Astfel de gânduri îmi dădeau încă târcoale, când am intrat în clădirea Radioului public. Aici mă aṣtepta amabila realizatoare Anamaria Spătaru, spre a mă conduce la întâlnirea cu Horia Mihail, de la care voiam să aflu detalii despre al patrulea an al “Turneului Pianul Călător”, organizat de Radio România Cultural ṣi Asociaṭia culturală Accendo.

Încă de pe culoar ne-au învăluit acordurile majore ale muzicii lui Mozart. In găoacea sălii de repetiṭie pianistul braṣovean nu-ṣi irosea timpul, fiindcă peste trei zile urma să înceapă periplul muzical 100% Mozart, acoperind, practic, cu recitaluri ṣi concerte, tot teritoriul ṭării (v. radioromaniacultural.ro),  cu două extensii: Chiṣinău ṣi New York.      

Crimeea ṣi Mozart

Sanda Visan - Nu putem să facem abstracṭie de faptul că vorbim despre continuarea proiectului Pianul călător, tocmai când realitatea capătă reliefuri ameninṭătoare, din punct de vedere geopolitic. Astăzi Rusia a anexat Crimeea. Astfel de circumstanṭe contează pentru un artist, pentru starea lui de spirit, pentru felul în care desfăṣoară o activitate, care are deja o istorie în spate ṣi, desigur, ṣi un viitor.

Horia Mihail  - În mod normal, da. În mod ideal, nu. Pe mine mă influenṭează atâta timp cât sunt în afara sferei muzicale. Bineînṭeles că oamenii inteligenṭi sunt, de obicei, ṣi foarte bine informaṭi. Recunosc că mă preocupă toate aspectele vieṭii politice, sociale ṣi culturale, ale întregii planete, însă încerc să nu amestec acest lucru cu ceea ce am eu de făcut. Mozart, când a scris piesele pe care urmează să le cânt în următoarele luni, nu cred că era preocupat de probleme politice. Cred că era preocupat să scrie ṣi să transmită ceea ce curgea de la Dumnezeu, prin el.

Imposibilul Mozart

S.V. - Aṭi început acest proiect în 2011, mergând pe urmele lui Liszt, care a cântat ṣi în Transilvania, ṣi în Ṭările Române. Un exerciṭiu dificil, mărturiseaṭi la vremea aceea. Mozart n-a fost pe meleagurile noastre. De ce aṭi ales Mozart, în 2014?

H.M. - A fost un nou test. Mă tot supun la teste în ultima vreme...

S.V. - Vine cu vârsta !

H.M. - Probabil. Am vrut să văd dacă pot. Ṣi cred ca voi reuṣi ṣi în acest an. O perioadă lungă de timp, începând din clasele primare, până în ultimul an de Artist Diploma în Statele Unite, adică în jur de 20 de ani, nu am cântat Mozart. Am reuit să-i păcălesc pe profesorii mei.

S.V. - Cum adică să-i păcăliṭi? Mozart era un test?

H.M. - Credeam eu că Mozart e foarte dificil de cântat ṣi aṣa am reuṣit să scap, cântând alṭi compozitori ai epocii, până când n-a mai funcṭionat acest lucru. In ultimul an de studii la Boston, ultimul meu profesor, Anthony di Bonaventura, mi-a cerut să-i fac o listă cu compoziṭiile majore pe care le învăṭasem ṣi le cântasem în diverse ocazii. A fost extrem de surprins să nu vadă Mozart pe listă, deṣi trecusem eu acolo o sonată pe care o studiasem. M-a obligat în acel ultim an să cânt Mozart. Mi s-a părut extrem de dificil.

Eram deja angajat ca asistent la universitate, aveam un studio cu două piane în foarte bună stare ṣi totuṣi pe nici unul dintre ele nu-mi ieṣeau aceste piese de Mozart. Intr-o bună zi, trebuie să recunosc că după multe săptămâni de studiu ṣi de chin, am hotărât să fac o plimbare. Am părăsit zona campusului ṣi am ajuns într-o piaṭă faimoasă din zonă, unde am văzut o reclamă luminoasă: sigla unei firme care produce încălṭăminte sportivă, iar dedesubt, foarte mare, scris cu alb, pe un fond portocaliu intens, era scris Just Do It! Mi-am zis: asta e cheia, de fapt.

Pauză. În timp ce râdem, îl privesc pe pianistul român: este ca întotdeauna elegant îmbrăcat, cu o atenṭie specială pentru gulerul înalt al cămăṣii. Îmi aminteṣte de Maxim Vengerov, la fel de preocupat de aerul aristocratic al vestmântului.  

H.M. - M-am întors în grabă în sala de studiu, am uitat tot ce făcusem până în acel moment ṣi mi-a ieṣit. De atunci cânt Mozart în acest fel. Bineînṭeles, folosesc toată ṣtiinṭa ṣi experienṭa pe care le-am căpătat. Insă în momentul în care eṣti pe scenă ṣi încerci să recreezi spiritul ṣi stările pe care Mozart a reuṣit să le pună la nesfârṣit, în mii ṣi mii de pagini de manuscris, trebuie să găseṣti starea justă pentru execuṭia muzicală.

Pianistul Horia Mihail FOTO Virgil Oprina

Horia Mihail a studiat la Bucureṣti, Chicago si Boston, înainte de a reveni în România ṣi în Braṣovul natal. Impreună cu Radio România Cultural a iniṭiat, în 2011, seria de turnee “Pianul călător”. Pe parcursul celor trei ani de călătorie muzicală pianistul a străbătut mii de kilometri, în oraṣe din toată ṭara, de la Bucureṣti la Caracal, Sânnicolau Mare sau Tecuci.

S.V. - Mărturiseaṭi, cu prilejul turneului Liszt din 2011, că sunt momente când mâna vă oboseṣte. E ṣi la Mozart un exerciṭiu de aceeaṣi natură?

H.M. - Categoric, nu. E cu totul alt tip de muzică. Uitasem că îmi obosea mâna...

S.V. - Aṭi spus-o, a rămas scris.

H.M. - Desigur că până la sfârṣitul turneului nu mi-a mai obosit mâna, c-am învăṭat cum se cântă, astfel încât să-mi păstrez energia pe toată perioada recitalului. Ṭin minte că a fost un recital lung ṣi dificil din toate punctele de vedere, fizic, psihic ṣi mai ales emoṭional.

S.V. - Mozart. De ce e dificil, din moment ce l-aṭi amânat atâṭia ani? Muzica lui aerală nu pare să includă complexităṭi de tip Wagner, să zicem.

H.M. - E dificilă tocmai prin simplitatea celor scrise. Practic foloseṣte un limbaj atât de clar, dar care, când începi să filosofezi prea mult pe tipul de sunet sau de frazare, îṣi pierde cu totul autenticitatea. Pentru mine, studiul oricărei opere de Mozart presupune mai mult captarea ṣi redarea unei stări de spirit. A multor stări de spirit, fiindcă se schimbă de la o măsură la alta, de la o secundă la alta. Sunt caractere diverse, sunt simṭiri diverse, care se succed într-o nebunie totală, ca să spun aṣa. In acelaṣi timp, părṭile componente ale scriiturii pianistice a lui Mozart sunt relativ limitate. Mă refer la ornamente, chiar la unele linii melodice.

În urmă cu mai mulṭi ani am avut o discuṭie cu Radu Lupu, pe tema Mozart. Eram încă în faza de analiză într-un fel exagerată a operei pe care o cintam, i-am interpretat acea parte de concert. A fost foarte fericit că îi urmasem într-un fel sfaturile. După care s-a aṣezat la pian. Mi-a zis: e perfect ce spui, dar se poate ṣi aṣa. A cântat aceeaṣi partitură, intenṭiile fiind aproape opuse. Ṣi într-adevăr suna foarte bine ṣi aṣa. Acest moment mi-a deschis larg orizontul în ceea ce priveste rolul pe care îl avem noi, interpreṭii.

Mihai Tulcea FOTO Virgil Oprina

Mozart: în sală, sau la radio?

Editia 2014 a Pianului Călător” îl poartă pe Horia Mihail în treisprezece oraṣe din ṭară, dar ṣi la Chiṣinău ṣi New York.

S.V. - Veṭi cânta în multe oraṣe. De ce aṭi ales această formulă de a duce marea muzică ṣi în oraṣe “unde nu se întâmplă nimic”, cum spunea un scriitor. Nu cumva e o manieră de a împărtăṣi muzica, mai curând specifică secolului al XIX-lea? Acum, cu mijloacele de transmisie instantanee, cu internetul, cu CD-uri, cu radiouri ṣi televiziuni, care transmit live concerte, mai e cazul să aveṭi un contact direct cu publicul ṣi din cel mai îdepărtat colṭ al unei ṭări?

H.M. - Nu e acelaṣi lucru, ceea ce se întâmplă în scenă nu are nicio legatură cu transmisia, cu CD-ul, cu modalitatea de redare digitală, de pe orice disc. Muzica are ṣi acest aspect temporal: se întamplă într-un anume moment, e un discurs susṭinut de un compozitor, de cele mai multe ori defunct, prin intermediul interpretului, pentru public. Acest lucru trebuie să se întâmple în timp real, într-un spaṭiu în care acei oameni chiar răsuflă împreună. Transmisia unui concert la radio, să spunem, ar putea fi un surogat, însă nu este acelaṣi lucru. Apoi, în ciuda faptului că vorbim despre muzică, există ṣi acea parte care ṭine de vizual. In momentul în care asculṭi o înregistrare, chiar dacă vezi un material video, nu este acelaṣi lucru. Energia este cu totul alta. Tehnologia poate prelua mult dintr-un act muzical, însă nu totul. Oamenii vin în sală pentru această parte absentă în înregistrări.

S.V. - Dv. speraṭi că aveṭi un public activ. Nu e întotdeauna cazul, cum îmi mărturiseau mari muzicieni. Simpla prezenṭă într-o sală de concert nu e de ajuns. Să revenim însă la acest turneu. Ce aṭi ales, ca să captaṭi publicul?

H.M. - In primul rând am ales muzica, ca să mă captez pe mine. Din fericire, în ultima vreme cânt numai ce-mi place. Am ales două fantezii, două sonate ṣi două rondouri, toate de Mozart. In prima parte sunt cele care au de-a face mai mult cu tonalităṭi majore. E adevărat, prima piesă este “Rondo-ul în Re minor”, care se termină însă într-o parte foarte veselă, în Re major. Este urmată de celebra “Sonată în La major”, a cărei a treia parte este poate cea mai cunoscută partitură scrisă de Mozart, “Rondo Alla Turca”. Se încheie prima parte tot în Re major, cu un Rondo superb prin simplitatea sa. A doua parte a recitalului cuprinde lucrări minore. Este vorba de “Fantezia” si “Sonata în Do minor”, lucrări pline de un dramatism extraordinar. Iar apoi o piesă pe care am descoperit-o cu foarte multă dragoste: superbul “Rondo în La minor”.

S.V. -Aṭi descoperit-o, ca solist?

H.M. - Am descoperit-o întâi ca ascultător, jucându-mă pe internet. Mi-am zis: trebuie să cânt piesa aceasta, e prea frumoasă! De aceea am programat-o în acest turneu.

Lăsaṭi muzica să vină la mine!

În cadrul turneului 100% Mozart, din acest an,  Romanul va fi beneficiarul pianului pus la dispozitie de Radioul public, care va părăsi astfel Mediaṣul, unde a rămas din 2010. Deṣi este oraṣul natal al lui Sergiu Celibidache, municipiul nu are un pian de concert.

S.V. - Cum se transportă pianul? Nu e riscant ? E totuṣi un instrument mare.

H.M. - Avem o echipă bună, care are deja experienṭă. Pianul este ancorat, transportat cu maṣina corespunzătoare, nu se depăṣeṣte o anumită limită de viteză. Lucrurile sunt sub control.

FOTO Virgil Oprina

S.V. - Poate fi interesant să porṭi muzica in diverse locuri, practic să trăieṣti în turneu. Totuṣi, nu este oarecum frustrant pentru familie?

H.M. - Ba da, dar mi-am asumat acest lucru. Petrec mai puṭin de jumătate din timp acasă, dar aceasta e viaṭa celor care cântă.

S.V. - Nu neapărat. Mie mi se pare că, exact aṣa cum există un val al tinerilor cineaṣti români, care, dinamici fiind, au intrat in logica unei susṭinute prezenṭe festivaliere, tot aṣa există unul al tinerilor interpreṭi, cei care aṭi inclus mobilitatea în formula de concert ṣi aṭi decis că muzica nu este privilegiul capitalei ṣi al altor două-trei oraṣe mai mari din România. Cred că e un fenomen de generaṭie, manifestat  în ultimul deceniu. Nu ṣtiu dacă se făceau turnee de asemenea amploare înainte de 1989, cu toată grija partidului comunist pentru clasa muncitoare.

H.M. - Vă spun sincer că nu se făcea nici unul înainte de 2006, fiindcă, vă spun cu mândrie, primul turneu de acest fel pe care l-am conceput ṣi realizat s-a întâmplat alături de colegii mei de la Romanian Piano Trio, în toamna lui 2006. Vorbesc de formatul acesta, fiindcă soliṣtii cântă peste tot unde sunt filarmonici. Ṣi asta au făcut-o ṣi pe vremea comunismului, ṣi înainte de război. Insă, dacă vă uitati pe site-ul oricărui solist sau dirijor contemporan, veṭi vedea că mai mult e în avion ṣi la hotel.

S.V. - Da, dar tot pentru marile oraṣe.

H.M. - Eu vreau să cânt în România ṣi acest lucru mi se întâmplă ṣi sunt foarte bucuros. Mulṭumesc lui Dumnezeu că am această ṣansă. Din fericire, Radioul public ṣi-a asumat în această ediṭie, marea majoritate a părṭii organizatorice, ceea ce m-a degrevat de multe aspecte mai puṭin artistice.

S.V. - E dificil să aduni bani pentru artă, pentru muzică, în speṭă?

H.M. - Este infiorător de dificil.

S.V. - Ṣi cum o faceṭi, totuṣi?

H.M. - Intrebând în stânga ṣi în dreapta, găsind până la urmă oameni care sunt sensibili la nevoia altor oameni ṣi poate ṣi a lor, de a asculta muzică clasică.

S.V. - Există o anumită ṣtiinṭă a organizării unor astfel de evenimente? Mărturiseaṭi într-un interviu că aṭi învăṭat să faceṭi totul, chiar ṣi web design, pentru muzică de fapt. Totuṣi credeṭi că aceasta este o modalitate modernă de a face lucrurile, într-o societate în care lumea este strict specializată, până la zone foarte înguste de profesionalism?

H.M. - Nu, este complet anormal ce s-a întâmplat ṣi ce am făcut. Dar necesar. Mi-am folosit partea de minte care gândeṣte matematic...

S.V. - Că tot aṭi fost elev la o clasă de matematică.

H.M. - Mi-am zis să folosesc ce am, plus experienṭa pe care am dobândit-o în Statele Unite, unde am observat cum se fac lucrurile acestea. Le-am adaptat într-un mod care se potriveṣte perfect spaṭiului mioritic, în care sălăṣluiesc. Un model care văd că a fost îmbrăṭiṣat de destul de mulṭi colegi.

S.V.- Vorbiṭi despre Statele Unite, unde lucrurile funcṭionează altfel, modalitatea de finanṭare a evenimentelor culturale e alta.

H.M.- De ce spuneṭi aṣa?

S.V.- Pentru că acolo există tot felul de grant-uri, de fundaṭii care susṭin actul cultural. In România, conṣtiinṭa “culturală” a omului de afaceri nu este încă foarte vizibilă. Capacitatea de a obṭine fonduri pentru cultură, în spaṭiul românesc nu se poate compara cu cea de peste ocean. Acolo, nu obṭii în dreapta, obṭii în stânga, sunt diferite posibilităṭi, fiindcă finanṭarea privată a culturii e un concept asimilat de lumea afacerilor.

H.M. - Aveṭi ṣi nu aveṭi dreptate. Ce am făcut eu în 2005/06 a fost să strâng toate aceste donaṭii, granturi, asociaṭii, în cadrul Asociaṭiei Accendo, pe care o conduc. Asociaṭia asta a făcut: a strâns bani pentru susṭinerea muzicii, iar diversele entităṭi culturale, care ne-au sprijinit organizatoric, să spunem, partenerii locali au beneficiat, ca ṣi noi, ca artiṣti, de activitatea acestei fundaṭii. Unde-i diferenṭa? Poate că acolo sunt mai mulṭi oameni care fac lucrul acesta.

S.V.- Ṣi vorbim ṣi de o concepṭie socială diferită.

H.M. - Ṣi o tradiṭie, sigur. Aici, alternativa ar fi fost să nu se întâmple nimic.

S.V. - Da, pentru că instituṭiile statului fac atât cât pot, cât le permite bugetul.

H.M. - Da, ṣi trebuie să recunosc că statul face destul de mult, prin Administraṭia Fondului Cultural Naṭional, însă nu cred că e strict de datoria statului să susṭină diverse proiecte. România, ca toate ṭările din blocul est-european, este încă într-o perioadă de regăsire. Aceste granturi despre care vorbiṭi, în Europa occidentală, Asia sau Statele Unite sunt susṭinute de familii cu vechi tradiṭii de multimilionari. Nu sunt neapărat proaspăt îmbogăṭiṭi, care în zece ani ṣi-au cumpărat ṣi barca dorită, ṣi mai ṣtiu eu ce avion privat ṣi au căpătat acea deschidere sufletească ṣi mentală, pentru a deveni mecena. In România sunt foarte puṭini, iar cei care sponsorizează, nu aleg arta ṣi, în general, o fac pentru a se simṭi ei bine, ieṣind din anonimat, în spaṭiul public. După 100 sau 150 de ani de experienṭă a traiului în bogăṭie, înveṭi ṣi cum să fii bun faṭă de cei de la care practic câṣtigi aceṣti bani ṣi atunci întorci ceva spre comunitate, într-un fel sau altul. O să mai dureze, dar eu n-am timp să aṣtept. Am deja 42 de ani ṣi n-aṣ fi avut timp să aṣtept să apară douăzeci de mecena, care să susṭină muzica clasică. Aṣa că am preluat aceste îndatoriri.

S.V. - Acest proiect are vreun sfârṣit?

H.M. - Nu m-am gindit la sfârṣit. Aṣ fi foarte fericit dacă ar avea unul. Aceasta s-ar întâmpla atunci când fiecare săliṭă de concert sau de spectacol din România ar fi dotată cu un pian performant. Dar se pare că acest lucru nu se va întâmpla prea curând.