Toate au devenit bune, chiar şi cele rele ― mai ales ele

În România ultimilor 30 de ani, răul pare a se articula ca o ereditate socială, astfel încât, la nivel de individ, el este justificat, invocându-se senin răul celuilalt: ”Da' ce, el cum a făcut?”. Cu alte cuvinte, dacă până mai ”ieri”, vorba lui Sartre, iadul era ”celălalt” (pledând, astfel, nevinovat), iată că, acum, iadul este mărturisit, asimilat, asumat şi contrapus lui însuşi, dându-i-se virtuţi morale.

Deci, nimic nu e deplasat, totul este firesc, situaţia stă ferm în parametri etici ― cum s-ar spune, toate sunt bune, chiar şi cele rele; mai ales ele.

La scară mare, naţională, răul/”iadul” devine şi îngăduinţă şi consolare. Nu-i chip să-ţi îndrepţi degetul critic spre ţară, că vei primi numaidecât replica: ”Ei, şi prin alte părţi e la fel, nu suntem numai noi aşa.” Cu alte cuvinte, mergând pe această ”logică” tolerantă, o crimă, bunăoară, dacă nu e totuşi un gest nobil, atunci e, fără îndoială, unul cumsecade, fiindcă peste tot în lume se omoară oameni, ”nu numai la noi” ― deci nu-i niciun motiv de indignare. În ”logică” balsamică, dacă aduci în discuţie situaţia şi sărăcia naţională, vei fi imediat înştiinţat că ”nici în lume nu mai e ce-a fost, şi Occidentul o duce greu; e criză; asta e!” Deci, ce mai vrei?, din moment ce sărăcia şi-a făcut cuib şi prin casele mari ― şi-apoi moftul tău mioritic nu poate schimba situaţia pe Wall Street. Da! N-o mai fi ce-a fost nici prin ”casele mari”, dar ei au avut, pe când noi nu am avut niciodată. Ţările civilizate au fost (şi încă sunt, de altfel, cu toată criza) şi prospere cândva, pe când noi am fost consecvenţi, păstrându-ne, într-un fel sau altul, după moftul vremurilor, sărăcia mereu egală cu noi înşine. Îmi vin în minte nişte versuri de-ale lui Adrian Păunescu: ”Fără maşini, fără curent la prize,/ N-aveam nimic când lumea avea de toate,/ Azi suportăm cu ea aceleaşi crize.”

Aşadar,  nu cred că e cazul să ne mai lăsăm pe-o ureche, alinându-ne şi motivându-ne cu răul ”celuilalt”.