Anterioara reprezentare, dispărută de pe afiş, data din 1966, iniţial fiind cea în cinci acte, după un an renunţându-se la tabloul Fontainebleau, ceea ce a definit varianta în patru acte, cu modificările subsecvente făcute chiar de compozitor. Pentru reducţie intervenise însuşi renumitul dirijor Alberto Erede, la cea de-a patra ediţie a Festivalului George Enescu. Şi aşa a rămas.

Premiera bucureşteană fusese un imens succes de casă, îndeosebi datorită distribuţiei stelare în epocă. Să ne amintim: Nicolae Florei (Filip), Cornel Stavru (Don Carlos), Nicolae Herlea (Posa), Elena Dima (Elisabeta), Elena Cernei (Eboli), Ioan Hvorov (Marele Inchizitor), Ileana Cotrubaş (Tebaldo), Vasile Moldoveanu (Lerma), Constantin Dumitru (Un călugăr), Maria Şindilaru (Vocea din Cer). Ulterior, în timp, au preluat rolurile şi alţi cântăreţi de mare valoare, Ludovic Spiess, Ion Buzea, Ion Piso, Maria Slătinaru-Nistor, Vasile Martinoiu, David Ohanesian, Nicolae Constantinescu, Dan Iordăchescu, Valentin Loghin, George Crăsnaru, Viorica Cortez, Dorothea Palade ş. a.

         Acum, după 52 de ani, Opera Naţională Bucureşti nu a mai izbutit să înjghebeze un „cast” integral românesc, dar a reuşit să-l completeze cu unii cunoscuţi artişti de-ai noştri, rezidenţi în străinătate, acţiune meritorie. A fost invitat până şi un regizor străin, italianul Mario De Carlo, autor total al punerii în scenă, decoruri, costume, lumini, un obişnuit al montărilor la Operele din Timişoara sau Cluj-Napoca.

Cellia Costea şi Daniel Magdal

Stilizări şi simboluri, costume frumoase, atmosferă apăsătoare

         Ca decor, în viziunea lui De Carlo, spectacolul se derulează într-o concepţie stilizată şi simbolistă, gândire acceptabilă pentru inovaţie. Platoul arată simplu, cu planşeu unic, caroiat alb-negru ca o tablă de şah, iar proiecţiile pe fundal, unele împrumutate din pânze celebre, variază de la scenă la scenă, înfăţişând sugestii de locaţii, de acţiune. Rememorez picturalul parc din faţa mănăstirii San Giusto, bolta înstelată ce luminează grădinile Reginei, tripticul „Judecata de Apoi” din scena Autodafé-ului, zăbrelele grele ale închisorii şi, la începutul şi sfârşitul operei, tridimensional, sarcofagul monumental al împăratului Carol Quintul. Reflexii abstracte au suplimentat imaginile.

         Marele succes al montării a venit din partea costumelor de epocă, frumos, variat şi armonios desenate, într-o coloristică diversă, în care pastelul predomină, ca şi strălucirea vestimentaţiilor regale şi nobiliare, totul într-o viziune clasică.

Mişcarea scenică a fost bine coordonată în ceea ce priveşte relaţionarea dintre personaje, eroii s-au exprimat liber, fără constrângeri. Trec peste familiarismul nepotrivit al pajului Tebaldo care a bătut-o pe umăr pe Regina Elisabeta, făcând-o atentă că Regele Filip o observă.

Finalul tabloului al doilea din actul III

Găselniţele lui Mario De Carlo sunt destule şi atrag. Mai întâi, prin perechea de balerini (coregrafia Adina Tudor), ce îi simbolizează pe tinerii îndrăgostiţi Don Carlos şi Elisabeta, în vremurile primei lor iubiri. Apar laitmotivic, ocupând obsedant gândurile celor doi eroi, peste care anii au trecut, dar şi ale lui Filip. Totuşi, o soluţie întrucâtva naivă.

Minuţios, regizorul comunică încă din prima scenă distanţa ce îl separă pe Rege de Elisabeta, aceasta refuzând să fie ajutată de monarh după o sincopă accidentală. În tabloul Autodafé-ului, la sosire, cei doi nici măcar nu s-au privit.

Cupluri de diverse seminţii, arabi, turci, evrei ce petreceau liberal şi elegant, sunt arestate fără motiv de către inchizitori (sub supravegherea atentă a Principesei Eboli!) în tabloul secund al primului act, urmând a fi osândite. Opresiune pe faţă.

Da, bănuielile şi spionajul sunt în floare. Regele îi urmăreşte pe Regină şi Don Carlos la sfârşitul primului duet şi, copios, la cel final, alături de Marele Inchizitor, de călugări, de curteni. Eboli se arată interesată de convorbirea lui Filip cu Posa şi, cum era de aşteptat, un agent al Inchiziţiei îi urmăreşte pe Don Carlos şi Posa în scena în care cel din urmă preia documentele compromiţătoare.

Mario De Carlo a zugrăvit o atmosferă apăsătoare a Spaniei de secol XVI, ce înconjoară drama propriu-zisă.

Efectele luminilor sunt uneori binevenite, alteori pleonastice sau ciudate. Roşul inundă clipe din finalul terţetului Don Carlos – Eboli – Posa (??), din momentul aprinderii rugurilor, din aria lui Eboli „O don fatale” (??) sau după ce Posa a fost asasinat mişeleşte. „Eclipse” greu explicabile secţionează unele episoade, cum ar fi cel al intrării solilor flamanzi sau în timpul duetului Filip - Marele Inchizitor. Chiar mă întreb de rostul alteia, dinaintea cvartetului. Doar ca să se scoată din scenă masa de lucru a lui Filip? Era nevoie? Putea să rămână acolo. Inutilă mişcare.

În schimb, penumbra care o maschează pe Eboli în scena întâlnirii secrete cu Don Carlos din grădinile Reginei este o inovaţie de calitate, reuşită considerabilă.

Cellia Costea, vedeta premierei

         În rolul Elisabeta de Valois, o soprană cu timbralitate fabuloasă a învăluit discursul muzical cu jerbe sonore de rară bogăţie în armonice. Am numit-o pe Cellia Costea, rezidentă în Grecia. Posedă un glas liric-spint potrivit vocalităţii personajului, aşa cum a conceput-o compozitorul în formula ce a fost statuată drept „soprană verdiană”. Culorii preţioase  de voce pe care şi-a fundamentat lectura, artista a adaugat o frazare fluidă, omogenă, însoţită de desene melodice înalte executate în piano, alături de acutele consistente şi de gravele expuse în emisie „de piept”. Sensibilitatea şi expresivitatea ariei „Non pianger, mia compagna” (actul prim, tabloul secund), trăirea ardentă şi patosul emoţionant al marii arii „Tu che le vanità” din final, duetele cu Don Carlos, cvartetul din cabinetul regelui, au fost impresionante. Adică tot ce a avut de cântat, într-o mişcare scenică mobilă şi dedicată. Cellia Costea, o prezenţă luxoasă în seara premierei din 18 februarie.

         Ca partener direct, tenorul Daniel Magdal (Don Carlos), care îşi desfăşoară activitatea în străinătate, s-a bazat pe un registru acut puternic şi incisiv, dar şi pe o derulare în tente „piangendo” a celorlalte registre, în special a celui mediu. Dificila explozie cu Si natural înalt din scena Autodafé-ului i-a pus ceva probleme şi oboseala s-a insinuat către duetul final, în care, după un început excesiv în forţă, totuşi, a strecurat moliciuni de sunet în secţiunea „Ma lassù ci vedremo...” din ceea ce este numit de Verdi „Duetto d'addio”. Un oarecare vibrato a existat la notele prelung susţinute.

Cellia Costea şi Ramaz Chikviladze        

Basul georgian Ramaz Chikviladze a conturat un Filip dăltuit în stâncă, prea puţin curentat de simţirea sufletească a monarhului sfâşiat de durere şi conflicte interioare, prea puţin preocupat de forjări adâncite, introspective. Vocea este somptuoasă, impunătoare, masivă şi demonstraţia s-a produs prin exprimări dominatoare, ample, înveşmântate în culoare sumbră, profundă.

Celălalt rol major de bas, Marele Inchizitor, a revenit lui Marius Boloş, remarcat printr-o foarte bună prestaţie, susţinută de un glas mai mult învăluitor şi generos, decât negru. Artistul bucureştean a ştiut însă să dea accentele adecvate sinistrei figuri.

Chiar mă gândeam că, ipotetic, i-aş fi inversat pe cei doi interpreţi în cele două roluri grave. Asta nu înseamnă că Marius Boloş nu se va înhăma la abordarea personajului Filip într-un viitor nu foarte îndepărtat. Îl recomandă progresele din ultima vreme.

Oana Andra, Daniel Magdal, Cătălin Ţoropoc

Mezzosoprana Oana Andra a debutat ca Principesa Eboli, o noutate personală vizavi de raportul timbru - rol. După un recitativ mai discret („Tra queste mura pie...”), experimentata cântăreaţă şi-a pus în evidenţă virtuţile de tehnică şi mai ales de energie, necesare pentru creionarea unei partituri complicate ce îmbină cântul agil, vocalizat deasupra portativului în romanţa maură de dragoste „Cântecul vălului”, cu dramatismul din terţet sau din marea arie „O don fatale”. Nuanţările au fost prezente, iar teribilele atacuri şi ţesături înalte au avut siguranţă şi aplomb.

Cătălin Ţoropoc a fost Rodrigo de Posa. În pofida ţinutei aristocratice, a timbrului rotund şi a liniei vocale îngrijite, artistul a fost problematic în registrul acut, pe care oricum nici nu a insistat, disimulând unele sunete, fie prin „ascunderea” lor cu spatele la sală, fie prin intonarea la octava inferioară în scena morţii eroului. Atunci, o acută s-a întrerupt, iar la alta pur şi simplu a renunţat. Rol greu pentru tânărul bariton. De fapt, înainte de al doilea spectacol a şi fost înlocuit, deşi figura iniţial în distribuţie. Nu pot decât să sper că a străbătut o indispoziţie pasageră.

         În alte roluri au cântat basul Iustinian Zetea (Un călugăr), soprana Cristina Eremia (Tebaldo), tenorul Andrei Lazăr (Lerma, care a preluat în scena Autodafé-ului intervenţia rezervată de Verdi unui Herald, dispărut în chip economic din „cast”) şi soprana Mihaela Stanciu (Vocea din Cer).

O orchestră simfonică şi un cor academic

         Aparţin Operei Naţionale Bucureşti, conduse de bagheta lui Tiberiu Soare, corul fiind pregătit de Daniel Jinga. Într-adevăr, dirijorul a tratat simfonic partitura, cu efluvii dezlănţuite, copleşitoare, în care urgenţa a fost dată prin tempo-urile alerte, prin sonorităţile tăioase şi violenţa adresării. Dramatismul partiturii a fost subliniat, dar poetica a lipsit în destule secvenţe şi îmi amintesc acum doar de „nocturna” care deschide actul al doilea. Echilibrajul ar fi de dorit, ca şi ostoirea unor avalanşe de sunet.

Ştefan Ignat şi Hector Lopez

„Cast”-ul alternativ...

         ... a apărut pe afiş după patru zile de la premieră, la al treilea spectacol, aflat tot sub conducerea lui Tiberiu Soare. Echilibrajul de care scriam, s-a produs în mai mare măsură, cel puţin în menajarea soliştilor. În schimb au apărut decalaje fosă – platou (scena Posa – Eboli - Elisabeta din tabloul al doilea al primului act sau începutul „Dormirò sol” al ariei lui Filip) soluţionate prompt de dirijor, dar şi rateuri la compartimentul alămurilor (momentul dinaintea intervenţiei glasului ceresc), care cântase până atunci cu acurateţe. Rodajul va ameliora situaţia. O bilă albă merită solo-ul de violoncel ce precede recitativul „Ella giammai m'amò!” al aceleiaşi arii a lui Filip.

Madeleine Pascu        

Venit dintr-o vocalitate lirică, cu glas plăcut, Hector Lopez (Don Carlos), solist al Operei Naţionale Române Cluj-Napoca, a „împins” acutele, care i-au răspuns, deşi a trecut printr-un moment critic la finele duetului cu Posa din primul tablou al operei. Mezzevoci bine stăpânite au omogenizat linia vocală şi au creat o atmosferă de vis în duetul ultim cu Elisabeta. A fost şi meritul sopranei Madeleine Pascu, însoţitoare emoţionantă, cu pianissime aerate, pline de cantabilitate. De altfel, artista a cunoscut o evoluţie în crescendo pe parcursul spectacolului, profitând de vocea direcţionată înspre acutele de forţă, „pline”, de un cânt expresiv şi o dăruire remarcabilă în aria „Tu che le vanità”. Până atunci, un pianissimo înalt refuzat în cvartet se transformase într-o stridenţă.

         Un parcurs progresiv a cunoscut şi Ştefan Ignat, aflat la al doilea spectacol consecutiv în rolul Posa (nu e puţin lucru!), având momente de vârf la notele înalte şi în scena morţii. Peste tot şi-a valorizat glasul cu rezonanţe de bronz, configurator al prestanţei sonore.

Dragoljub Bajic, Ştefan Ignat, Madeleine Pascu        

Artistul sârb Dragoljub Bajić (Filip), static şi amorf, cu puţină autoritate regală, a afişat o voce frumoasă şi unitară pe ambitus, dar cu exprimare mult prea narativă, lipsită de subtilităţi.

Pentru rolul Marelui Inchizitor, glasul ingolat al lui Horia Sandu n-a pătruns în sală cum ar fi fost de aşteptat ca proiecţie sonoră, iar acutele s-au pierdut în neant, ultima fiind chiar ratată.

Sorina Munteanu

Confruntată cu o partitură de mezzosoprană, ce-i drept, înaltă, Sorina Munteanu, soprană, a excelat prin uşurinţa, siguranţa, amploarea şi strălucirea notelor de la extremitatea superioară a registrului vocii. Prudentă în aşteptarea lor, a tratat discursul melodic cu oarecare reţinere, în cea de-a doua arie. În prima, ţesăturile repetat vocalizate Fa diez – La natural au sunat surprinzător de aspru. Se vor ameliora, sunt sigur, odată şi cu respectarea indicaţiei „morendo” din partitură. Dar finalul ariei, tot cu La natural acut, a avut luminozitate şi panaş.

         Noi în distribuţie, faţă de primul spectacol, au apărut Filip Panait (Un călugăr) şi Valentin Racoveanu (Lerma).

O observaţie. La premieră, Eboli a avut un ochi acoperit, respectând adevărul istoric. În distribuţia alternativă nu a mai fost aşa. Mă întreb, unde a fost... ochiul regizorului? Cum rămâne?

         Noua producţie cu „Don Carlos” de Verdi, o realizare cu perspective a Operei Naţionale Bucureşti.