Turcia după alegeri: Libertate sau... Libertate?
0Acest material este un preambul al dezbaterii dedicate evoluțiilor post-electorale din Turcia, „Turcia se întoarce spre America? De la pivotul economic la pivotul strategic”, organizată de către Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI) și LARICS, miercuri, 21 iunie, ora 10.00 la Casa Oamenilor de Știință. (LARICS)
Motto: Geografia înseamnă destin. – Ibn Khaldun
Steaguri, minarete și pisici
Primul lucru care te izbește în Turcia, indiferent de câte ori ai ajunge aici, este obsesia pentru steaguri. Mari, fluturând pe clădiri oficiale sau locuințe obișnuite, în mâinile copiilor din piețe și parcuri, sau zâmbind sub forma unor insigne înfipte la rever. Un semn al fostului imperiu, al mândriei naționale sau pur și simplu un „Türkiye'ye hoşgeldiniz!” („Bine ați venit în Turcia!”) apăsat.
Apoi sunt minaretele. Înalte, semețe, sacre pentru adepții Islamului, exotice, de neînțeles și uneori amenințătoare pentru restul. În ultimele două decenii, minaretele par să își fi recâștigat dreptul istoric, anulat de repetatele lovituri de stat ale armatei. Deasupra fostei biserici creștine, devenită acum Marea Moschee Hagia Sofia, plutește, ‚gravată’ în luminițe care se aprind la apus, prima frază a Crezului Islamic. Un singur rând, dar cel mai adesea recitat (după capitolul de deschidere) și care reprezintă cea mai pură distilare a teologiei Coranului. O colocație care sună zgrunțuros în orice limbă, dar care în arabă pare aproape o mantră hipnotică: La illaha illa ’llah (Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah).
Mulțimea islamică adunată în centrul Istanbulului sărbătorește această victorie socială și politică cu eșarfe Versace și automobile de ultimă generație. Un om de afaceri, susținător al Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP), mărturisește cu mândrie nedisimulată: „Pe vremuri nu vedeai pantofi de firmă la intrarea în moschei. Acum sunt Gucci și Armani.” Un vânzător ambulant de suveniruri recită, exact în ziua turului doi al alegerilor prezidențiale, versurile poemului care l-au trimis la închisoare, în 1999, pe Recep Tayyip Erdoğan:
„Minaretele sunt baionete, cupolele coifurile noastre,
Moscheea este cazarma noastră; credincioşii, infanteriştii.
Această armată divină așteaptă credința mea,
Allah e mare, Allah e mare!”
Dar cum rămâne cu secularismul, moștenirea lui Mustafa Kemal? Există o agendă secretă de subminare a laicității? „Nu. Partidul nostru vede secularismul ca pe un segment important al democrației noastre. Împreună cu democrația, secularismul stă la baza statului turc... Respectăm asta, iar dacă nu am face-o, ne-am pierde imediat sprijinul,” a declarat Erdoğan după victoria electorală din 2002. Mai crede noul (și vechiul) președinte al Republicii în ceea ce susținea atunci? Și ce anume înseamnă democrația în Turcia? Analiștii occidentali au anticipat o înfrângere a lui Erdoğan și toate titlurile anunțau ‚revenirea țării la valorile democratice.’ Oricare ar fi fost acestea în accepțiunea comentatorilor.
Pisicile. Potrivit hadith-ului, Profetul Mohamed a interzis persecuția și uciderea pisicilor. Mulți musulmani cred că Muezza (sau Muʿizza; arabă: معزة) a fost pisica lui preferată. Cu toate acestea, nu există nicio mențiune despre această pisică specială în hadith. Însă pisicile nu au fost decăzute din drepturi. De fapt, ele sunt gardienii moscheilor, muzeelor, străzilor, bazarurilor și, de fapt, ai fiecărui colț al Istanbulului.
„Aceasta este Turcia!”
... este probabil expresia cea mai des auzită, în orice zi, în orice parte a țării. Este folosită pentru a face aluzie la situații și evenimente dintre cele mai diferite, fie ele amuzante, fie de-a dreptul absurde. Însoțită invariabil de un zâmbet sardonic, sintagma este acceptată la nivel național drept explicație pentru orice. Orice construcție verbală care începe cu „Aceasta este...” are un anume soi de viclenie, postulând și înlăturând simultan șocul, sugerând și un anume fel de soartă inalterabilă. Expresia transmite un mesaj aproape melancolic, sau de resemnare, dar, în același timp, constituie nucleul naturii tragicomice a unei țări în care fiecare mesaj are cel puțin două semnificații:
Aceasta este Turcia!
Percepția este cu siguranță diferită, în funcție de perspectiva privitorului. Un fel de simetrie versus asimetrie. Pentru cetățeanul turc, drastic înclinat să interpreteze evenimentele și realitatea pe baza miracolului și a mitului, steagurile, minaretele și pisicile sunt parte din natural. În schimb, observatorul occidental poate fi adesea surprins de tot ceea ce înseamnă acest spațiu, care, în imaginația sa, se află la intersecția dintre ‚arabi și cămilele lor’ și ‚vestul plin de culoare și de viață.’
Și totuși, ce este acest loc?
Poate că nici măcar nu este un loc. Căci, conform definiției adoptate de la înființarea Republicii, aceasta este o punte: între Est și Vest, între Asia și Europa, între Orient și Occident.
Acest statut ‚intermediar’ a generat ezitare în imaginația aproape tuturor celor care provin de aici. Iar Istanbulul este reprezentativ pentru această stare. Din care capăt al Podului Bosfor poate fi descrisă puntea cel mai bine? Potrivit Republicii fondate în 1923, răspunsul este de la sine înțeles. Fiecare generație de la întemeierea Republicii a studiat aceeași hartă a țării, încă din primii ani de școală. Conform acestei hărți, Turcia era cea mai mare țară din lume și, firește, chiar la mijloc. Republica s-a poziționat ca un colos, conform legământului părintelui fondator Atatürk: „Turcule, fii mândru, muncește și ai încredere!” și „Fericit este omul care se numește Turc!”
Chiar dacă istoria oficială a invalidat epoca imperiului, toți turcii au învățat la școală despre sultani și vremurile lor. La fel cum au învățat că anul 1923 este piatra de hotar a Republicii. Pentru turci, înainte este în același timp o sursă de neliniști și traume, dar și una de mândrie. Locuitorii din ambele capete ale podului s-au obișnuit ca fiecare eveniment să fie interpretat în sensul cel mai favorabil fiecăruia, încât nici nu mai pare ciudat pentru ei că orice poate avea sens dublu. Acesta este motivul pentru care oamenii din Turcia nu au găsit niciodată sintagma „Aceasta este Turcia!” ciudată: ei sunt obișnuiți să experimenteze șoc și indiferență, râsete și lacrimi, bucurie și traumă. Și nu li se pare ciudat că trebuie să protesteze, să se adapteze situației, sau că trebuie să trăiască cu o istorie atât de complicată.
Otomania
La intrarea Palatului Topkapi, primul palat imperial otoman din centrul vechi al Istanbulului, există un stand unde familiile, îmbrăcate în haine exotice și somptuoase specifice curții islamice otomane, își fac poze. Un șir lung de clienți așteaptă să le vină rândul și să intre în posesia unor instantanee lucioase în care copiii și părinții zâmbesc de sub greutatea straturilor de imitație de mătase și a panglicilor supradimensionate. Oamenii așteaptă răbdători, evident încântați de moment. Printre ei câțiva turci, dar majoritatea sunt turiști din vest – spanioli, italieni, americani, români – dar și ruși și ucraineni care au găsit, în sfârșit, un loc unde nu îi întreabă nimeni de unde vin, de ce au atacat țara vecină sau când începe contraofensiva. Un loc în care au venit să uite și unde sunt primiți, toți deopotrivă, cu ospitalitate nediscriminatorie, întrucât dacă turcii nu doar că au învățat că economia de piață stă la baza bunăstării lor, ci au dus negustoria, târguiala și, de ce nu, dublul standard, la nivel de artă. (Și) „Aceasta este Turcia!”
Scopul standului are, destul de sigur, un rol dublu: menținerea vie a memoriei trecutului otoman și, deopotrivă, transpunerea turcilor și turiștilor, deopotrivă, în lumea pierdută a splendorii otomane. Diplomația culturală și spiritul antreprenorial servesc aceluiași scop.
Înainte de ascensiunea lui Recep Tayyip Erdoğan, învățătura modelată de Mustafa Kemal denigra epoca declinului otoman, care era percepută ca o perioadă întunecată a înapoierii și inferiorității islamice. În acest scop, Atatürk și-a concentrat în mod singular atenția sa și a locuitorilor Republicii asupra Europei și a politicii seculariste. Erdoğan a dat peste cap această narațiune. Acum, turcii reia legătura cu trecutul otoman, cu moștenirea Orientului Mijlociu și cu identitatea musulmană a Turciei și, făcând acest lucru, descoperă o multitudine de semnificații confuze și adesea contradictorii.
A numi neo-otomanismul ideologie ar fi o exagerare. Este o fantezie adusă la viață cu o estetică adesea sclipitoare – și asta îi oferă o gamă aproape nelimitată de interpretări. Reveriile otomane au justificat practic orice atitudine politică și atitudine moralizantă pe care cineva și-o poate imagina. Uneori, imperiul este lăudat ca un model de toleranță religioasă și etnică; ocazional, este folosit pentru a aduna ‚dovezi’ că non-musulmanii, cum ar fi evreii și creștinii, sunt trădători și nu ar fi trebuit niciodată să li se acorde niciun fel de drepturi iar alteori neo-otomanismul este imaginat ca o democrație autohtonă care reflectă voința poporului. Unii îi învinuiesc pe otomani pentru că au îndrăznit ‚să înfrunte Occidentul,’ însă ignoră reformele de occidentalizare ale unor sultani otomani. Singura certitudine în tot acest mozaic ideologic, imaginat în special pentru a crea un spațiu teoretic în care să fie încadrată politica externă a lui Erdoğan, este aceea că neo-otomanismul s-a dovedit a fi un dispozitiv de marketing remarcabil în Turcia secolului 21, un concept pentru vânzarea a orice, de la hamburgeri sau steaguri, la tricouri și mobilier de casă.
Însă este la fel de adevărat că acest sentiment al identității autentice a fost resuscitat de Erdoğan și AKP. Palatul Dolmabahce din Istanbul este reședința președintelui din fosta capitală a Imperiului Otoman. Construit în secolul al 19-lea și mai modern decât Palatul Topkapi, Dolmabahce îi oferă lui Erdoğan ambientul perfect care îi amintește de gloria imperială a Turciei. Noile elite culturale și politice ale Turciei au pictat un strat imperial greu asupra fiecărui aspect al politicii țării, pe plan intern și în străinătate.
Özgürlük (Libertate) sau... Özgürlük?
Ziua alegerilor – 28 mai – a fost mult mai liniștită decât au prevăzut analiștii și presa. Fiecare votant era convins de ‚convingerea’ lui. Fiecare era sigur că ‚Libertatea/ Özgürlük’ lui este cea dreaptă. De la turcul din tramvai, care îți strânge mâna și aproape șoptește că merge să voteze pentru Özgürlük, la profesorul de științe politice care, după anunțarea rezultatelor a sărbătorit propria variantă a Özgürlük. Turcia este un organism viu, un stat real, cu provocări și interese proprii. Imaginea propusă de comentatorii vestici, cea a persoanelor în vârstă, leneșe și neimplicate civic, care ar reprezenta baza electoratului AKP/ Erdoğan, nu reprezintă altceva decât eșecul înțelegerii unor provocări din ce în ce mai complicate pentru Occident. Ambii candidați au fost votați de conservatori, laici, conservatori-laici, naționaliști, ultra-naționaliști, tineri, intelectuali, etc. Preferințele fiecărui alegător s-au încadrat pe o scară largă de variabile, de la cele economice, sociale, identitare, securitare, ideologice, până la convingerile mistice. Însă, a doua zi, viața fiecăruia a revenit în matca rutinei. Probabil alegătorul turc știa cel mai bine că, indiferent de rezultat, Republica nu s-ar fi schimbat peste noapte. Democrația mult lăudată de vestici nu a existat niciodată în Turcia. O știu asta și gardienii templului laic al lui Atatürk, și visătorii imperialiști dar, mai ales, conservatorii religioși. Însă sacralitatea ‚granițelor sfinte’ – sintagmă introdusă de fondatorul Republicii moderne – și ‚problema kurdă’ sunt două aspecte care suprascriu orice preferință politică. Özgürlük devine astfel un țel comun.
Victoria lui Recep Tayyip Erdoğan nu a fost o surpriză. Mulți turci susțin viziunea geopolitică ‚neo-otomană’ a lui Erdoğan și cred că aceasta ar readuce Turcia la locul care i se cuvine pe scena mondială, de lider regional și nu numai, de far al lumii musulmane și de națiune indispensabilă pentru marile puteri. Erdoğan a reușit, într-adevăr, să pună din nou Turcia pe harta geopolitică internațională, chiar dacă această strategie a însemnat un act de echilibristică, uneori periculos, între Est și Vest.
Aceasta este Turcia! Pentru poporul turc ieri este ieri, iar mâine este mâine. Pentru Turcia, trecutul este un punct în depărtare în continuă schimbare. Această Republică, care a apărut ca o punte între Est și Vest, s-a raportat la Occident încă de la înființarea sa. Și chiar dacă sub conducerea AKP/ Erdoğan această definiție a fost pe alocuri alterată, podul rămâne în picioare. Iar oamenii de la ambele capete ale podului vor trebui să găsească numitorul comun care să le ofere suficiente motive pentru a merge mai departe. Astfel, într-o vreme în care relațiile dintre Est și Vest devin din ce în ce mai intense, Turcia își poate asuma datoria supremă față de civilizație, aceea de a fi o punte solidă.
Ioana Constantin-Bercea este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI)
Se încarcă comentariile...
