Semnificaţia eşecului privatizării CFR Marfă

Nu că mi-aş fi făcut cine ştie ce iluzii. Constat doar, pentru a "n" oară, că aproape tot ce atinge statul se usucă.   În ciuda contextului internaţional dificil, de-ar fi să menţionăm doar criza financiară din America, guvernele României merg inconştient spre prăpastie.

Şi asta în ciuda faptului că exemplul şi suferinţele grecilor sunt prea aproape de noi pentru a putea fi ignorate.

Cât mai pot rezista astfel de guverne inconştiente? Încă rezistă, având în vedere gradul de îndatorare al României relativ redus, comparativ cu alte ţări.

Unităţile economice de stat sunt găuri negre ale economiei, ţinute în viaţă doar pentru că sunt surse de alimentare ale puşculiţelor de partid.

„Să nu fim ipocriţi, toate partidele funcţionează cu bani negri”, recunoştea nonşalant Victor Ponta.

Şi totuşi, avem două constrângeri formidabile.

- Populaţia, care a văzut ce înseamnă un trai civilizat în ţări din UE şi
- Presiunea oficialilor UE şi americani care protejează statul de drept şi valorile democraţiei în toate statele din NATO şi UE. Şi în faţa cărora Victor Ponta nu suflă, se execută imediat, cum s-a văzut la schimbarea procurorilor şefi de secţie.

Liberalii aveau o vorbă, esenţială, pe care se pare că au uitat-o: „un stat este puternic nu prin câtă putere deţine, ci prin câtă putere cedează”.

Sau în altă variantă: un stat funcţionează bine când mii de motoraşe lucrează la nivel local, nu unul singur, mare, greoi, la nivel central.

Economia trebuie să se bazeze pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, să respire cât mai liber, nu sufocată de reglementări şi impozitare excesivă, pentru că se refugiază în evaziune, nici gând de conformare voluntară.

Ţara trebuie să se bazeze pe descentralizare, subsidiaritate, decizia să fie la cei pe care îi afectează, abia atunci este corectă şi eficientă.

Fiecare comunitate să-şi poată construi destinul pe care îl merită, pe care şi-l doreşte şi în care investeşte.

Statul să-şi reducă cheltuielile, că nu scrie nicăieri să fie intermediarul financiar între furnizorii şi beneficiarii serviciilor educaţionale şi de sănătate, de exemplu, un intermediar prost şi furacios.

Sute de mii de funcţionari pot fi înlocuiţi de reţele de calculatoare şi aplicaţii informatice, care nu greşesc, nu fură şi nu cer şpaga.

Avem un surplus de 400.000 de bugetari, iar profesorii, medicii şi personalul aferent pot trece în servicii private, şi eliminăm astfel încă 400.000 de bugetari.

În felul acesta s-ar găsi bani pentru investiţii, scăderea fiscalităţii, stipendii şi ajutoare în ramurile economice care merită acest sprijin, la care se adaugă concesionări de active ale statului.

Sigur că actualii guvernanţi nu vor purcede la astfel de măsuri pentru că-şi pierd influenţa, sursele de bani şi funcţii pentru mulţumirea clientelei, manipularea şi mituirea electorală a populaţiei. N-au făcut-o până în prezent, n-o vor face nici de acum înainte.

Şi totuşi, vor fi obligaţi s-o facă, datorită globalizării pietelelor, mai ales a pieţei muncii, şi a prăpastiei pe buza căreia ne aflăm.

-45.000 de miliarde euro suma globală a datoriilor suverane, care nu pot fi stinse prin reglări, doar unele state sunt debitoare şi altele creditoare. Un Caritas gigantic care stă să crape în orice clipă.
-Volumul instrumentelor derivative financiare a atins un nivel fabulos: de 11 ori PIB-ul mondial, instrumente fără acoperire în bunuri, servicii.
-Se tipăresc lunar vagoane de monede de hârtie, până când? Că dacă asta ar fi soluţia n-ar mai munci nimeni, am sta acasă şi am primi lunar plicul cu bani de la Banca Centrală. Este suficient să vedem în ce impas sunt americanii.

Dezechilibrele structurale majore la nivel mondial nu se mai pot regla prin războaie. Singura reglare o reprezintă o hiperinflaţie galopantă, care să readucă  hârtiile de valoare la un nivel cât mai aproape de realiatea economică, nu de visele unor guverne, precum cel român.

Inteligenţa unei conduceri este să ducă statul, populaţia, în faza în care vor trece mai uşor peste o criză globală, care poate exploda în orice clipă. Nu mai vorbesc de catastrofe naturale, de tipul cutremurelor, care trebuie să ne găsească pregătiţi.

Că se poate, avem exemplul Poloniei, pe care Balcerowicz a dus-o in situaţia de a trece usor peste crizele de tot felul.

Actuala conducere a ţării este departe de aceste deziderate, o ţine într-o ceartă perpetuă, ca să evite discutarea unor probleme precum cele de mai sus.

Tot ce a întreprins până acum a fost un eşec. Privatizarea Oltchim şi CFR Marfă, Roşia Montana, regionalizarea, descentralizarea, reforma în sănătate, modificarea Constituţiei, Codul Insolvenţei, educaţia şi formarea profesională, toate merg din rău în mai rău.

Doar independenţa justiţiei, presa independentă şi cinstită, elitele intelectuale ale ţării, fragilul echilibru macroeconomic realizat de guvernarea Boc, după momentul 2009-2010 când ţara devenise nefinantabila,  sunt oaze de speranţa într-o mare de deziluzii.

Ce se poate face?

Trezirea la realitate a unei părţi cât mai importante din populaţie şi apariţia unor politicieni care să înţeleagă toate aceste realităţi şi constrângeri, să fie cinstiţi cu ei şi cu populaţia care duce greul susţinerii economiei.