Compromisuri şi minciuni (Karlovy Vary 2022)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine din „Cuvântul” („Slovo”/„The Word”) de Beata Parkanová FOTO @KVIFF.com
Imagine din „Cuvântul” („Slovo”/„The Word”) de Beata Parkanová FOTO @KVIFF.com

Competiţia principală a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary (KVIFF) propune 12 producţii cinematografice ambiţioase, deseori realizate cu bugete considerabile, abordând fie realităţi din prezent sau trecut (ce se pot dovedi la fel de actuale), fie universuri plăsmuite de imaginaţie (dar inspirate de lumea noastră).

Cel dintâi film al unui regizor ceh intrat în cursa pentru Globul de Cristal a fost „Cuvântul” („Slovo”/„The Word”). Coproducţia Cehia-Slovacia-Polonia este al doilea lungmetraj scris şi regizat de cineasta Beata Parkanová, primul fiind şi el selecţionat, în 2018, în fosta competiţie „East of the West” de la KVIFF.

„Cuvântul” îi urmăreşte pe Václav Vojíř, notar respectat într-un oraş provincial, şi soţia sa, Věra, împreună cu familia şi apropiaţii lor, de-a lungul unui an şi ceva – din primăvara lui 1968, an tragic pentru Cehoslovacia, până în vara următoare. Personajele principale, construite de regizoarea-scenaristă pornind de la poveştile bunicilor săi, sunt surprinse în 14 „tablouri” – episoade notabile ale anului ce le-a schimbat radical existenţa, ca urmare a deciziei lor ferme de a rămâne fideli cuvântului dat (partenerului sau discipolilor), oricât i-ar costa această statornicie într-o lume în care principiile se schimbă după cum bate vântul. O temă, aşadar, mereu la ordinea zilei.

Václav şi, solidară cu soţul ei, Věra refuză să devină membri ai Partidului Comunist, deşi notarul are pete la dosar (la alegerile din 1946 luase poziţie împotriva noii puteri, impusă de puterea-mamă de la răsărit) şi acest refuz îl poate costa pierderea unui statut social câştigat prin muncă şi pe merit. Feţele răului nu sunt doar chipurile, uneori în clarobscur, ale activiştilor hotărâţi să-l racoleze pe Václav prin orice mijloace. Ele se multiplică la infinit, prin membrii familiei sau oamenii de pe stradă, dispuşi la felurite compromisuri, care se întreabă dacă merită să-ţi distrugi viaţa pentru o simplă adeziune, fie ea şi opusă tuturor lucrurilor pe care le-ai susţinut anterior.

Demersul meritoriu al cineastei cehe este susţinut de interpretările memorabile ale celor doi interpreţi principali (Martin Finger şi Gabriela Mikulková), dar totodată sabotat de rudimentaritatea dramaturgiei. Soluţiile găsite de Beata Parkanová sunt adaptarea stilului la coordonatele fiecărui „tablou” şi intercalarea, ce ajunge să pară arbitrară, a unor fotografii, mai mult sau mai puţin relevante narativ, între episoade. Iar îngroşarea tezei prin voice-over, în secvenţa de la mare, cea mai rafinată cinematografic, evidenţiază limitările filmului.

Tot în competiţia principală de la KVIFF a fost selecţionat – ceea ce nu întâmplă prea des – un film de diplomă al unui absolvent de facultate de specialitate. După un lungmetraj documentar lansat în 2021, cineasta germană Sophie Linnenbaum a reuşit să termine universitatea „Konrad Wolf” din Babelsberg (Potsdam), cea mai veche şcoală de film teutonă, cu o adevărată superproducţie. Din păcate, la „Ordinarii” („The Ordinaries”), debutul ei în lungmetrajul de ficţiune, regizoarea – talentată, fără doar şi poate - şi-a asumat mai multe decât poate duce.

Filme metatextuale, despre universul cinematografului, s-au mai făcut, cu precădere scurtmetraje. Însă pentru a menţine viu interesul spectatorilor timp de două ore cu un asemenea subiect este necesară o măiestrie foarte greu accesibilă.

Paula, tânăra protagonistă din „Ordinarii”, este deocamdată un personaj secundar în „Institut”, ca şi mama ei. Însă ea studiază să devină personaj principal, ca şi tatăl ei, care a murit în „Marele masacru” – atunci, personajele căzute la montaj, ghetoizate, s-au răsculat şi au ucis mulţi semeni privilegiaţi. Sau cel puţin asta a ştiut mereu Paula. Numai că, înainte de a-şi da examenul final şi a-şi vedea visul cu ochii, ea descoperă că până atunci a trăit în minciună.

Premisele sunt bune, multe găselniţe implicând producţia şi, mai ales, postproducţia cinematografică sunt inteligente, iar mesajul este pozitiv (dacă ignorăm colorata recuzită autoreflexivă, filmul e o combinaţie între o clasică distopie combătând rasismul/discriminarea şi o clişeizată comedioară de colegiu, totul condimentat cu niscaiva pretenţii filosofice). Din păcate, până la punctul culminant (livrat eficient, de altfel), ritmul scade progresiv, aşa că spectatorii pot ajunge sfârşiţi la finiş. În plus, numerele de musical, care ar fi trebuit să farmece, sunt banale. Totuşi, Sophie Linnenbaum este o cineastă promiţătoare, care s-ar putea impune cu un proiect mai bine ales şi gestionat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite