Rămâne uimitor felul în care, în ultimii ani ai secolului al XIX -lea, Strauss reuşeşte a extinde spiritul liedului, al cântecului  german romantic, până peste graniţele veacului. O face demonstrând cu deplin temei valoarea neschimbătoare a relaţiei dintre cuvânt şi muzică, relaţie aşezată sub semnul înalt al poeziei. Iar aceasta chiar în momentul în care diversitatea opţiunilor componistice oferea, pe această  direcţie, variante dintre cele mai novatoare, experimente seducătoare iniţiate în zona expresionismului dar şi a impresionismului epocii. Strauss are curajul de a rezista tentaţiilor în favoarea cântului drept expresie directă, de sensibilă comunicare, a tumultului vieţii interioare aşa cum au iniţiat acest drum, cu decenii în urmă, Franz Schubert şi Robert Schumann. La fel ca şi aceştia, Strauss extrage ideile mari inclusiv din versurile unor poeţi relativ minori conferindu-le valoare supremă a uniunii dintre muzică şi vers. Or, tocmai acest aspect pare a fi fost orientativ în realizarea celor două cicluri straussine de lieduri, cele op. 32 şi op. 39, lucrări pe care Oana Andra şi Alexandru Petrovici le readuc în atenţia publicului bucureştean.

Nu poţi să nu observi, vocea Oanei Andra dispune de datele unei preţioase maturităţi vocale, dispune de firescul adresării susţinute de o impresionantă coloristică timbrală ce se aşează în zona unei unităţi stilistice atent stăpânite. Susţinerea în adevăr spiritualizată a expresiei devine constructivă la nivelul formei fiecărei miniaturi vocale, de la bucuriile, de la iubirile primăvăratice ale lunii mai – primul ciclu de lieduri, şi până la finalul celui de al doilea ciclu, moment suprem dedicat sentimentului iubirii filiale.

Este de amintit faptul că de mai bine de trei decenii aceste cicluri de lieduri, printre ultimele ale sfârşitului de secol XIX, nu au mai fost reluate, la nivel de semnificaţie, pe scenele bucureştene; iar amintirile nu pot ocoli recitalurile de lieduri romantice imaginate de mari artişti, de mari pedagogi cum au fost, spre exemplu, Arta Florescu, Emilia Petrescu, Martha Kessler sau, mai recent, Georgeta Stoleriu.

Cu totul impresionant se dovedeşte a fi elanul cu care – tot la Atheneul Român – soprana Bianca Manoleanu ne defineşte lumea cântului, a canzonei italiene de secol XIX. O face cu bucuria unei inspirate comunicări ce susţine pagini celebre, de la Vincezo Bellini şi Gaetano Conizetti la Giuseppe Verdi şi Giacomo Puccini. Poate ne-am fi dorit audierea inclusiv a unor melodii datorate lui Rossini sau Respighi… pentru a spori varietatea alcătuirii programului. De la tranparenţa timbrală a glasului până la cântul angajat în nuanţele dinamice mari, se face dovada bunei stăpâniri a meşteşugului ce slujeşte sensul expresiei vocale. I-a stat alături pianistul Remus Manoleanu, cel alaturi de care cuplul cameral al celor doi muzicieni realizează programe de recital cu totul captivante, programe de muzică românească, de muzică contemporană… drept un mare proiect ce priveşte slujirea valorillor de semnificaţie ale artei cântului. Fapt cu totul remarcabil, recitalul a beneficiat de prezentarea inspirată datorată muzicologului Grigore Constantinescu.

Situate în zona unor exemplarităţi pilduitoare, evoluţiile susţinute la Atheneul Român de Oana Andra, de Bianca Manoleanu - evoluţii realizate în compania pianiştilor Alexandru Petrovici şi Remus Manoleanu - împlinesc limitele unei stagiuni camerale în cadrul căreia cultura recitalului voce–pian nu se constituie într-o constantă firească susţinută de publicul de concert. Păcat !

Pe deasupra talentului, a măiestriei artistice, pe deasupra prezenţei unei idei directoare care coordonează construcţia edificiului muzical, este indiscutabil vorba de ceea ce putem numi consisteţa spirituală a actului artistic. In afara acestui aspect  comunicarea muzicală poate fi spectaculoasă, poate fi logică, poate fi corect formulată… poate fi chiar fermecătoare… dar rămâne minoră, suficientă sie înseşi, asemănătoare confecţionării unui agreabil obiect sonor. În mod cert, cele două recitale contrazic cu deplin temei această din urmă observaţie.