Vremuri tulburi, oameni de mîna a doua

Publicat:
Ultima actualizare:

Criza lumii de azi (şi a României) e boală veche. Iată cum o descrie Alexis de Tocqueville în 1835 (Despre democraţie în America, trad. românească, Humanitas, 1995):

Articol preluat din Dilema Veche

 „Oare unde ne aflăm? Oamenii religioşi combat libertatea, iar prietenii libertăţii atacă religiile; spirite nobile şi generoase laudă sclavia şi suflete josnice şi senile preconizează independenţa; cetăţeni cinstiţi şi luminaţi se împotrivesc oricărui progres, în timp ce oameni lipsiţi de patriotism şi moralitate devin apostolii civilizaţiei şi ai luminilor! Oare toate secolele s-au asemănat cu al nostru? Omul să fi avut el întotdeauna înaintea ochilor, ca-n zilele noastre, o lume în care nimic nu se leagă, în care virtutea nu are geniu şi geniul nu are onoare, în care dragostea de ordine se confundă cu atracţia pentru tirani, iar cultul sacru al libertăţii, cu dispreţul pentru legi; o lume în care conştiinţa nu aruncă decît o lumină incertă asupra acţiunilor omeneşti, în care nimic nu mai pare să fie nici interzis, nici permis, nici cinstit, nici ruşinos, nici adevărat, nici fals?“

Pe teme asemănătoare şi mai apropiate de noi, adaug, cu maximă modestie, şi un text pe care l-am scris – n-o să credeţi – în 1993! Adică acum!

(…). Nu personalităţile dau nota distinctivă a perioadei pe care o traversăm. Caracteristice sînt, mai curînd, relevanţa social-politică şi ecoul mediatic dobîndite, peste noapte, de personaje secundare. Asistăm la o invazie masivă a oamenilor de mîna a doua şi a treia. Democraţia „de tranziţie“ a adus cu sine, în primul rînd, vedetizarea mediocrităţii, şansa acordată dotaţiei precare de a se impune cu insolenţă, înlocuind calificarea prin tupeu şi legitimitatea morală printr-un mărunt instinct al oportunităţii. O criză a „daimonicului“, s-ar spune: nimeni nu pare posedat de duhuri înalte, fie ele bune sau rele. Binele e, de cele mai multe ori, inexpresiv, iar răul nu sare dincolo de zarva mahalalei: o lume de îngeri anemici şi de diavoli kitsch. Oameni care, în mod normal, ar fi îmbătrînit în papuci, moţăind cu Scînteia în mînă, au ajuns parlamentari: dau interviuri, conduc comisii şi se aferează pe la felurite festivităţi, cu un zel stîngaci, de figuranţi. Cîte un anonim pe care, în cel mai bun caz, ţi-l poţi imagina ca responsabil de bloc conduce ziare şi campanii electorale. Cîte un funcţionar palid, cu aerul unui notar de provincie, ajunge demnitar. E plină scena de ingineri deviaţi, de avocaţi scăpătaţi, de contabili care poartă în raniţă bastonul de ministru. Nu lipsesc nici gospodinele în transă ideologică, nici scriitorii care se jertfesc pentru naţiune, pentru a combate la Cameră sau în studiouri de televiziune, nici preoţimea de partid şi de stat. Disproporţia dintre calibrul omenesc şi profesional al unora şi poziţia publică pe care şi-au adjudecat-o e ameţitoare. Absenţa oricărei performanţe, semidoctismul şi neruşinarea par singurele „înzestrări“ cu oarecari perspective de reuşită. Exemple? Se pot da cu nemiluita. (…) Peste tot sînt de găsit oameni de mîna a doua, supradimensionaţi. (…) Orice zurbargiu se crede chemat să înjure guvernul, orice lichea se crede datoare să-l apere. Sîntem la toate nivelurile asaltaţi de un batalion de plutonieri-majori, travestiţi ţanţoşi în uniforme de general. Rezultatul e în acelaşi timp catastrofal şi plicticos.

Acelaşi lucru, în presă. Gazetăria a devenit un teritoriu inflaţionar. Au apărut, din pămînt şi piatră seacă, sute şi sute de ziarişti: unii mai tinerei, plini încă de stupori gramaticale, dar volubili şi poftind la notorietate, alţii mai bătrîiori, străduindu-se, frustraţi, să sfîrşească în glorie. Te miri cine te încondeiează drastic, te ia de sus, dă cu tine de caldarîm, te mustră, te clasează, te desfiinţează sau te iartă. Agitaţi somnambulici îşi iau maniere de Pamfil Şeicaru, duduiţe incerte te execută scurt, cu un aplomb de moaşe comunale.

Sîntem prinşi între două fronturi de mediocritate: mediocritatea activă a politicienilor şi mediocritatea „contemplativă“ a comentatorilor. Mi se va spune că generalizez fără temei, că sînt nedrept cu cei cîţiva care totuşi, de o parte şi de alta, fac figură mai mult decît onorabilă. Se poate. Dar sînt obosit şi exasperat. Vreau să înceapă mai repede o altă piesă: o piesă în care nu există doar personaje secundare şi în care distribuţia nu e alcătuită numai din dubluri…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite