Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Remarc însă că în aceste trei luni de interimat s-a schimbat şi ceva în bine la ONB faţă de mandatul lui Beatrice Rancea: calendarul este populat aproape exclusiv cu spectacole de operă şi de balet; galele şi pretextele pentru aceste jalnice „evenimente” au dispărut. Din păcate, în mod previzibil, şi producţiile semnate de Graham Vick, Valentina Carrasco, John Fulljames sau Stephen Barlow au dispărut, lăsând loc liber vechiturilor din perioada precambriană a regiei de operă. Până şi Lucia di Lammermoora lui Andrei Şerban a fost scoasă din uz, iar epitoma acestei restauraţii este revenirea sinistrei producţii de Don Giovanni în regia Andei Tăbăcaru Hogea. Cu alte cuvinte, asistăm la o reluare a stagiunilor de la începutul anilor 2000, de dinainte de aderarea la Uniunea Europeană, cu două diferenţe importante: bugetul de astăzi este de câteva ori mai mare decât atunci, iar mulţi dintre artiştii din ansamblu sunt cu un deceniu mai bătrâni şi mai uzaţi vocal (de exemplu, Mihaela Stanciu, o voce din cer strigătoare la cer de slabă). A rămas valabilă şi ora de începere a spectacolelor, 18:30, traficul infernal din capitală la acea oră m-a făcut să ratez prima secvenţă a operei, cea a rugăciunii călugărului de la Saint Just. Respectul pentru public (în special pentru cel tânăr, angajat prin Pipera la multinaţionale) a rămas la aceleaşi cote scăzute.

Aşa cum era de aşteptat, Don Carlo a fost prezentat într-o viziune clasică, ceea ce nu e neapărat rău, mai ales că publicul, căruia i se bagă pe gât toată ziua Traviate şi Bărbieri, nu a apucat să vadă în ultimele decenii această operă de maturităte a lui Verdi. Ultimul Don Carlo prezentat în Bucureşti drept Opera rara a fost în concert, la Sala Radio, la începutul lui 2013. Probabil acesta este şi unul dintre motivele pentru care PR-ul ONB a insistat să alăture inutil titlul versiunii franceze între paranteze: (Don Carlos). O tautologie şi o eroare la fel de neplăcută, întrucât s-a prezentat versiunea italiană de la Milano, cea mai scurtă posibil, în doar patru acte şi cu toate tăieturile „tradiţionale”. Într-o epocă în care teatrele lirice se străduiesc să restituie versiuni complete, până şi micuţa Operă din Craiova a montat versiunea Modena, în cinci acte, în limba italiană. Varianta franceză rămâne inaccesibilă în România. Aveam să regret şi mai mult absenţa primului act (Fontainebleau), pentru că a privat spectatorii de nişte momente frumoase pe care le-am fi putut trăi alături de vocea Celliei Costea, de departe cea mai bună din distribuţia bucureşteană. Dar să nu anticipez, producţia merită discutată.

Mario de Carlo a încetat de mult timp să fie un regizor italian invitat. El este practic „naturalizat” la Opera Naţională Timişoara, astfel încât a ascultat obedient, se pare (după cum declara Ştefan Ignat într-un interviu recent), de „indicaţiile preţioase” ale conducerii ONB. Drept urmare, a rezultat o regie de scenă statică, în special în ceea ce priveşte soliştii, un fel de gumă de mestecat pentru ochi, fără să provoace intelectual pe nimeni, cu simboluri evidente şi cu împrumuturi la fel de evidente din alte producţii statice (în special din cea de la Scala din 2008, semnată de Stéphane Braunschweig, în ceea ce priveşte minimalismul scenografiei, proiecţiile video şi alter ego-uri ale unora dintre personaje). Cu toate aceste neajunsuri, ar fi nedrept să ignor costumele, foarte frumoase, în special cele feminine, de altfel atelierul de croitorie al ONB fiind mereu un atu al instituţiei. Păcat de sclipiciul de pe costumul lui Don Carlo, inutil şi cam kitsch. Regizorul a avut şi câteva idei foarte bune prin care a explicat o parte din intriga uneori neclară a operei. Aşa a fost apariţia neobservată a lui Philippe II înainte de terminarea duetului dintre Elisabetta şi Carlo din primul act, sau apariţia similară a unui călugăr în finalul duetului dintre Carlo şi Rodrigo din actul II, ambele clarificând atitudinile personajelor din scenele ulterioare. O altă idee bună a fost personalizarea ereticilor din scena auto dafé-ului, ca fiind musulmani sau evrei arestaţi într-o scenă anterioară, un procedeu care a adăugat o dimensiune politică suplimentară acestei foarte umane poveşti triste despre iubire şi putere. Dar această personalizare m-a făcut să-mi imaginez că, într-o translaţie modernă a acţiunii, am fi putut vedea ca eretici dezbrăcaţi cu forţa şi arşi pe rug nişte balerini costumaţi ca-n spectacolul Manon, o coregrafie alungată la fel de obtuz din ONB precum au fost izgoniţi maurii şi sefarzii din regatul spaniol…

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.