Teatre pe drumuri

De câțiva ani buni, sub diferite pretexte, cel mai adesea vizând nevoia de recondiționare și consolidare a clădirilor, mai multe teatre bucureștene sunt pe drumuri.

Teatrul Creangă, cu sediul în Piața Amzei - povestea lui e o saga plină de mister - Teatrul Foarte Mic din Piața Rosetti cu lacătul pe poartă de multă vreme dar cu firma intactă, Teatrul Nottara, revenit după o perioadă de bejenie, la statutul incert de după contestarea bulinei, sala nouă a Teatrului Bulandra, care a funcționat se pare ilegal și s-a închis nu se știe de ce și până când, Sala Arcub din Batiștei care a căpătat o bulină suspectă după un scandal între două directoare de instituții culturale, etc. etc. Nimeni nu știe, de asemenea ce statut are noua sală a Operetei închisă și redeschisă la fel de inexplicabil și nici dacă cei care mai avem curajul să coborâm în beciurile Teatrului Act sau la Studioul Nottara-ului din Magheru nu ne riscăm viețile, ca să nu mai vorbim de teatrele private unele foarte căutate de public precum Unteatru care funcționează în clădirea unei fabrici dezafectate, într-un spațiu extraterestru, accesibil după o ascensiune agrementată de gâfâieli. (Tragedia de la Colectiv vedem că nu mai impresionează pe nimeni)  

Între timp a mai apărut și un teatru nou, Stela Popescu, companie în subordinea municipalității, care și-a postat firma inițial la Palatului Copiilor destinată îndeobște spectacolelor impresariate privat. N-am căutat să aflăm dedesubturile noului statut de locatar ubicuu,  mai ceva ca chiriașul lui Topârceanu, al acestui teatru, dar trebuie să ne întrebăm totuși cum poate funcționa o instituție de acest profil jucând azi aici, mâine colea, și ca să fim exacți ba la Teatrul Constantin Tănase, ba la Metropolis, ba la Nottara Studio, Excelsior, sau Arcub-Gabroveni și câte și mai câte?

 Pentru cine nu știe, un spectacol presupune montări și demontări de décor, adaptări ale mișcării, ca să nu mai vorbim de sărmanii actori puși în situația de perpetuum mobile. Se pare că sediul alocat în ultimul timp Teatrului Stela Popescu e cel din Batiștei, vechiul spațiu al ARCUB-ului, despre care aflăm că e în plan de consolidare. (Cine ar fi crezut că acea clădire ca o fortăreața în care funcționa pe vremuri Arlus, casa de cultură româno-rusă e în vreun pericol să se dărâme, mai ales că sala de spectacole a cunoscut nu demult îmbunătățiri substanțiale. Mai ceva ca în Meșterul Manole)

 Așa încât pe lângă profilul incert al acestui teatru a cărui denumire- Stela Popescu- te duce cu gândul la genul practicat de marea vedetă de odinioară, putem adăuga și incertitudinea locației, care face extrem de dificilă funcționarea acestuia.

Și totuși. oamenii își văd de treabă, directorul promovează teatrul și repertoriul pe unde apucă, ba scrie și prezentări pe site, anunțând voios și entuziast ultimele două premiere ale stagiunii. La acestea ne vom referi pe scurt și aici, în cele ce urmează.

Anatomia unui clișeu este o adaptare după textul lui Alexandru Doru Spătaru, cunoscut scenarist de film. Textul se dovedește potrivit, după concepția regizoarei Chris Simion Mercurian, unui adevărat spectacol muzical, răspunzând într-un fel, profilului bănuit al teatrului. Cu doar câteva propuneri de intervenții muzicale din partea autorului, piesa despre avatarurile iubirilor trecătoare și ale vieții de cuplu, se transformă în pretextul unei vesele și copios cântate despărțiri de clișeele trecutului, provocarea venind din partea unui psihoterapeut, adus în scenă sub forma unui pianist acompaniator. Se experimentează metoda terapiei prin poveste, pretext pentru eroină de a-și recupera trecutul vinovat retrăind, cu revolta de rigoare, mai ales clipele de slăbiciune. Regizoarea are ideea inspirată de a o dedubla în persoana altei actrițe care să-i dea replica îndoielii, să o mai și certe, sau sfătuiască. Chiar dacă până la urmă cele două își cam amestecă liniile de conduită prestabilite, important e că spectatorul e invitat să participe la un dialog / proces interior de conștientizare a drumului considerat până la urmă greșit pe care femeile o apucă uneori, supunându-se din motive… ancestrale, capriciilor bărbaților. Dând satisfacție și celor mai aprige feministe cele două eroine care funcționează jumelar în spectacol, cu costume și peruci identice, spectacolul sfârșește cu o declarație de libertate totală, când actrițele sunt puse să se dezbrace (hellas!) mai ceva ca într-un club de noapte. Până aici însă ne-am delectat aproape romantic cu hituri din repertoriul universal, cântate în engleza corespunzătoare de cele două interprete Crina Matei, de ale cărei calități vocale nu are a se îndoi nimeni și Ana Maria Ivan, un talent cert pe care-l descoperim acum. Cele două actrițe dau dovadă și de multă mobilitate, acoperind peisajul afectiv controversat cu abilitate, trecând prin multe registre cu destulă abilitate și excelând, fiecare după înclinație proprie în melo sau comedie. Decorul și mai ales costumele create de reputata scenografă Maria Miu dau spectacolului aerul modern, proaspăt și dezinvolt de care avea nevoie, iar Nicolae Dumitru de la clape, pe post de terapeut cu replici muzicale înfruntă cu aplomb revolta doamnelor.

 Celălalt titlu nou intrat pe afiș în vremea din urmă la Teatrul Stela Popescu este Cock, piesa autorului american Mike Bartlett, jucată acum câțiva ani cu titlul Cockosi la Teatrul Act, când problematica cuplurilor homosexuale era oricum mai acut la modă. Comentând spectacolul acela apreciam ideea regizorului Horia Suru de a pune accentul pe criza de identitate a celor trei personaje, doi bărbați și o femeie care se confruntă aici oscilînd sentimental și transgener. Mi s-a părut atunci că autorul sau în orice caz regizorul dă atenție laturei ironice a abordării, fapt ce făcea spectacolul simpatic și valoros indecis în privința alegerilor finale.

În versiunea de acum semnată regizoral de Tony Adam Horațiu, cei doi băieți care conviețuiesc armonios în cuplu până la momentul crizei provocată de apariția unei femei în viața lor, își consumă problemele mai mult vorbind decât trăind. De unde și concluzia unei anumite patinări pe ideile piesei fără a apăsa într-o direcție sau alta. Se sâcâie cu alte cuvinte cu reproșuri, par ultimativi dar în fond sunt extrem de superficiali și dispuși la compromis. Mai ales personajul M. care urmează să fie părăsit, interpretat de Tudor Cucu Dumitrescu, actor care nu ne mai amintește cu nimic de performanța din Equus, se mulțumește să-l chestioneze mai mult sau mai puțin justificat pe John, cel care urmează să-l părăsească, revendicându-și supremația în respectiva relație. Prea puțin și neconvingător. Celălalt tânăr în schimb - actorul Cristi Neacșu - lasă la vedere un conflict interior bine articulat, pe care pare că nu știe să-l gestioneze, fiind influențabil și indecis. Publicul ar vrea să-l încurajeze pentru sinceritatea pe care o manifestă în tensiunea alegerii, care nu va fi însă în direcția fetei ci în sensul respectării unui contract nescris cu M.de unde și o anume frumusețe morală a personajului. Reprezentanta sexului slab W. de la woman, pare complet detașată, luând aventura în care a intrat drept experiment. Interpreta Ioana Nicolae (rolul mai e jucat și de Stefania Cîrcu) nu e în orice caz un personaj pentru care merită să-ți riști onoarea). Intervenția tatălui (Cătălin Frăsinescu) de partea lui M. e un fel de a se poziționa a autorului însuși, ceea ce nu ajută la tranșarea problemei. Câteva puncte de suspensie pune și spectacolul încă crud de la Teatrul Stela Popescu, jucat în panourile albe, mobile, croite de scenografa Mădălina Mihai în acord cu cele câteva cuburi multifuncționale, ușor de ramplasat în spațiile în care se va mai plimba spectacolul. Fiindcă nu-i așa, de pe vremea căruței cu paiațe teatrul tot pe drumuri a fost. Dar totuși?