pentru tine“. Este o carte absolut senzaţională. Am luat şi bani de la CNC pentru filmul pe care-l va face, probabil, Stere Gulea, şi va fi produs de Anca Puiu. Nu ştiu dacă mai pot să fac rolul, anul viitor fac 70 de ani, şi în film trebuie să am o mamă de 83 de ani... Fiu-mamă, asta-i toată povestea, dar cu foarte mult umor şi este o chestie foarte românească...
 
Dar cu regizorii români din generaţia actuală nu v-ar face plăcere să lucraţi?
Cu Puiu, şi numai cu el... Nu ştiu de ce am căpătat aproape o obsesie cu el, nu e atât dacă-ţi plac sau nu filmele lui, dar e un gând la el care e infinit mai important decât filmele. E un gând cinematografic, o filosofie să-i zic aşa, care mi se pare realmente teribilă. Sigur că şi Mungiu are locul său şi e trăsnet, şi mai sunt şi alţii, dar Cristi Puiu parcă e din altă lume. M-a ajutat imens că a citit scenariul şi şi-a dat un aviz. Revenind la scenariu, am ajuns să-l visez, dorm cu el sub pernă…
 
 
 
CV Dan Nuţu
 
Şofer de taxi, în SUA
 
Numele: Dan Nuţu
Data şi locul naşterii: 17 martie 1944, Bucureşti, România 
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera: a absolvit studiile IATC în anul 1966
Activitatea sa teatrală s-a desfăşurat la Teatrul Bulandra. 
Debutul în film este în „Cartierul veseliei“ de Manole Marcus (1964), dar consacrarea o cunoaşte în prima peliculă semnată de Lucian Pintilie, „Duminică la ora 6“ (1965), unde interpretează rolul unui adolescent ilegalist. 
Joacă multe roluri de tineri nonconformişti (devine „durul-vulnerabil al cinematografiei anilor ’60“, conform lui Tudor Caranfil), care îi aduc o mare popularitate.
Plecat din ţară prin 1979, se stabileşte în Statele Unite ale Americii, unde practică iniţial meseria de şofer de taxi. A mai încercat în această perioadă să păstreze legătura cu lumea teatrului şi a filmului, însă nu a mai primit decât roluri de figuraţie.
Revine sporadic în ţară după 1990, iar din 2005 se implică într-un proiect comun al canalului TV ARTE şi (temporar) TVR1, de instruire a tinerilor creatori de documentare în cadrul unui Atelier de vară (Aristoteles workshop) ajuns la a treia ediţie în 2008.
Locuieşte în Berlin, Germania
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: