Teatru şi cărţi

În urmă cu doi ani, mai exact în 2010, apărea la editura bucureşteană Humanitas, în excelenta traducere a lui Emanoil Marcu, un volum al cărui titlu putea să însemne, în funcţie de receptor, un motiv de optimism sau de disperare- Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi!

Substanţa volumului e dată de un dialog de o scăpărătoare erudiţie dintre marele romancier şi teoretician al limbajului Umberto Eco şi romancierul şi dramaturgul Jean-Claude Carrière.

Or, dacă somităţi de asemenea anvergură ne dau asigurări ferme că şi pe mai departe cartea şi lectura –un viciu nepedepsit, cum spunea un înţelept- vor continua să fie parte din viaţa noastră, o dezbatere privind prezentul şi viitorul cărţii de teatru, aşa cum ne-au propus întâlnirile teoretice găzduite de Teatrul Nottara în cadrul Zilelor sale, desfăşurate săptămâna trecută, dezbatere la care au participat critici de teatru, editori şi studenţi la Teatrologie, mi s-a părut cât se poate de inspirată.

Jumătatea plină

Cum mă număr printre criticii ce şi-au făcut un obicei vechi de vreo 30 de ani, adică de când am început să scriu despre teatru, de a citi şi consemna în pagini de revistă apariţiile editoriale din domeniu, cum o fac şi acum în publicaţii precum Teatrul azi, Familia sau Cronica veche, având carevasăzică ceea ce se cheamă, cu o sintagmă uşor preţioasă, perspectiva diacronică, pot să spun că, în pofida a tot felul de oprelişti, amplificate de criza economică ce ba s-a sfârşit, ba se va sfârşi, ba e pe punctul să reînceapă încă şi mai abitir (în funcţie de modul în care se calculează şi se interpretează datele şi de cine face aprecierea, adică dacă e cu Puterea sau cu Opoziţia) editarea cărţii de teatru în România trece printr-un moment fast.

Nu mă îndoiesc că atât Fundaţiei Culturale Camil Petrescu cât şi editurii Nemira, care sunt, la ora aceasta, principalii actori de pe respectiva piaţă, le e extrem de greu să publice acest gen de literatură al cărei public e fatalmente limitat. Nemira e într-o situaţie oarecum privilegiată, dat fiind statutul său de editură cu caracter generalist. Statut ce îi permite să transfere din banii câştigaţi din vânzarea titlurilor mai atractive pentru marele public către cartea de teatru.

Fundaţia Camil Petrescu are dificultăţi mai consistente, se află adesea nu la mila, ci la cheremul feluritelor persoane ce fac parte din comisiile AFCN şi care, spre ruşinea lor, au refuzat finanţarea unor cărţi ce, până la urmă, totuşi au apărut şi care au reprezentat evenimente- mă gândesc la volume purtând ilustrele semnături ale legendarilor Meyerhold şi, mai recent, Gordon Craig (Despre arta teatrului).

La fel cum evenimente au fost şi sunt editarea  celor şapte tratate secrete despre teatru ale lui Zeami sau a cărţii Fără secrete, ambele tipărite la Nemira şi recomandate de prefeţe scrise de marele regizor Andrei Şerban.

Fundaţia culturală Camil Petrescu şi editura Nemira sunt secondate în eforturile lor de editura Tracus Arte (aici au apărut în vremea din urmă o originală istorie a teatrului universal, văzut din perspectiva unor momente de referinţă din spectacologia românească, istorie datorată regretatului Mircea Ghiţulescu, o analiză critică a creaţiei regizorale a lui Radu Afrim, elaborată de Cristina Rusiescki, sau piesele Olgă Delia Mateescu), de editura Paideia (ce are meritul de a fi editat câteva volume valoroase datorate lui Octavian Saiu, dintre care cea mai nouă e consacrată evaluării posterităţii absurdului), de editura Eikon din Cluj (unde au publicat Sorin Crişan, Miruna Runcan, Alina Nelega şi, mai recent, regizorul Theodor Cristian Popescu), de editura Opera Magna din Iaşi.

Editura Institutului Cultural Român şi-a asumat publicarea câtorva superbe volume dedicate regizorului Andrei Şerban (cea mai proaspătă fiind creaţia artistului fotograf Mihaela Marin) sau scenografului George Loewendal.

Editura UNITEXT are meritul de a fi facilitat apariţia cărţii De la cortina de fier la teatrul fără perdea de Doina Papp, utilă şi inteligentă panoramare a evoluţiei scenei româneşti în ultimii mai bine de 20 de ani post-revoluţionari, în vreme ce editura Alffa a publicat, sub aceeaşi semnătură, O poveste cu Horaţiu, bine întocmită şi agreabilă monografie dedicată actorului Horaţiu Mălăele. Lista ar putea continua.

Unele teatre, profită de festivalurile pe care le organizează sau de evenimentele aniversare din viaţa lor spre a deveni editori, direcţi sau indirecţi, de carte de teatru. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu are deja o generoasă tradiţie în domeniu, iar la ediţia din vara lui 2012 ne-a făcut două daruri preţioase.

Mă gândesc la volumul despre Cortină al lui George Banu şi la dicţionarul de antropologie teatrală coordonat de Eugenio Barba şi de Cesare Savarese, apărute cu sprijinul şi girul intelectual oferit de editura Humanitas.

La fel procedează Festivalul Internaţional Shakespeare de la Craiova, creaţie a marelui om de teatru Emil Boroghină, Festivalul de Dramaturgie Românească, dublat, în ultimii doi ani, de Festivalul European al Spectacolului de la Timişoara, dar şi Teatrul Naţional din Târgu Mureş care cu, ocazia împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea Secţiei române, a lansat colecţia Teatru de buzunar.

Jumătatea goală

Nu voi insista acum şi aici asupra problemelor legate de difuzare, de costul ridicat al tipăriturilor, de redusul apetit pentru lectură şi aşa mai departe. Jumătatea goală e reprezentată de alte elemente pe care le voi pe scurt enunţa, cu convingerea că sunt departe de a le surprinde pe toate.

Editura Nemira a adus în urmă cu vreo două luni pe piaţa românească de carte Ghidul  Routledge. Nu revin acum şi aici asupra marilor defecte ale traducerii, adică asupra neprofesionalismului patentat al acesteia.

Dincolo de defectele impardonabile ale versiunii româneşti, cartea mi se pare extrem de utilă prin aceea că pune la îndemâna celor interesaţi un instrument de informare, de lucru operativ şi bine întocmit.

Cine are curiozitatea de a parcurge bibliografia generală a lucrării, dar şi recomandările bibliografice inserate la sfârşitul  fiecărui capitol din volum va vedea cât de puţine dintre lucrările fundamentale menţionate acolo sunt disponibile în limba română. Mă gândesc la cărţi de pragmatică şi de semiotică, la celebrul Dictionnaire du Théâtre al lui Patrice Pavis, la cărţile lui Anne Ubersfeld şi la multe altele.

Multe dintre cărţile recent apărute ( fie că e vorba despre cele ale lui Meyerhold şi Gordon Craig, sau de Tratatele lui Zeami ori de Fără secrete a lui Peter Brook), au ajuns în traducere românească cu mare, cu incredibil de mare întârziere.

Nu vreau să fac comparaţii inadecvate, dar situaţia aminteşte, într-o oarecare măsură, de aceea din anii '50 ai secolului trecut. Mai exact. În 1948, odată cu reforma învăţământului impusă de regimul comunist, metoda stanislavskiană a fost introdusă ca metodă obligatorie în învăţământul superior artistic.

Numai că respectiva metodă era cunoscută fragmentar de unde inerentele abuzuri şi deformări, celebra carte a lui Stanislavski neapărând la noi decât în anul 1955, graţie unei traduceri publicate la editura Cartea rusă.

Şi azi metoda stanislavskiană se bucură de prestigiu, e, în continuare, aplicată, dar o nouă editare a cărţii ce o documentează se lasă aşteptată. Se pare, totuşi, că aşteptarea se va încheia în anul 2013, graţie eforturilor celor de la Nemira.

Ne lipseşte un dicţionar al personalităţilor teatrale româneşti. Nu mai vorbesc despre absenţa unui Centru de documentare teatrală. Lipsa dicţionarului e cu atât mai curioasă, mai inexplicabilă, mai de neiertat cu cât dispunem azi  de un număr impresionant de specialişti în teatrologie, de doctori în domeniu, de Catedre universitare de specialitate, de facultăţi de teatru, ş.a.m.d..

Ceea ce există la CIMEC…nu ţine de foame. Informaţia de acolo e primară, adesea inexactă. Şi aceasta, între alte, din cauza faptului că, în timp, în vremea comunismului, numele indezirabile au fost înlăturate, disidenţii şi fugarii excluşi, ş.a.m.d.

Un site precum e cel intitulat Regizor caut piesă e foarte util, dar insuficient, iar pentru un profesionist adevărat lucrurile oferite de generosul domn Google sau de Wikipedia nu sunt tocmai suficiente.

Poate că anul 2013 va fi mai generos şi prin noi înşine, adică prin eforturile noastre concentrate, vom face un prim pas în vederea remedierii acestor defecte. Dar şi ale altora.