Articol publicat pe blogul Despre Opera.

A fost ceva atât de impresionant, încât am fost şi la repetiţia generală şi la cele două concerte şi aş fi putut să ascult această voce la infinit. Trei luni mai târziu, Lise Davidsen, soprana inocentă de la Ateneu, câştiga categoric Operalia cântând în finală Dich, teure Halle, grüß ich wieder, aria prinţesei Elisabeth din Tannhäuser, atât de entuziasmant încât a devenit, peste noapte, cea mai frumoasă promisiune a muzicii de operă, în special în cea a lui Wagner. Tot atunci a câştigat Operalia şi Ionuţ Hotea, însă carierele artistice ale celor doi au decolat cum nu se poate mai diferit, Lise Davidsen fiind astăzi (desigur, cu dezbaterea de rigoare) soprana numărul unu a lumii.

Între timp, a revenit la Bucureşti la Festivalul Enescu 2019, ca Ellen Orford din Peter Grimes, un titlu prea ezoteric pentru România, care n-a atras prea mult public la Sala Palatului, dar n-aş fi ratat-o pentru nimic în lume. A fost aproape de a fura întregul spectacol din clipa în care a deschis gura pentru prima notă. De atunci şi până azi a devenit zeiţă la Bayreuth, unde a făcut furori în Tannhäuser şi toată lumea aşteaptă de la ea ziua când va deveni Brünnhilde şi (mai ales) Isolde.

Iar acum a venit rândul Operei Naţionale s-o prezinte publicului. Acest public pe care nici o instituţie muzicală nu reuşeşte să-l identifice clar. Ocazia a fost un concert caritabil în beneficiul Institutului Oncologic din Iaşi, specializat în tratamentul paleativ, o temă foarte serioasă de discuţie în domeniul sănătăţii din România. Din păcate, gala de la ONB n-a fost sold-out, deşi ar fi trebuit, din toate motivele din lume. Nici măcar prezenţa de ultimă oră a lui Freddie De Tommaso n-a animat prea tare vânzarea de bilete, ce păcat!

Freddie De Tommaso a erupt în lumea operei anul trecut, când l-a înlocuit pe Bryan Hymel la Covent Garden în Tosca după un prim act, preluându-i apoi toate spectacolele din serie. Un tenor spinto de nici 30 de ani e ceva rar, cum nu s-a mai văzut de mult, cam de pe vremea debutului lui José Cura.

Lise Davidsen a cântat patru arii. A început cu Dich, teure Halle, în care a avut cea mai bună interpretare dintre ele, dar la care publicul a reacţionat moderat (Wagner e încă insolit la ONB). Însă la al doilea moment, Ineggiamo din Cavalleria rusticana, când vocea Lisei s-a înălţat maiestuos peste un cor care aproape urla şi o orchestră care tuna, spectatorii au rămas stupefiaţi în faţa acestui adevărat fenomen vocal care nici măcar nu fusese împins la limitele resurselor sale. Pur şi simplu nu aveau cu ce compara acest fluviu sonor fără echivalent pe scenele româneşti. A urmat un cadou, Vieni t’affretta din Macbeth, în primă audiţie, la fel de intens, arie cântată cu o anumită demnitate regală, un moment înspăimântător prin volumul sonor, dar atrăgător într-un mod inexorabil. În fine, Vissi d’arte, început aproape cu gura închisă pentru a menţine în limitele partiturii debutul pianissim al ariei care s-a deschis spre final atotcuprinzător. Patru arii au fost suficiente pentru a lăsa o impresie foarte puternică unui public uluit.

Freddie De Tommaso a cântat mai mult. A început cu La mia letizia infondere din I Lombardi, continuând cu Mamma! Quel vino é generoso din CavalleriaLamento-ul lui Federico din L’arlesianaSento avvampar nel l’amina din Simon Boccanegra Ah, la paterne mano din Macbeth şi terminând cu E lucevan le stele din Tosca. La 29 de ani, tenorul anglo-italian e deja impresionant. O voce spinto, tăioasă în acute, dar cu manieră italiană bine însuşită, atacând cu siguranţă notele înalte, suferind puţin în momentele când ţinea morţiş să ducă pianissimo în falsetto, chiar în pasajul dintre registrul mediu şi acut. Ataşant, de o tinereţe adorabilă, a venit, a cântat, a cucerit. Dacă există un regret, acela este că nu s-a cântat nici un duet.

Au fost şi câteva momente de respiro pentru solişti, alocate unor bucăţi simfonice din opere, interpretate de orchestra şi corul ONB conduse de José Miguel Perez Sierra. Falanga instrumentală a Operei prezentă pe scenă arată mult întinerită. Greşelile tehnice de altădată au dispărut, lăsând locul unei maniere de interpretare în care se vede lipsa de experienţă, totul fiind cântat şcolăreşte şi fără legătură cu ce ar trebui să însemne momentul respectiv în contextul unui libret. Dirijorul spaniol s-a străduit să galvanizeze expresivitatea, dar s-a izbit de un zid de ignoranţă, ca şi cum instrumentiştii nu ştiu ce să facă cu indicaţiile sale. Acest moment de schimbare a generaţiilor e important. Dacă aceşti muzicieni sunt îndrumaţi de dirijori buni, cu experienţă în teatre de operă importante, există o şansă ca ONB să progreseze decisiv. Dacă nu, atunci viitorul e de rău augur pentru că vor ruina spectacole în care, la Bucureşti, sunt invitaţi solişti tot mai importanţi din lumea bună a Operei.

Aceasta este, pe scurt, povestea unui concert memorabil. Însă evenimentul care urmează şi care ar trebui să marcheze stagiunea de primăvară a ONB este Otello, pe 8 şi 11 Iunie. Voi reveni.

Caseta tehnică:
Într-o marţi, 10 Mai, la Opera Naţională Bucureşti
Concert de Gală Extraordinar
în beneficiul Institutului Regional de Oncologie Iaşi

Lise Davidsen – soprană
Freddie De Tommaso – tenor
Regia: Rareş Zaharia
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: José Miguel Perez Sierra