Viaţa teatrală la Râmnicu Vâlcea
0
1.Nu ajung prea des, oricum nu atât de des precum aş vrea şi cum s-ar cuveni la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea.
Cam o dată la doi ani, cel mai frecvent fiindcă trebuie şi trebuie pentru că fac parte- desigur, unii ar spune, că prea des- din jurii UNITER. De nominalizări sau finale. Chiar povestea primei mele descinderi acolo e legată de o atare „misiune”. Care, în cazul cu pricina era, dacă nu mă înşel, legată de o punere în scenă a piesei Revizorul lui Gogol. Condiţia de „jurat” nu are nimic de-a face cu aceea de „revizor”, cu toate că, odată, demult, s-a întâmplat ca un zvon amuzant, amplificat pe vremea aceea nu de postări pe facebook- timpul acestora încă nu venise- ci de sms-uri alarmate, le-a făcut să se suprapună. Căci cineva, nu ştiu cine, a asimilat trecerea printr-un frumos transilvan a juriului cu o drastică inspecţie la capătul căreia „comisia” ar fi urmat să decidă continuarea sau suprimarea activităţii uneia dintre secţiile Teatrului din localitate. Odată „inspecţiunea” dovedită a nu fi defel inspecţiune, Secţia cu pricina şi-a văzut pe mai departe liniştită de treabă, cu spectacole bune sau mai puţin bune, după cum i-a fost norocul.
Ajung, după cum scriam mai sus, la Râmnicu Vâlcea cam o dată la doi ani. Şi de fiecare dată îmi e dat să găsesc acolo lucruri din ce în ce în mai bune. Cu toate că ştiu foarte bine lecţia învăţată de la Peter Brook, lecţie ce spune, în principal, că teatrul nu se confundă defel cu o clădire, nu pot să nu mărturisesc că îmi place incinta modernă, mereu curată, îngrijită în care funcţionează Teatrul „Anton Pann”. Că mă bucur să constat că decizia regizorului Adrian Roman, directorul instituţiei, de a da o şansă de afirmare tinerelor generaţii de actori ce vor să îşi facă meseria pentru care s-au pregătit- lucru din ce în ce mai dificil în România de azi- se dovedeşte din ce în ce mai inspirată. Cum la fel de inspirată mi se pare preferinţa directorului pentru tinerii şcoliţi la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj.
Fără doar şi poate, „povestea” de la Râmnicu Vâlcea cheamă la comparaţii. Cu experienţa „generaţiei de aur” care, în 1956, a decis să meargă în cvasi-totalitate la Teatrul Naţional din Craiova spre a-l urma pe regizorul Vlad Mugur, cu cea a altor generaţii, la rându-le aurite, ce au absolvit IATC-ul în 1957 şi 1958 şi au înfiinţat Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.
Pe unii dintre tinerii pe care i-am văzut pe scenă, în calitate de debutanţi, în spectacolul Revizorul i-am regăsit şi acum, şi tot pe scenă. Mai întâi în spectacolul cu piesa O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii. O piesă cu succes scrisă de Simon Stephens după un roman la rându-i bine primit de critică datorat lui Mark Haddon. Piesă tradusă de chiar cel ce şi-a dorit să o monteze, regizorul Vlad Massaci. Condiţia de produs teatral derivat dintr-unul epic e recunoscută şi chiar amintită ca atare de autorul piesei. Cu diferenţa că nu ni se spune că ar fi vorba despre adaptarea romanului lui Haddon, ci de cea a cărţii scrise de Christopher Boone.
Cine e Christopher Boone? Un adolescent cu handicap, cu „nevoi speciale”, cum se spune în vremea din urmă. Supradotat pentru matematică, ataşat trup şi suflet de animale, dar care nu se simte prea bine printre oameni nu fiindcă aceştia s-ar purta urât, discriminatoriu, jignitor cu el, ci pentru că se teme de răul pe care semenii săi i l-ar putea face. Unul dintre ei i-a făcut rău câinelui Wellington, adică l-a ucis în mod sălbatic. Aşa că tânărul Christopher, pentru care nu există minciuni, amânări, scuze, pentru care cuvântul e cuvânt, care nu prea înţelege ce e aceea o metaforă şi cum anume o metaforă poate servi adesea drept pretext pentru o derobare, se angajează în căutarea vinovatului. Care pare a fi chiar tatăl său ce tocmai a fost părăsit de soţie, adică de mama lui Christopher. Adolescentul crede că dacă tatăl său a fost în stare să omoare un câine e capabil să îl omoare şi pe el.
FOTO Adrian Roman
Piesa lui Simon Stephens e una în două părţi. Prima s-ar putea numi, după modelul Comediei umane a lui Balzac, Scene din viaţa de provincie, cea de-a doua Scene din viaţa londoneză, ambele văzute prin ochii şi prin sensibilitatea cu totul aparte a tânărului călător.
Scenele au ritm diferit şi Vlad Massaci a făcut să se simtă acest lucru în spectacol, cu observaţia că în reprezentaţia văzută de mine, întâmplată aproape la un an de la premieră, în ambele cazuri ritmul în cauză mi s-a părut a fi niţeluş cam leneş. Scenografia esenţialmente în alb şi negru, cu geometrie variabilă, datorată Irinei Chirilă, sensibil dinamizată în partea a doua a spectacolului de contribuţiile la capitolul video, light design şi sunet datorate lui Andu Dumitrescu şi de cele la capitolul mişcare scenică semnate de Cătălina Gubandru, a avut rolul ei în amplificarea senzaţiei cu pricina.
FOTO Adrian Roman
Şi în spectacolul de la Râmnicu Vâlcea, Vlad Massaci a rămas fidel crezului său. Şi anume că nu se poate face teatru fără actori, dacă se poate cu actori buni, şi că rolul regizorului constă în principal în a-i face pe actorii buni să fie încă şi mai buni. Cum distribuţia spectacolului cu O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii e una eminamente compusă din actori tineri, regizorul şi-a asumat şi o seamă de misiuni de ordin nu aş spune didactic, ci pedagogic şi bine a făcut. Ansamblul în sine funcţionează bine, iar performanţele individuale nu sunt nicidecum excluse. Aşa cum e cazul lui Emilian Mârnea care joacă nu mai puţin de şapte roluri mici şi o face cu ştiinţă de bijutier, de orfevrier, deloc grăbit, cu grija individualizării apariţiilor. Ori al lui Andrei Brădean cu performanţe asemănătoare în interpretarea celor cinci personaje episodice încredinţate. Ca şi în cel al Anei Şuşca ori al Ioanei Predescu. Bun e şi Florin Călbăjos în rolul tatălui care nu ştie cum să îşi mintă fiul atunci când nu ştie cum să îi spună că a fost părăsit de soţie şi nu ştie prea bine nici cum să îi recâştige încrederea în clipa în care Christopher a dobândit convingerea că el e ucigaşul lui Wellington. Bună şi Szasz Réka, o actriţă nu doar tânără dar şi frumoasă, pusă la încercare de rolul vârstnicei doamne Alexander. Căreia i se cere să rezolve problema vârstei cu mijloace eminamente actoriceşti şi nu cu mijloace ce ţin de machiaj. Foarte bună Mădălina Ciotea în rolul mamei fugare care îşi regăseşte fiul, care la început nu prea ştie care îi sunt priorităţile vieţii şi unde e adevăratul acasă., dar pe care viaţa şi adevăratele sentimente o ajută să găsească adevărata ordine. Foarte bună şi Amalia Huţan în rolul profesoarei de vocaţie Slobhan, singura care îl înţelege de la un capăt la altul al poveştii pe Christopher.
Al cărui interpret minunat e foarte tânărul Vlad Bîrzanu. Pe care l-am descoperit acum şase ani, pe vremea când încă era elev, după ce îl descoperise mai întâi regizorul Victor Ioan Frunză şi i-a încredinţat un rol greu în Caligula de la Baia Mare. Pe care l-am văzut la începutul anului trecut într-un foarte bun rol din spectacolul cu Martiri de la Naţionalul târgumureşean, în regia lui Theodor Cristian Popescu. Şi care, cu figura lui încă de copil, e deopotrivă fragil şi puternic, sensibil, agresiv şi încăpăţânat. Actorul o multitudine de faţete expresive. Aşa cum i-o cer personajul şi rolul. Aşa cum trebuia ca spectacolul să fie unul demn de toată atenţia.
2. Spectacolul Eşti un animal, Viskowitz! are drept suport dramaturgic o excelentă adaptare pentru scenă a romanului omonim scris de Alessandro Boffa, tradus în româneşte de Alexandra-Maria Chişcu şi apărut în urmă cu 9 ani la editura ieşeană Polirom. Sarcina transferului în registru teatral a textului şi-a asumat-o însuşi regizorul viitorului spectacol, foarte tânărul Tudor Lucanu. Rezultatele sunt remarcabile, uneori de-a dreptul uluitoare. Totul se bazează pe mai departe pe povestire, la începutul şi la sfârşitul reprezentaţiei auzim vocea caldă a unui narator ( nu ştiu cui îi aparţine, dar e o voce excelent aleasă, şi caldă, şi ironică deopotrivă).
FOTO Adrian Roman
Povestirea e înzestrată cu o coerenţă fără cusur, dramaticitatea, şi teatralitatea ei sunt impecabile. Dozajul comic aşijderea. Iar jocurile lexicale sau fonetice, ambiguităţile lingvistice voit cultivate sunt generatoare de un umor dezlănţuit, în cascade şi în crescendo, mereu de bună calitate, cu totul admirabil.
Viskovitz este un animal, animalul generic care mai întâi descoperă viaţa pentru ca la sfârşit să i se spună că a venit şi vremea de a descoperi moartea. Animalul în cauză aparţine unor clase şi categorii zoologice felurite, monocelulare sau pluricelulare. E ba un microorganism, ba un gândac, ba cintezoi, ba melc, ba papagal, ba porc, ba un burete alcoolic, ba un rechin. Supus procesului educaţiei sentimentale care nu are însă nimic din cvasi-irealitatea celei din romanul flaubertian.
Spectacolul se înfăţişează asemenea unei fabule în mai multe secvenţe perfect integrate, minuţios elaborate, de o fantezie debordantă. Nici o secvenţă nu seamănă cu cealaltă, nu o copiază, nu o citează, deşi în mod evident – şi aici avem de subliniat un alt merit al lui Tudor Lucanu- coerenţa întregului nu e nici un moment pusă la îndoială. Secvenţele sunt fie monologuri, fie dialoguri, trialoguri, ş.a.m.d. excelent susţinute actoriceşte de cei şase interpreţi. Cu toţii absolvenţi ai claselor de actorie de la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Bucureşti, majoritatea dacă nu cumva chiar toţi foşti studenţi ai profesorului Bács Miklos. Care, am mai spus-o, o repet, nu e chiar profesor, e doar conferenţiar, lucru deloc în regulă, simptomatic pentru starea de băltire, defel stimulativă în care se află azi, după atâtea reforme avortate, învăţământul superior românesc, câtă vreme dl. Bács e de departe cel mai bun într-ale pedagogiei teatrale. Bács Miklós e maestrul din mâinile căruia au ieşit, serie de serie, cel puţin doi sau trei absolvenţi de mâna întâi.
FOTO Adrian Roman
Dintre cei şase interpreţi, Mădălina Ciotea, Szász Réka, Vlad Bîrzanu şi Olimpiu Blaj confirmă. I-am mai văzut, ştiu că sunt foarte buni, ştiu că pot să joace aproape orice, ştiu că sunt deja actori formaţi. Ciprian Nicula şi Cătălin Asanache sunt amândoi la ora debutului. Intră în profesie cu dreptul, primele lor roluri (fiecare interpretează mai multe) sunt, fără doar şi poate, succese. Avantajat de partituri mai generoase, Ciprian Nicula e de-a dreptul senzaţional. Mai cu seamă în secvenţa de mare concentrare şi de considerabilă dificultate pe care o susţine şi pe cont propriu, şi în relaţie cu cei alături de care se află pe scenă. A căror misiune e să potenţeze prin contribuţii non-verbale „discursul” colegului lor. O fac cu spirit de echipă. De trupă. E, poate, lucrul cel mai important ce cred că trebuie spus despre ceea ce se întâmplă la Teatrul „Anton Pann”. Coagularea unei trupe. Cu componenţi serioşi, valoroşi, doritori să practice profesia pentru care s-au pregătit. Nici unul cu mentalitate sau delăsare de trupeţi.
Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea- O POVESTE CIUDATĂ CU UN CÂINE LA MIEZUL NOPŢII de Simon Stephens după romanul lui Mark Haddon;
Traducerea şi regia artistică: Vlad Massaci;
Mişcarea scenică: Cătălina Gubandru;
Scenografia: Irina Chirilă;
Video/light design/ sunet: Andu Dumitrescu;
Cu: Vlad Bîrzanu, Amalia Huţan, Florin Călbăjos, Mădălina Ciotea, Szasz Réka, Ioana Predescu, Emilian Mârnea, Andrei Brădean, Ana Şuşca;
Data reprezentaţiei: 28 februarie 2015
Teatrul „Anton Pann din Râmnicu Vâlcea”- EŞTI UN ANIMAL, VISKOVITZ!-adaptare după romanul omonim de Alessandro Boffa;
Traducerea: Alexandra- Maria Cheşcu;
Regia şi adaptarea: Tudor Lucanu;
Scenografia: Irina Moscu;
Coregrafia: Galea Bobeicu;
Cu: Mădălina Ciotea, Reka Szász, Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula, Cătălin Asanache;
Data reprezentaţiei: 1 martie 2015
Se încarcă comentariile...
