Am discutat despre prezent, trecut şi viitor cu unul dintre numele simbolice ale artei muzicale româneşti, pentru a încerca să descoperim împreună perspective subiective, care ar putea fi luate ca model şi ar putea fi privite cu speranţă.

O.Ş.P. Această primăvară a anului 2020 este dificilă pentru majoritatea artiştilor din România şi din lume, prin efectele indirecte generate de pandemia care a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume. Cum credeţi că vor parcurge muzicienii, actorii…  această perioadă?

C.M. Ne aflăm într-o situaţie fără precedent a vieţilor noastre, mai scurte sau mai lungi, în care toţi am trecut într-un fel sau altul prin diverse perioade grele sau momente-cheie ce ne-au determinat definitiv existenţa. Mă gândesc aici la epoca comunistă în general, cu toate nuanţele ei, pornind de la spaima temniţelor din copilăria anilor '50 ai generaţiei mele, a Contrarevoluţiei din Ungaria anilor 1953, apoi la  invadarea Cehoslovaciei din 1968, a perioadei mizeriei ceauşiste a anilor '80 şi în sfârşit a revoluţiei din 1989. Am supravieţuit şi la cutremurul din 1977. Fiecare dintre acestea  ne-au marcat destinele, conştient sau nu, într-o măsură mai mare sau mai mică. Ultimul sfert de secol ne-a adus, una peste alta, un timp al normalităţii din care, desigur, nu au lipsit nici problemele. Paradisul nu-l putem găsi nici aici şi nici acum. Ne împăcăm însă cu realităţile, le asimilăm şi ne adaptăm. Vieţuim şi supravieţuim, cu un rost oarecare sau fără nici un sens.

O.Ş.P. Este o situaţie pe care puţini şi-au imaginat-o ca atare…

C.M. Într-un fel, privit din perspectiva generaţiilor încă în viaţă, momentul actual este unic. Pentru noi, cei încă prezenţi în peisaj, comparaţia cu epidemiile devastatoare din trecutul îndepărtat ne este abstractă şi inutilă. Ne interesează prezentul şi, desigur, viitorul. Traversăm acum o nouă etapă existenţială. Ne confruntăm cu un duşman surprinzător, necunoscut, invizibil şi imprevizibil. Ducem o bătălie a cărei finalitate nu o cunoaştem încă. Timpul a încremenit şi lumea a amuţit, la fel ca şi liniştea dinaintea furtunii. Nu ştim nici când şi nici cum se va termina totul. Sperăm doar că este o perioadă trecătoare în care omul, viaţa în general, vor ieşi învingători ca deobicei. După toate aparenţele însă, efectele ar putea fi dramatice şi răspândite la o scară planetară.

O.Ş.P. Nu poţi exista ca entitate artistică şi culturală decât în context. Cum credeţi că ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice?

C.M. Există tot felul de scenarii, din care nu lipsesc şi cele pesimiste, conform cărora ne-am putea afla în faţa unei noi crize economice generale cu consecinţe atât pentru ordinea mondială, cât şi pentru omul de rând, greu de prevăzut. Punând răul în faţă, contextul viitor nu mi se pare în acest moment ca fiind foarte optimist în ceea ce priveşte soarta culturii şi implicit a vieţii muzicale de spectacol sau de concert. E greu de crezut că atunci când “satul arde, baba se piaptănă”. Dar mai există şi scenariul optimist, cel al unei euforii generale de după război, cel al unei jubilaţii de învingător ce-şi cântă victoria, pornind din sala de spectacol şi până în piaţa publică. Un exemplu minunat ne dau, chiar în zilele acestea de profundă restrişte, italienii, poporul cel mai lovit din lume, capabil să se încurajeze şi să-i încurajeze şi pe alţii printr-un cânt comun de solidaritate adresat parcă cerului, de pe balcoane şi de pe străzi. Personal, mi se pare însă ca fiind cel mai realist scenariul redobândirii pas cu pas a unei normalităţi pierdute între timp, prin refacerea treptată şi prudentă a cărărilor abandonate. Nu-mi închipui că publicul va năvăli în sălile de concert  sau de spectacol deîndată ce se vor ridica restricţiile curente, nici că se vor forma cozi nesfârşite la casa de bilete. Priorităţile vor fi, desigur, altele dar, încetul cu încetul, scenele îşi vor recăpăta atractivitatea către public.

O.Ş.P. Credeţi că acest transfer masiv în online a activităţii artistice ar putea afecta consumul de cultură live ulterior, după  mult dorita revenire la normal?

C.M. Chiar dacă în această perioadă transmisiile online se constituie într-un paleativ necesar, nu cred că ele vor putea înlocui decât parţial dorinţa publicului de a se regăsi într-un spaţiu comun capabil de a le oferi – aşa cum este o sală de spectacol –

acel coeficient de calitate superioară a vieţii la care mulţi aspiră. În plus, vibraţia emoţională şi participarea nemijlocită la un act muzical live sunt şi ele de neînlocuit. Referindu-mă strictamente la viaţa de concert cred, acum mai mult ca oricând, că acest lucru depinde exclusiv de ceea ce vom putea noi oferi unui public devenit între timp încă şi mai pretenţios datorată internetului, prin conectarea sa masivă şi curentă la nivelul profesional-artistic superior al marilor centre muzicale.  Să sperăm într-o renaştere comună, aşa cum omenirea a dovedit dintotdeauna că este capabilă să o facă. 

Privind în agendă, parcurg nişte date despre care doar timpul ne va spune dacă vor rămâne valabile

O.Ş.P.  Să încercăm totuşi să aruncăm o privire asupra trecutului şi viitorului, deoarece prezentul este greu de analizat din perspectivă artistică. Suntem la un moment în care activitatea susţinută alături de Orchestra Română de Tineret a ajuns într-o etapă de maturitate. După 11 ani împreună, cu doi ani de vârf în 2018 şi 2019, ce ar trebui să se întâmple în anul 2020 pentru tandemul Cristian Mandeal – Orchestra Română de Tineret, trecând peste evenimentele deja anulate sau amânate din primăvară?

C.M. Privind în agendă, parcurg nişte date despre care doar timpul ne va spune dacă vor rămâne valabile… Pe 8 iulie este programat la Ateneu concertul de deschidere al Festivalului Internaţional “Vara Magică”, într-o formulă interesantă a unei orchestre de tineret româno-germane, alcătuită cu ocazia preluării preşedinţiei UE de către Germania. Programul ar trebui să conţină Rapsodia I de Enescu, Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu un tânăr solist german, apoi din nou o primă audiţie a lui Dan Dediu intitulată ,,Fandacsia'' şi, în final Suita din Rosenkavalier de Richard Strauss. Luna august avea în plan Festivalul “Mahler” de la Bressanone şi Dobiacco, în care într-o primă parte de program ar figura lucrarea lui Dan Dediu - Elegia minacciosa, urmată de Simfonia nr. 4 de Bruckner, la Bressanone, iar la Dobiacco de Concertul în re major pentru violoncel şi orchestră de Haydn, solist Ştefan Cazacu şi Simfonia nr. 5 de Beethoven. În 24 septembrie intenţionăm să recuperăm concertul din Festivalul de la Ruse, cel pierdut din luna martie, precedat în 23 septembrie de un concert la Ateneu şi urmat în 26 a aceleiaşi luni de altul la Chişinău. Toate trei concertele vor conţine programul din luna martie, adică Concertul pentru orchestră de coarde de Paul Constantnescu, Concertul nr.3 pantru pian şi orchestră de Bela Bartok, solistă Elena Bashkirova şi Simfonia nr.7 de Beethoven.  Turneele s-ar încheia pe 18 noiembrie prin reiterarea concertului din 8 iulie, în formula inedită a Orchestrei de Tineret Româno-Germane, de data aceasta la Berlin, în aceeaşi minunată sală Konzerthaus pe care o cunoaştem de mai mulţi ani.  Ca deobicei anul se va încheia cu concertul ”Iarnă magică'' din data de 19 decembrie. Totuşi este foarte greu să ne dăm seama care dintre aceste proiecte vor rămâne în vigoare şi care nu. Vom vedea ce ne va aduce viitorul.

Împlinirea ca om şi ca profesionist a unui discipol este, pentru un educator o mare bucurie şi răsplată

O.Ş.P. După 11, aproape 12 ani petrecuţi alături de Orchestra Română de Tineret, dintre  tinerii muzicieni cu care aţi lucrat în această orchestră în peste un deceniu de activitate comună, v-au rămas în memorie nume de interpreţi a căror evoluţie o urmăriţi?

C.M. Lista celor care m-au interesat este nesfârşită. În decursul anilor mi-au atras atenţia un foarte mare număr de tineri talentaţi. În general m-am ataşat personal de mulţi dintre ei şi, atunci când am putut, le-am urmărit devenirea  ulterioară cu cel mai mare interes. Împlinirea ca om şi ca profesionist a unui discipol este, pentru un educator o mare bucurie şi răsplată. Atunci când ea se realizează, simţi că ceva din tine continuă să existe prin altul, că într-un fel ţi se prelungeşte propria ta existenţă. Iar acest lucru mi s-a întâmplat în foarte multe cazuri.

Din experienţă ştiu însă că atunci când ajungi să nominalizezi anumite persoane există riscul permanent de a omite pe cineva, lucru extrem de frustrant pentru cel ce ar putea fi uitat. Cu toate astea, şi adresând din start scuzele mele cele mai sincere celor pe care s-ar putea să-i omit, nu mă pot abţine să nu îi menţionez pe măcar câţiva dintre ei. Ca violonişti i-aş aminti pe Roxana Oprea, Rafael Butaru şi Radu Dunca, toţi trei ajunşi concertmaeştri ai unor orchestre româneşti de prestigiu. Nu-l pot omite nici pe Valentin Şerban, o foarte interesantă personalitate, pe Maria Marica şi pe Iulia Cazacu, toţi aceşti tineri şi tinere având şi ei aptitudini de concertmaeştri. De la vioara a doua îmi aduc aminte bine de Cristian Moldovan,de Roxana Bârsan şi de Paul Moldovan, şefi partidă în diverse orchestre, ca şi de Arpad Feher. La violă mi-au atras atenţia Cristian Andriş, Gabriel Sălişteanu şi mai recent Adrian Vasile, cu toţii ocupând în prezent funcţii artistice marcante, mai de curând şi Georgiana Bordeianu. Apoi, la violoncel, Ştefan Cazacu, sufletul întregii partide şi chiar al întregului compartiment de coarde, Mircea Marian şi Radu Sinaci, deveniţi şefi partidă la Orchestra de Cameră Radio. La contrabas Răzvan Popescu, stabilit în Germania şi Daniel Dumitrana. În decursul anilor s-au perindat mulţi flautişti printre care i-aş pomeni pe Ştefan Diaconu şi pe Cristina Bojin, amândoi deţinând actualmente posturi în Danemarca şi Germania, pe Oana Leonte şi pe Petra Pană, angajate pe post de soliste la Opera Naţionala din Bucureşti şi la Opera pentru copii. La oboi pe Adrian Cioban, prim oboist al Filarmonicii din Cluj, pe Bence Haaz, Doris Iorga şi Felicia Greciuc, angajată la Orchestra de cameră din Copenhaga. La clarinet pe Răzvan Poptean şi Aurelian Bacan, membri marcanţi ai Filarmonicii din Cluj, dar şi pe Radu Greluş, actualmente angajat al Orchestrei de Cameră Radio. La fagot, o figură deosebită au făcut-o Alexandra Neaga, actualmente angajată la Filarmonica “George Enescu” şi Ionuţ Mardare, liber profesionist. La corn s-au evidenţiat Gabriel Cupşa – Filarmnica din Cluj, Gabriel Cupşinar - Italia, Cristian Borcan şi Vlad Buzdugan – Orchestra Naţională Radio, şi mai recent Ştefan Danifeld. La trompetă Corneliu Meici şi Andrei Candrianu – Filarmonica din Timişoara şi Iosif Sătmărean – Filarmonica din Cluj. La trombon Leonard Neamţ – Filarmonica din Cluj şi Emanuel Dombi – Filarmonica din Sibiu. La tubă, Alexandru Corlan – Filarmonica din Cluj. La percuţie Cristian Raţiu, Ilinca Lorentz, Cristian Rusu, Bogdan Pop, Andrei Markovici, toţi făcând acum parte din diferite orchestre româneşti. Îmi amintesc cu multă plăcere şi de cele două harpiste excelente, Miruna Vidican şi Adriana Câlţea, ultima  angajată a Operei Naţionale din Bucureşti. 

Această orchestră a Filarmonicii din Braşov mi-a făcut favoarea să se lase condusă de mine în primul meu concert cu o orchestră profesionistă. Asta se petrecea în 1972.

O.Ş.P. În ultimii doi ani, Cristian Mandeal a avut generozitatea de a se îndrepta cu mai multă atenţie asupra orchestrelor din ţară. Să vorbim mai întâi despre Filarmonica din Braşov, de ce acolo, ce proiecte aţi făcut şi mai aveţi împreună?

C.M. Filarmonica din Braşov mi-a fost aproape, aş spune, dintotdeauna. După o primă copilărie petrecută la Rupea şi Sighişoara, am ajuns în acest oraş la vârsta de 12 ani, iar tata m-a dus după scurt timp la un concert simfonic susţinut de Orchestra Filarmonicii locale. Era primul concert la care asistam. Dirijor invitat  era Mircea Popa de la Timişoara şi, printre altele, se cânta Simfonia a IV-a de Beethoven. Acest moment, mă gândesc abia acum, mi-a determinat destinul. Acea muzică ascultată pe viu şi întâlnirea cu acel edificiu uman în plină acţiune m-au fascinat din prima clipă. Au urmat apoi anii liceului, în care am asistat la absolut toate concertele filarmonicii graţie doamnei Ana Lupu, mama celebrului nostru pianist Radu Lupu şi directoarea de atunci a  Scolii de Muzică, ce instituise regula prelungirii săptămânale a orelor de curs în sala de concert. În fiecare zi de luni, la ora 10,50 erau adunate toate clasele în curtea şcolii de unde plecam încolonaţi, în frunte cu dirigintele având catalogul sub braţ, la Teatrul Dramatic, locul în care se ţineau concertele educative de la ora 11. Odată ajunşi acolo, se făcea prezenţa şi se intra în sală, unde ocupam orice loc liber. Erau bilete fără loc, pentru elevi şi pensionari, care costau 1 leu. A doua zi, eram puşi de diriginte, prin sondaj, să relatăm la ce asistasem cu o zi înainte. În mod benevol se putea face şi o “critică” scrisă a concertului, ce era afişata la avizierul clasei. Mi-aduc aminte că aveam o adevărată pasiune în a-mi exprima părerile, mai ales pe cele negative. După mai mulţi ani, pe vremea când eram un simplu student la dirijat, această orchestră a Filarmonicii din Braşov mi-a făcut favoarea să se lase condusă de mine în primul meu concert cu o orchestră profesionistă. Asta se petrecea în 1972. Era un concert estival conţinând doar muzică românească. Tot atunci am dirijat pentru prima dată Rapsodia nr. 1 de George Enescu. Doamne, ce eveniment!  

Am rămas, astfel, cu o slăbiciune pe viaţă faţă de această orchestră căreia îi datoram primele mele contacte cu muzica simfonică, în general, şi primul meu concert în calitate de dirijor. Este o datorie şi o bucurie în acelaşi timp de a mă reapropia de acest ansamblu şi de a-i înapoia – atât cât mă pricep şi cât încă mai pot să o fac – cât mai mult din ceea ce am primit. În consecinţă, anul trecut am parcurs aproape întreaga creaţie simfonică şi concertantă a lui Brahms, repartizată în şase concerte. În 2020 am început ciclul Beethoven, desfăşurat pe parcursul  altor nouă concerte în care, alături de cele nouă simfonii vom prezenta şi alte opt uverturi, cât şi cele nouă lucrări concertante, practic întreaga creaţie de acest gen a marelui sărbătorit. Cred că este un lucru bun, atât pentru creşterea nivelului orchestrei, cât şi pentru public, care a umplut literalmente sala de fiecare dată. Nu am construit încă un nou proiect pentru 2021. Vom vedea. Muzica este nesfârşită.

Prima mea prezenţă la Festivalul Enescu a avut loc în 1987, tot cu această minunată orchestră din Iaşi

O.Ş.P.  Filarmonica din Iaşi este un alt reper al ultimilor ani, o colaborare care continuă. Care au fost propunerile repertoriale pe care le-aţi urmărit la Iaşi?

C.M. Iaşiul îmi este foarte apropiat din multe puncte de vedere, printre care şi din faptul că în trecut, cam prin anii 1984-1987 am avut o activitate extrem de bogată acolo. Mă refer la timpul în care Ion Baciu, în urma unor grave neînţelegeri, părăsise această orchestră lăsând-o practic fără un dirijor permanent, iar Gheorghe Vintilă, celălalt dirijor, se pensionase.În acest context, am fost invitat într-un interval de timp concentrat la doar câţiva ani, să înlocuiesc practic acele  poziţii rămase libere, printr-o serie de concerte, mai multe chiar decât primeam la Cluj, orchestra mea de bază de atunci. Ca şi acum, la Braşov, pe lângă alte multe programe, am realizat şi acolo cele două integrale Beethoven şi Brahms, atât de dragi mie. Uneori ajungeam să lucrez câte 10 ore pe zi atunci când, în paralel cu alte două concerte pe săptămână cu programe diferite, mai dirijam şi câte un spectacol la operă. În plus, tot în acel timp am şi înregistrat pentru Electrecord trei opere de Nicolae Bretan. A fost o perioadă extrem de intensă în viaţa mea. De altfel, prima mea prezenţă la Festivalul Enescu a avut loc în 1987, tot cu această minunată orchestra din Iaşi. Anii de după revoluţie mi-au deschis porţile occidentului, la care s-au adăugat şi noile mele obligaţii asumate la Filarmonica “George Enescu”, aşa încât posibilităţile mele de a reveni cu aceeaşi frecvenţă la Iaşi au scăzut simţitor, fără însă a o părăsi complet. De altfel, între timp am pus umărul şi la acoperirea celor două poziţii de dirijor permanent, prin angajarea lui Gheorghe Costin şi mai apoi a lui Camil Marinescu. În ultimii ani, însă, am revenit din nou la Iaşi cu o frecvenţă mai mare. În acest an voi încheia stagiunea curentă, dacă toate vor reveni la normal, cu Simfonia a IX-a de Beethoven, iar în toamnă voi avea un nou concert exclusiv Brahms. Pentru 2021, urmează deocamdată un concert vocal-simfonic ce va avea loc în săptămâna Paştelui cu Stabat mater de Dvorak.

În afara repertoriului cât mai variat destinat creşterii orchestrei de tineret, încerc să focalizez pe marile valori ale muzicii

O.Ş.P.  Sunt şi alte filarmonici din ţară unde aţi revenit frecvent şi veţi mai merge în 2020?

C.M: Oh , desigur. Târgu-Mureş şi Cluj îmi sunt deosebit de aproape datorită anilor, nu puţini, petrecuţi acolo în tinereţe. Pe vremuri colindam ţara în lung şi-n lat. Astăzi o fac însă mai selectiv, la fel ca şi repertoriul din ce în ce mai esenţializat spre care mă concentrez. În afara repertoriului cât mai variat destinat creşterii orchestrei de tineret, încerc să focalizez pe marile valori ale muzicii. Nu mai am prea mult timp pentru experienţe. A venit vremea sintezelor.

Orchestrele Radio din Bucureşti mi-au redevenit apropiate, după o absenţă de 25  de ani, abia începând de prin 2009

O.Ş.P.  La Sala Radio aţi revenit constant în ultimii ani, atât la Orchestra Naţională, cât şi la Orchestra de Cameră. Se mai resimte acea diferenţă de responsabilitate să spunem între o orchestră radio şi o filarmonică?

C.M. Orchestrele Radio din Bucureşti mi-au redevenit apropiate, după o absenţă de 25  de ani, abia începând de prin 2009. Îmi aduc aminte, că m-ai convins pe atunci să revin în acel spaţiu pe care l-am simţit ostil, pe drept sau pe nedrept, o prea lungă perioadă de timp. Iar astăzi nu îmi pare rău. Mă simt din nou bine în faţa celor două orchestre de care în ultimii ani mă leagă o serie de frumoase realizări. Concertul de deschidere al festivalului RadiRo cu Simfonia Alpilor mi-a rămas întipărit în minte până astăzi. La întrebarea legată de un specific anume care ar deosebi o orchestră radio de o orchestră filarmonică este destul de dificil de răspuns. Este adevărat că orchestrele radio de pretutindeni au o versatilitate mai accentuată în asimilarea unor genuri şi stiluri muzicale diverse, datorită obligaţiilor specifice pe care le îndeplinesc, legate de obligativitatea înregistrărilor şi transmisiilor radiofonice directe. Trebuie să asimileze în viteză materiale noi şi să cânte cât mai riguros pe toţi parametri sonori. Este un punct bun, care însă uneori se lasă contracarat de o anumită prudenţă ce le face să-şi piardă din spontaneitate şi creativitate. Orchestrele filarmonice se lasă mai uşor antrenate în actul muzical, se dăruiesc mai repede şi se bucură de o anumită libertate de expresie în spirit ludic, lucru ce le împrumută uneori un aer de prospeţime sporită. Pe de altă parte riscurile insuficient asumate, cât şi un caracter individualist destul de pronunţat pot crea adeseori neîmpliniri sonore ce scad în final calitatea estetică de grup a performanţei. Desigur că cele enunţate mai sus trebuie luate cu rezervă. Ele nu constituie prin definiţie apanajul tuturor acestor tipuri de orchestre luate în discuţie. Idealul este atunci când fiecare entitate îşi păstrează calităţile specifice, preluând în egală măsură şi pe celelalte. Oare cum ar putea fi operată o diferenţă obiectivă de valoare între London Philharmonic Orchestra şi BBC London?  Acelaşi lucru ar trebui să se petreacă şi în ceea ce priveşte diferenţele de valoare între o orchestră de operă şi una simfonică, filarmonică sau de radio. Orchestra Covent Garden sau cea a Operei din Viena nu sunt cu nimic mai prejos decât London Symphony Orchestra sau Wiener Philharmoniker. Din păcate, lucrurile sunt departe de a sta aşa pe la noi prin sat, atât în Bucureşti, cât şi în ţară. Este o problemă mult mai gravă faţă de cea a comparaţiei dintre o orchestră radio şi o filarmonică.

Se ştie că psihicului uman, în efortul său de autoapărare, reţine după un timp mai mult părţile frumoase ale vieţii

O.Ş.P.  După mai bine de 10 ani de când ea s-a încheiat, cum priviţi îndelungata dvs. relaţie profesională cu Filarmonica „George Enescu”?

C.M. Se spune că nu există întrebări indiscrete ci doar răspunsuri indiscrete. N-aş dori să dau nici un răspuns emoţional şi nici unul ipocrit-diplomatic. Se ştie că psihicului uman, în efortul său de autoapărare, reţine după un timp mai mult părţile frumoase ale vieţii. Majoritatea oamenilor îşi revăd copilăria ca pe un paradis pierdut, uitând sau dând inconştient la o parte aspectele supărătoare, nu puţine, ale acestei perioade uneori ingrate şi frustrante ale vieţii. Acum, după atâta amar de vreme, rănile vechi s-au mai închis. Mă trezesc tot mai des că majoritatea amintirilor mele legate de Filarmonică primesc o tentă roz-bonbon, la fel de falsă poate ca şi cele ale unui negru – indigo, până de curând dominatoare. Încrâncenarea a scăzut, vânătăile palmelor primite s-au mai decolorat, iar gustul de chinină din gură s-a diluat. Amintirile mi se concentrează mai mult pe trecutul începuturilor “heirupiste” de după Revoluţie ale unei orchestre ce se descoperea pe sine, animată de o sfântă dorinţă de autoafirmare, într-o căutare de sine prin unitate şi performanţă. Uitând necazurile mari pe care mi le-a adus, îmi aduc aminte cu drag şi de perioada celor cinci ani legată de înregistrările celor 16 CD-uri ale integralelor Brahms şi Enescu prin care ne-am găsit un loc în lume. La fel şi de cele aproximativ 30 de turnee prin toată Europa şi Asia, de sălile mari pe unde am învins, de cronicile uneori fabuloase, meritate sau nu, pe care le primeam. Am acasă o întreagă colecţie de înregistrări video, cam amatoriceşti, ale concertelor din acel timp pe care nu am avut puterea să le privesc până de curând. Astăzi, puterea mi-a revenit, iar cu majoritatea nu mi-e ruşine. Cu alte cuvinte, mă gândesc tot mai des că nu am trăit degeaba. Eh, consolări de om bătrân.

Pe lângă valoarea uşor festivistă sau chiar comercială a unor astfel de momente, precum aniversarea Beethoven, există un fond mult mai serios ce le conferă o valoare autentică

O.Ş.P.  În 2020 suntem în anul Beethoven şi se cântă foarte mult Beethoven. Credeţi că sunt importante aniversările, integralele, pentru a concentra atenţia asupra unui nume de muzician? Aţi făcut de curând o integrală Brahms la Braşov. Care este motivaţia dvs.în astfel de situaţii?

C.M. V-am vorbit mai sus despre integralele făcute la Iaşi şi la Braşov. O integrală Brahms am făcut pe vremuri şi la Filarmonicile dinTârgu Mureş, iar apoi la cea din Bucureşti. La fel mi s-a întâmplat la Cluj şi din nou la Bucureşti cu alte integrale, legate de simfoniile lui Anton Bruckner şi George Enescu. Sărbătoririle compozitorilor au favorizat mereu astfel de gesturi integratoare menite să focalizeze la un anumit moment  atenţia asupra personalităţii unui mare compozitor. Îmi aduc aminte cu plăcere de anul Bach sau de anul Mozart. Însă pe lângă valoarea uşor festivistă sau chiar comercială a unor astfel de momente, precum aniversarea Beethoven, există un fond mult mai serios ce le conferă o valoare autentică. Este vorba despre compozitori care au stabilit adevărate pietre de hotar în evoluţia muzicii, dar şi în cea a gândirii omenirii în general. Este clară nevoia de diversitate a melomanului, este clar că repertoriul trebuie îmbogăţit mereu, este clar că zestrea muzicală este nesfârşită şi că ea trebuie pusă cât mai complet în valoare de către organizatorii vieţii de concert. Pe de altă parte însă, avem nevoie de repere indiscutabile la care să ne raportăm mereu, atât noi, muzicienii, cât şi spectatorii. De aceea, cred în rolul integralelor şi al momentelor festive. Ele sunt menite a ne ţine trează memoria şi a ne stabili o scară de valori sănătoasă la care să raportăm orice şi să ne raportăm pe noi înşine.

Nu există un moment mai fericit în viaţa unui muzician decât adevărata împărtăşanie pe care ţi-o poate da contopirea spirituală cu un altul

O.Ş.P.  Ieşind puţin din momentul imediat aş vrea să ne uităm puţin în urmă. De-a lungul timpului aţi colaborat cu mari solişti ai scenei internaţionale. Care sunt numele de care vă face mare plăcere să vă reamintiţi şi de ce?

C. M.  Într-adevăr, lista numelor semnificative cu care am avut privilegiul să colaborez este destul de largă. Am cunoscut mari artişti aparţinând astăzi trecutului, dar şi pe mulţi alţii ai prezentului. Cu cea mai mare parte dintre ei am empatizat din prima clipă. Nu există un moment mai fericit în viaţa unui muzician decât adevărata împărtăşanie pe care ţi-o poate da contopirea spirituală cu  un altul. În acele momente ai impresia că te dedublezi, că te multiplici la infinit, ca atunci când te afli în mijlocul unor oglinzi paralele care-ţi reflectă şi îţi reproduc imaginea la nesfârşit. Lucrul acesta mi s-a întâmplat nu odată, iar aceste momente mi-au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna. Mi-e greu să citez într-o oarecare ordine coerentă, aşa încât o fac la modul aleatoriu. Ivri Gytlis, genialul elev a lui Enescu, Mstislav Rostropovici, Ileana Cotrubaş,  Ivo Pogorelici, Krystian Zimerman, Bruno Leonardo Gelber, Gerhard Oppitz, Alicia de Larroche, Dmitri Bashkirov, Nikolai Luganski, Boris Berezovski, Fazil Say, Leonidas Kavakos, Maxim Vengherov, Vadim Repin, Victoria Mulova, Julian Rachlin, Shlomo Minz, Frank Peter Zimmermann, sau Heinrich Schiff, David Geringas, Jian Wang, Johannes Moser. Sunt doar câteva nume de care îmi aduc acum, pe loc, aminte. Şi, desigur, nu-i pot uita nici pe unii dintre soliştii noştri cum ar fi regretata Mihaela Ursuleasa, apoi Silvia Marcovici, Mihaela Martin sau prietenul Marin Cazacu, artişti cu care am şi înregistrat pe LP sau CD. O amintire cu total deosebită, însoţită de o profundă recunoştinţă pentru dragostea şi încrederea pe care mi-a acordat-o cântând şi înregistrând cu mine i-o datorez marelui nostru Valentin Gheorghiu.

Radu Lupu era în stare să fluiere pasaje complicate din toate concertele de pian pe care le cunoştea, iar eu încercam să-l acompaniez cu o orchestră virtuală

O.Ş.P. - Să vorbim puţin de marile întâlniri muzicale şi de marile prietenii muzicale ale lui Cristian Mandeal. Una dintre ele este Radu Lupu. A fost ea complementară cu cea muzicală sau s-a prelungit pe scenă?

C.M. Prietenia cu Radu Lupu constituie un capitol cu totul aparte în existenţa mea. Ne-am cunoscut la Braşov, în adolescenţă. Pe vremea aceea studiam pianul, iar Radu m-a uluit deîndată ce l-am auzit. Ne-am împrietenit instantaneu, de cum ne-am întâlnit, şi am petrecut multe ore de neuitat. Cântam la mine acasă transcripţii la patru mâini ale unor simfonii de Haydn, Mozart , Beethoven şi Schubert. Apoi ne plimbam pe străzi şi ne continuam „recitalul„ prin fluierat. Radu era un adevărat virtuoz. Era în stare să fluiere pasaje complicate din toate concertele de pian pe care le cunoştea, iar eu încercam să-l acompaniez cu o orchestră virtuală. Ne plăceau şi aceleaşi fete, desigur. Astea se petreceau deobicei în timpul vacanţelor în care Radu se întorcea acasă de la Moskova. Mai târziu,cam prin 1965, Radu a părăsit definitiv ţara stabilindu-se la Londra.  În timpul acesta legătura dintre noi devenise extrem de problematică. Cu toate acestea, ne interesam şi aflam,(eu prin Europa Liberă sau prin părinţii lui) destul de multe unul despre altul… Ne-am revăzut prima dată în 1980, pe vremea când mă aflam temporar în Berlinul de Vest cu o bursă la Karajan. Acesta a fost unul dintre momentele cruciale ale vieţii mele în care, proaspăt fiind angajat la cea mai bună orchestră din ţară, Filarmnica din Cluj, m-am lăsat convins de Radu să mă întorc totuşi acasă. Pe drept cuvânt ? Poate. N-am să aflu niciodată. Oricum, hotărârea mi-a aparţinut în totalitate… Mai târziu, în 1988, pe când eram deja dirijor la Filarmonica “George Enescu”, Radu a reuşit să mă aducă la Royal Liverpool Philharmonic într-un concert avându-l pe el ca solist. Atunci am cântat pentru prima dată împreună în public, el ca solist, eu ca dirijor. Peste un an miracolul s-a reeditat şi  m-a adus de data aceasta la RAI Milano. Anii 90 ne-au reunit definitiv. De atunci am cântat adeseori împreună, la Bucureşti şi în străinătate, avându-l ca solist la diverse orchestre europene sau chiar în unele turnee importante ale Filarmonicii. Ultima tentativă de a cânta împreună, ratată din păcate, a fost relativ recenta programare din decembrie 2018 a Orchestrei de Tineret, cu el ca solist, în sala Filarmonicii de la Paris. Avusese nemărginita generozitate să accepte să cânte cu noi în această formulă şi în acest context. A fost una dintre ultimele sale tentative de a mai cânta în public, încercând cu un efort disperat să-şi depăşească starea precară a sănătăţii. Nu cred că ar fi putut exista un semn mai mare de prietenie decât acesta.  

O.Ş.P. - Dintre muzicienii români ai epocii noastre, generaţia nouă şi matură să spunem, de cine vă face plăcere să vorbiţi, pe cine aţi recomanda fără rezerve?

C.M. Există astăzi o serie de artişti români de luat în seamă, stabiliţi în ţară sau         peste hotare. Cu totul extraordinar mi se pare Cristian Măcelaru a cărui carieră de dirijor depăşeşte astăzi pe a oricărui român în viaţă. Tânărul Gabriel Bebeşelea a preluat pe drept fostul meu post de dirijor al Filarmonicii din Cluj, ca şi mine pe vremuri, ales şi dorit de orchestră, şi a depăşit demult condiţia de ,,tânără speranţă,, . Realizările sale sunt deja excepţionale. Amândoi au studiat de bază în România şi au avut şansa de a se naşte şi a trăi  la timpul potrivit. Să le urăm noroc ! Remarcabili sunt violoniştii Liviu Prunaru şi Remus Azoiţei. Îl admir deasemenea fără rezerve pe Alexandru Tomescu pe care îl consider un succesor necontestat al marii tradiţii româneşti de vioară. Din aceeaşi generaţie matură fac parte şi un mic grup de pianişti proveniţi din şcoala lui Dan Grigore la care se adaogă detaşat pianistul Horia Mihail. La mijloc de generaţii se află pianistul Andrei Licareţ, o personalitate interesantă, în plină dezvoltare,  iar din ultima generaţie fac parte violonista Ioana Goicea precum şi cei doi tineri violoncelişti,  Andrei Ioniţă şi Ştefan Cazacu, amândoi deţinând un calibru de ,,categorie grea,,.   Cred cu tărie în viitorul lor şi mă bucur din suflet că aceast popor încercat nu şi-a pierdut prolificitatea.

O.Ş.P.  Sunt înregistrările discografice mărturiile cele mai importante ale carierei unui muzician, sau uneori amintirile unor concerte live pot fi mai puternice?

C.M. Deşi nu sunt întru totul adeptul lui Celibidache în ceea ce priveşte pseudo-valoarea înregistrărilor de studio, acestea îşi au şi ele valoarea lor indiscutabilă prin capacitatea de a crea modele şi variante interpretative comparative. Calităţile prin care se remarcă sunt aparenta perfecţiune a execuţiei, ca şi posibilitatea de a fi repetate, reproduse şi studiate. Cred totuşi că “momentul adevărului'” aparţine înregistrărilor live şi ale concertelor publice. Cu toate posibilele imperfecţiuni, acestea recrează, cu condiţia unor captări decente sau, în cazul unui dirijor, prin colaborarea cu o orchestră de calitate, momente de unicitate interpretativă originală, de  spontaneitate şi naturaleţe, de clipe ale unor adevăruri în comunicarea muzicală, imposibil de reprodus pe o înregistrare de studio. În fond, ambele variante îşi au valoarea lor specifică şi trebuie preluate şi apreciate în conformitate cu ceea ce oferă mai bun.