Stevie Wonder - Songs in the key of life. ”Let’s Pop What’s Poppin’!”

Până la urmă, tot ce e vechi devine nou, într-un ciclu care ne menține atenția vie. Oricât de banal ar suna, asistăm la renașteri în fiecare zi, fiecare episod se deschide provocându-ne să-l transformăm în ceva extraordinar, memorabil. Nevoia de surse de optimism este permanentă, de aceea tot ce a fost bun la un moment dat trebuie diseminat în forme actualizate.

Momentele de măreție rămân prin puterea lor de a bucura, de a da speranță. Chiar și cel mai pesimist dintre noi crede că există un mod de a rescrie măreția, pentru a nu uita ce înseamnă geniul și nevoia de a ne mira. Acum revenim pe pământ și încercăm să descriem ceea ce s-a petrecut în manifestarea lui Stevie Wonder în anii ’70, cum de a putut crea asemenea muzică, păstrată pe niște albume absolut fantastice, unde compoziția, inovația sonoră stimulată de noile instrumente electronice, o credință incurabilă în bine și o capacitate inumană de muncă a spulberat orice definiție a talentului și a muzicii oricum constrânse de tipare convenționale. E foarte greu de descris ceva ce reduce la derizoriu orice termen pe care l-ai folosit pentru a te apropia de muzică. Îndrăznesc să aleg eu un mod de a ajunge la intensitatea acestei surse de mirare, alegând unul dintre titlurile cele mai cuprinzătoare, un dublu album care nu indică doar apogeul unei cariere, ci vârful creativ pe care ni-l poate oferi un gen muzical format inițial pentru a legăna un public dornic de mici plăceri trecătoare. Pop, soul, R&B sunt noțiuni valabile în contextul muzicii influențate de Stevie Wonder, dar devin inutile în momentul în care ascultăm ”Songs in the Key of Life”. Puterea cu care vine fiecare piesă, una după alta, ne cere să găsim alte cuvinte pentru a descrie ce se întâmplă. Sau să reunțăm la cuvinte și să simțim pur și simplu.

Pe 7 septembrie 1976, banda a derulat pentru prima dată întregul album, transformându-l în platină cu o lună înainte de a apărea. Comenzile în avans depășiseră milionul. Lansarea oficială a fost amânată pentru că mai era nevoie de lucru la mixaje. Apăruseră și tricouri cu inscripția ”suntem aproape gata”. A muncit ore fără oprire, ore lungi care au devenit zile, apoi săptămâni și inevitabil luni, în camere întunecate, închise cu uși bine izolate, printre mii de clape și butoane care temperau abundența decibelilor, s-a abandonat muzei care l-a obosit fără milă, i-a cerut să revină asupra unor piese mai vechi, să creeze altele noi, din memoria metaforică, din aer, din inspirația vieții pe care o trăia, să le șlefuiască până la detaliu infim. Muzicienii și colaboratorii primeau mesaje neașteptate, la ore imposibile, cu solicitări de ultim moment.

A cântat despre bucuria pe care o simțea în aceeași viață, despre semnificația nașterii, despre durere, dar mai mult despre bucurie, cu un optimism pe măsura talentului. Poate nu am fi înțeles acest optimism dacă nu l-am fi ascultat astfel transpus în muzică. Abia când orele, zilele și lunile de muncă s-au transformat în suport magnetic și vinil, abia când coperta și repertoriul atât de consistent a ajuns să-și povestească creația, s-a liniștit, acordând mai mult timp familiei și acțiunilor caritabile. A fost ultimul mare efort, ultima dată când un produs muzical i-a reflectat imensa muncă. Albumele anterioare, cele din anii ’70, toate rezultate strălucite ale inspirației colosale care a crescut în el, au anunțat progresiv acest apogeu.

După ”Songs...” nu s-a mai întâmplat nimic de asemenea magnitutdine în discografia lui Stevie Wonder. Cel mai bun exemplu stă în albumul ”Journey through the secret life of plants”, apărut în 1979, iubit de admiratorii fideli dar considerat de mulți un ”coșmar horticol”. Evenimentul bizar al lansării mult ațteptatului ”Songs in the Key of Life” a avut loc pe 8 octombrie 1976 (alte surse zic septembrie). Sute de oameni au fost adunați la Longview Farm, Massachusetts pentru un bufet pantagruelic și o primă audiție oficială. Stevie Wonder a apărut într-un costum de cowboy, cu o pălărie uriașă și câteva discuri atârnându-i de curea. Echivalentul britanic nu a fost atât de opulent. Jurnaliștii s-au adunat la Abbey Road Studios, au ascultat albumul la un pahar de vin și ceva gustări, bucurându-se mai mult de privilegiul de a fi prezenți în clădirea celui mai celebru studio din lume. Așteptarea a meritat, monumentul și-a arătat promisa măreție.

Titlul i-a venit în vis. ”Songs in the Key of Life”, un titlu care avea să genereze un concept care să provoace întreaga noastră simțire, precum și ceva întâmplări din subconștient, atâta timp cât ne atașăm atât de mult de el. Pornit cu titlul provizoriu ”We are seeing a lot” sau ”Let’s see Life the Way it is”, proiectul se anunța de anvergură și costisitor încă de dinainte de a fi definitivat. Mai puțin derutant decât ” Fulfillingness’ First Finale”, titlul nu sugerează literal ”acordurile” vieții, așa cum le identificăm în muzică. Ele nu sunt echivalentul lui mi bemol major sau do diez minor, ci ne trimit dincolo de teoria muzicală. Multitudinea de teme și acorduri ne sugerează coeziunea și uimitoarea complexitate a vieții. Un dublu album, fără un concept narativ de genul ”Tommy”, dar cu o cursivitate care ne ajută să surprindem și să reținem toate detaliile și ideile legate de pe traseu. Wonder nu era interesat de o epopee punctată de prea multe pilde, până la urmă era crescut de Motown în stilul pragmatic al poveștii cu efect imediat. Dimensiunea albumului ne arată uriașul apetit artistic al unui muzician cu o capacitate supraumană de a concepe și de a transforma. Se spune că a compus ”Higher Ground” în trei ore. ” Fulfillingness’ First Finale” avea deja piese pentru a deveni primul lui dublu-album. Până la urmă a fost ”Songs…”, ultima capodoperă dintro perioadă ”de aur” care a hipnotizat întreaga lume muzicală. ”Music of My Mind” și ”Talking Book” (ambele în 1972), ”Innervisions” (1973), ”Fulfillingness’ First Finale” (1974) și ”Songs…” (1976) sunt curpinse în scurta dar formidabila lui serie de strălucire intangibilă, oferită din vârful degetelor, pe care să o vedem doar noi. Călătoria din ghettoul din Michigan către însoritul Los Angeles, de la cântăreț stradal la superstar, de la adolescentul încrezător la autorul unora dintre cele mai valoroase albume pop a fost una solicitantă și remarcabilă.

Steveland Hardaway Morris s-a născut cu șase săptămâni mai devreme. Nu s-a născut nevăzător, cauza cea mai probabilă a pierderii vederii este afluxul redus de oxigen pe care l-a primit în timp ce se afla în incubatorul maternității. Avea să înceapă viața cu doi  ochi nefuncționali: unul afectat de un nerv dislocat, celălalt de o cataractă. O lipsă pe care Grecia antică o atribuia profeților, o dizabilitate pe care o împărțea cu Ray Charles, vizionarul după care Motown a format sunetul și imagina noului profet Stevie.

În același timp se năștea R&B-ul modern, un gen care dezvolta ritmul dar depărta legătura cu blues-ul original. Steveland Morris a apărut într-un moment în care muzica se transforma tumultuos în cadrul termenului general numit ”pop”, unde definițiile legate de rock și soul erau serios încercate. La mijlocul secolului XX muzica renăștea iar Wonder, născut prematur, avea să-i accelereze maturizarea, în stilul lui de ”one man band” în studio, o orchestră funk obținută prin suprapuneri, pe care a condus-o spre un binemeritat succes, cu o inocență care a sfidat bullying-ul industriei muzicale. Tot ce derivă din rock’n’roll conține un exercițiu de frondă, de spirit tânăr dornic de libertate, se adresează multor marginalizați, dar asta nu-l face neapăprat sub-cultural, imatur și ridicol.

Stevie Wonder a reușit să acopere ambele aspecte, pendulând cu ascuțită îndrăzneală între regresia tinereții și maturitatea structurată moral. În anii ’60, până la vârsta majoratului, a scos cel puțin un ”hit” pe an, după schema Motown. Între timp a acumulat o grămadă de piese în minte și le-a ținut ascunse pentru momentul potrivit. Transformarea lui artistică s-a petrecut discret, programat, cu reflectări în ordine cronologică, pe fiecare album începând cu 1971. Nici măcar cei mai apropiați din jurul lui nu și-au dat seama de intențiile lui decât după ce experimentele sonore arătau clar direcția maturizării. Șablonul stilului său de lucru a apărut chiar din 1970, când a lansat propria versiune la o piesă Beatles, ”We can work it out”, orchestrată și produsă în întregime doar de el. Pe 13 mai 1971, exact când a împlinit 21 de ani, a anunțat modificarea colaborării cu Motown și preluarea controlului asupra tuturor drepturilor și acțiunilor sale. Între timp era deja mutat de la Detroit la New York, unde a închiriat spațiu în studioul lui Jimi Hendrix, Electric Lady, investind în producția care avea să poarte titlul ”Music of my Mind”, primul album finanțat complet de Stevie Wonder. 

Pentru ”Songs...” au fost luate spații de studio la Crystal Industries în Hollywood, The Record Plant în Los Angeles și Sausalito (acolo unde Fleetwood Mac au produs ”Rumours”) și The Hit Factory în New York. Ca inginer de sunet a fost ales John Fischbach, care are în palmares ”Writer”, albumul pe care Carole King l-a scos înainte de ”Tapestry” și Gary Olazabal care a lucrat înainte ca operator de bandă pentru ”Innervisions” și ”Fulfillingness...”. Stevie a fost unul dintre puținii norocoși, pe lângă Keith Emerson (ELP), John Paul Jones (Led Zeppelin) și Benny Andersson (ABBA), care a obținut un Yamaha GX1, un sintetizator lansat într-un număr foarte redus de exemplare. GX1, numit de Wonder ”The Dream Machine”, era imens și ca mărime și ca preț, cântărind cam jumătate de tonă și costând 60.000 de dolari. Într-o perioadă în care sintetizatoarele monofonice Moog erau accesibile ca alternativă la clavinet, orgă sau Mellotron, GX1 era o impresionantă proiecție a noii lumi sonore. Era polifonic (două claviaturi polifonice și una monofonică, mai mică) și multi-timbral, oferind multe posibilități de orchestrare, prin aplicarea simultană a mai multor tonuri pe același canal. Stevie s-a bucurat din plin de implicarea GX1 în producția albumului ”Songs in the Key of Life”. Extinderea spațiului de lucru a schimbat total economia producției iar piesele au primit dimensiuni simfonice prin nenumăratele găselnițe armonice și melodice, cu nelimitate combinații timbrale. După TONTO (The Original New Timbral Orchestra), mastodontul generator de sunete produs de Robert Margouleff și Malcolm Cecil, prezent dominant pe ”Music of My Mind”, ”Talking Book”, ”Innervisions” și ”Fulfillingness’ First Finale”, precum și pe o mulțime de piese lansate de alții în anii ’70, care trebuia manevrat de cel puțin două persoane care să schimbe registre permutând mufele, Stevie Wonder avea toate elementele sub controlul propriilor mâini. Vechile ”synth”-uri erau folosite doar pentru liniile de bas, iar o bună parte din noul sunet de producție se datorează membrilor Wonderlove, trupa lui Stevie: Nathan Watts la chitară bas, Mike Sembello și Ben Bridges la chitară iar atunci când ritmul nu era asigurat de Stevie, interveneau bateriștii Raymond Pounds și Greg Brown. Mai erau percuționiști, suflători și Greg Philinganes, claviaturistul devenit prima opțiune a majorității artiștilor de top.

TONTO

Efectul de bulgăre al acestui act de pionierat s-a simțit imediat, sintetizatoarele fiind preluate masiv de majoritatea muzicienilor. În anii ’80, muzica pop a trecut printr-o transformare radicală, abuzând uneori de instrumentele care transformau muzica în ceva nedorit de artificial. Nu vorbim de producțiile unde sintetizatoarele au fost inteligent exploatate, cu simț estetic și inspirație, ci de kitsch-ul explodat din ambiția unora de a atrage cât mai multă atenție, în vidul creativ provocat de măreția deceniului anterior. R&B-ul a fost serios atins de aceste schimbări. A fost pocnit de-a binelea, am putea spune, dacă ascultăm unii mutanți  ai vremii. Aceeași atingere umană a făcut ca fluxul cald, analogic, al emoției muzicale să capete farmecul unui calculator. Interesant este că o bună parte din public a considerat acceptabilă această comutare la artificial. Dar nu-l putem învinui pe Stevie  Wonder pentru asta, la fel cum nu-i putem învinui pe The Beatles pentru dimensiunea unor albume-concept din rock-ul anilor ’70. Fără excepție, asemenea experimente aducătoare de schimbare au și efecte de revers, produc și balast la un moment dat. Ne putem bucura de progresul tehnologic chiar dacă-i observăm exagerările deviante. În esență, dacă ascultăm piesele în ordine, ”Songs...” derulează o experiență senzorială, mai mult viscerală, nu doar o serie de cântece distractive. Frumusețea lor e completată de declarația onestă a autorului. Este despre transformări emoționale profunde, revelații care pot schimba o viață, despre treceri inițiatice de la ignoranță la iluminare. Cu asta rămânem, cu ritm și melodii puternice, dar mai ales cu partea ecuației care presupune mai mult decât soluția. Piesele se adună sub forma unor calități vitale și se unesc în noi sub forma unor sentimente alese. Situația ideală în care delectarea aduce și cunoaștere. În discursul său din cadrul ceremoniei de acordare a premiilor Grammy din 1976, Paul Simon, câștigător cu ”Still crazy after all these years”, i-a mulțumit lui Stevie Wonder că nu a scos un album  și în 1975, ”pentru ca și noi ceilalți să avem o șansă”. La ediția din 1977, ”Songs in the Key of Life” a câștigat cinci premii Grammy. Stevie era în Nigeria, unde cânta la a doua ediție a festivalului FESTAC. Au încercat să ia legătura cu el prin satelit, dar au întâmpinat probleme de transmisie. În acest timp, Andy Williams, prezentatorul ceremoniei, fără să-și dea seama, a întrebat în direct: ”Stevie, ne vezi?”

Rock-ul nu spune doar ceva despre o mulțime de oameni, ci se adresează lor. Nu e despre proprietățile drogurilor, delicii hedoniste și o petrecere fără oprire din care ieși doar mort, nu e nici despre politică sau capacitatea bombastică a muzicianului de a te purta prin cascade de note pe măsuri complicate. Desigur, toate acestea sunt conținute în expresia rock’n’roll și pot fi elegant gestionate, dar muzica e despre oameni, vorbește cu ei și despre ei. La fel și în celelalte genuri populare, inclusiv R&B, se comunică în termeni familiari, într-o relașie directă. Din când în când brutalitatea industriei mai rupe din această legătură, publicul dansează, cumpără discurile, dar căldura, intimitatea este obturată de cifre. De aceea e nevoie să ascultăm aceste albume indestructibile care ne oferă posibilitatea de a rămâne conectați la sensul real al muzicii. Piese impecabile, extraordinare, la fel de puternice, indiferent de cât de mult sunt ascultate. ”Songs in the Key of Life” e albumul pe care îl poți lua oriunde, are tot ce-ți trebuie, bună dispoziție și adevăr. 21 de piese (17 pe album plus un EP cu 4 piese, ”A something’s extra bonus”), dintre care ”Love’s in need of love today” (cu o expunere impresionantă de tehnică vocală), ”Village Ghetto Land” (trasă integral cu GX1), ”Sir Duke” ( despre Ellington, Basie, Armstrong), ”I Wish” (un omagiu adus lui James Jamerson), ”Pastime Paradise”, ”Isn’t she lovely” (muzicuța aceea), ”Joy inside my tears” sau ”As”. Toate pe un singur album. Inclusiv coperta sugerează un disc, o mișcare circulară care ne trimite în partea mai puțin carteziană a creierului, în zona preocupată de profunzime, de subconștient, de acumulări emoționale. O imagine abstractă, ca un tunel la capătul căruia ajungi într-o clipire și întâlnești conturul unui chip cunoscut, prezent pe majoritatea albumelor lui. Doar că pe cel mai mare album al carierei, portretul e stilizat la scara cea mai mică. A trebuit să-i placă lui mai întâi, apoi l-am primit și noi. Bogăția incomensurabilă a acestui disc e codificată într-o spirală, un album în acordurile vieții trebuie să fie mare, încăpător fără limită. Nu vinde doar milioane de exemplare, ci unește oamenii și spulberă prejudecăți.Ca într-o simfonie de Mahler, unde toată viața ar trebui cuprinsă într-un singur organism muzical. Desigur pot exista și obiecții legate de lungimea unor piese, finalurile prelungite exasperant, simplificarea aranjamentelor față de albumele anterioare, tematica iubirii pierdute, apoi găsite, apoi câutate din nou, lozincile pseudo-spirituale sau ebrietatea mistică. Dar melodica superbă, aranjamentele vocale desăvârșite, frazarea funky, liniile ritmice molipsitoare ne poartă bucuria dincolo de linia în care logica spune că e de ajuns. Albumul poartă o stare de bine pe care o putem accesa în orice moment. ”Songs in the Key of Life” este pe cât de inevitabil pe atât de necesar, tuturor celor care la un moment dat caută o sursă de vitalitate.