Să nu uiți, nu ai niciun prieten aici! Recenzia romanului „Bejenii” de Natalia Onofrei

„Să nu uiți, tu nu ai niciun prieten aici”, îi spune polițistul căruia îi fusese dată ca plocon sexual Vica, personajul central al poveștii istorisite cu mare iscusință de una dintre cele mai originale figuri ale peisajului literar autohton, Natalia Onofrei.

Romanul Nataliei Onofrei are aproape 700 de pagini. Nici nu avea cum să aibă mai puțin. Este vorba despre drama unei națiuni, despre victimele războiului economic care s-a abătut asupra țărilor din fostul bloc socialist. Scriitoarea a ales să-și intituleze cartea „Bejenii”. Bejenia se referă la fuga din fața invaziei dușmanilor. Dar cine să fie dușmanii? Și unde e invazia?

Pentru marea parte a intelectualității românești pare de neînțeles. Știm clar că, de fapt, comunismul e piatra care atârnă greu încă de gâtul nostru. Comunismul e de vină pentru toate. Așa am învățat. Știm – așa cum se aliniază să ne-o spună în cor intelectualitatea de bine din țara noastră – că trăim cele mai bune timpuri, că trăim, vorba cântecului, decenii de împliniri mărețe. Destinul nostru european și cel euroatlantic se împletesc ca mlădițele unei vii milenare, consolidând ființa noastră națională în contextul multicultural și multietnic al unei Europe unite și tolerante, în alianțe de securitate stabile, menite să ne protejeze bunul cel mai de preț: democrația. Ok, dar de unde bejenia? Cine fuge de cine? Cum să fugi, când e așa de bine în țară, când avem liberă exprimare și alegeri libere?

Sigur, doar un liberal de modă veche precum Isaiah Berlin ne poate spune că „a oferi unor oameni în zdrențe, analfabeți, nehrăniți sau slăbiți de boală drepturi politice sau garanții împotriva ingerinței statului în viața lor privată înseamnă a-ți bate joc de ei. Înainte de a înțelege semnificația unei sporiri a propriei libertăți și de a se bucura de folosirea ei, acești oameni au nevoie de îngrijiri medicale și de educație. Ce este libertatea pentru cei ce nu pot face uz de ea? Ce valorează ea fără acele condiții indispensabile uzului ei?” (Berlin 207)

Dar până la sofisticările de acest tip, să ne gândim noi la un om de la țară din Moldova sau Basarabia înainte de 1989. Lucrează ca zidar. Câștigă decent. Își trimite copiii la școala gratuită din sat. Soția e învățătoare. Brusc, vine Revoluția. Se închide fabrica. Vine terapia de șoc. Se închid toate fabricile. Se închide tot. Nu poți mișca. Nu poți deschide un butic, că vin controalele peste tine, n-ai bani de șpagă, nu ai unde să te angajezi. Lucrezi pământul, ai de mâncare, dar totul începe să coste. Nu ai bani de curent, nu ai bani de lemne, nu ai bani. Ce faci? Ești liber, nu? Bine, ești liber să mergi la patru ani într-o gheretă să alegi. Ești liber, dacă după munca ta ca zilier pe unde apuci și ținutul pământului și gospodăriei să te autoeduci democratic și politic și să candidezi. Cât de plauzibil e acest scenariu? Trăiești în democrație. Ești liber. Să ce, mai exact?

Cartea Nataliei ne arată pas cu pas zvârcolirile, dramele, chinurile inimaginabile prin care marea majoritate a populației rurale românești a trecut după evenimentele din '89. Bejenia este a majorității tăcute, a majorității care e dispusă să-și lase sănătatea pe șantier, robind ca sclavul câte 12 ore, să ia banii pe 10, să doarmă într-un dormitor comun și să mănânce doar biscuiți cu salam ca să aibă copiii un trai mai bun. Este despre chinurile inimaginabile ale femeilor vândute mai rău ca vitele, bătute și torturate, ale copiilor care plâng ore în șir neconsolați după părinții absenți, despre soțiile care sunt condamnate la văduvie cu soț în viață. Despre invizibili. Despre cei care cu adevărat nu ocupă zona centrală a discursului și sunt interesanți doar când încep să câștige și atunci, asociația PROMORE – adică pro „mai mult” – vine să le spună că trebuie să completeze niște chestionare pe care să-și pună datele personale.

Scriitura este atât de alertă, atât de dinamică, firele narative se împletesc atât de firesc prin cel mai reprezentativ mod de comunicare al acestei comunități, telefonul, încât efectiv nu poți lăsa cartea din mână.

Dialogurile sunt excepțional de verosimile. Ai impresia că ești într-un vagon de tren și asculți conversația. Personajele vorbesc pur și simplu lângă tine. Ai impresia că ești cu ei peste tot. Și trăiești cu ei. Teama, teroarea de a fi vândută ca sclavă sexuală, tortura sexuală, oprimarea, umilința și, peste toate, ca o voce a destinului, lipsa banilor.

Mă tem că nu am, la rândul meu, măiestria să subliniez complexitatea unui roman care, pentru un ochi neformat, poate părea unul facil, bazat pe „aventuri”. Faptul că îți crește adrenalina de la primele pagini nu înseamnă că întreaga dramă socială a refugiului din fața loviturii economice pe care Estul a încasat-o de la Vest în anii '90 nu e magistral surprinsă cu tot ce înseamnă ea. Personajele au umbre și lumini și sunt unele dintre cele mai bine conturate. Îți devin aproape prieteni și rămân în mintea ta precum cunoscuții de-o viață pentru că sunt coerente, verosimile și construite cu migală, în ciuda ritmului amețitor al povestirii. Natalia nu se obosește cu pagini nesfârșite de descrieri. Pictura ei narativă se construiește cu tușe rapide de-o precizie chirurgicală care îți pătrund adânc în inimă. Capacitatea empatică a scriitoarei și atenția cu care a strâns, probabil de multe ori în lacrimi, date fiind șocul grozăviilor pe care le-a auzit, poveștile de viață ale compatrioților care au scăpat oleacă la socoteală când s-a scris cartea triumfalistă a destinului european al României, face ca personajele să fie cu adevărat memorabile.

Cum memorabile sunt și personajele de coșmar ale peștilor care bat, violează, schingiuiesc femeile, ale samsarilor care pândesc cu tact de reptilă versată victimele cu sânge cald și proaspăt pe care urmează să le vândă și din sudoarea căror urmează să se hrănească.

Poveștile personajelor noastre urmăresc perioada în care să pleci la muncă în străinătate era o aventură pe viață și pe moarte. Se pleca greu, clandestin, și numai o parte dintre cei disperați să se lase exploatați pe nimic ca să-și poată scoate familia din mizerie reușeau. Urmează apoi perioada în care românii se bucură de posibilitatea de a pleca cu forme legale la muncă. Exploatare pe față, dar care le mai dă o gură de oxigen muncitorilor.

Vine apoi rândul tinerei generații care este extrem de dură și pragmatică și care nu se-ncurcă cu sentimentalisme. Născuți în preajma Revoluției din '89, tinerii aceștia sunt deja căliți de viața grea și nu mai așteaptă absolut nimic de la un stat despre care știu bine că a dispărut complet pentru ei. Au câștigat dreptul de a munci, dar viața cumplită i-a maturizat înainte de vreme și i-a transformat în persoane de-un rar cinism pentru care a avea e singurul imperativ. Niciun vis de a se întoarce înapoi în satul lor, în comunitatea lor. Ei sunt copiii pârjolului, născuți după ce ființa socială a țării lor arată ca o pădure după un imens incendiu. Sunt mutanții capitaliști care n-au în cap decât înavuțirea, avariția, duritatea și cinismul, fiind lucruri normale, trăsături adaptative la mediul în care au trăit.

Învățând din înțelepciunea celor plecați singuri și distruși de izolare și dor de casă, tinerii se însoară repede și fără prea multe comentarii, bazându-se pe relațiile din sat și pe veșnicia prejudecăților cu „fete cuminți” recomandate de rude și trecute cu succes de procesul invizibil, dar extrem de eficient, al judecății comunității.

Pentru bărbați încă e bine, dacă bine se poate numi traiul de sclav pe șantier pe care românii îl duc. Dar pentru femei trebuie să ne încumetăm să mai coborâm o treaptă a infernului. Pentru ele sunt atrase cu promisiuni de oferte de muncă pentru a se trezi în cele mai crunte rețele de trafic cu pești, de-o cruzime care i-ar face pe naziști să roșească. Să scapi ca bărbat de pe șantier mai e cum mai e, dar când carnea ta e marfa pe care-o păzesc ca cerberii peștii, scăparea e aproape imposibilă. Aventurile și fuga din rețelele de trafic de persoane ale personajului central, Vica, sunt halucinante. E cumva simptomatic pentru ceea ce trăim la nivel internațional că și în carte, mai mult ca sigur neintenționat, de la rusoaică li se trage sfârșitul violent traficanților. Cu rusoaica se cam încurcă treaba și afacerile lucrative ale peștilor albanezi, bazate pe schinguirea femeilor, se gripează brusc și iremediabil. Violența acelei lumi este dincolo de orice imaginație, dar pasajele pe care Natalia Onofrei ni le zugrăvește nu sunt o pornografie a cruzimii. Fără să ne cruțe, dar fără să facă exces de ostentativă descriere a ororilor torturilor la care sunt supuse femeile din Est, din Rusia, din Ucraina, din Moldova, scriitoarea ne transmite ce e de transmis. Contrastând aceste povești cu eforturile progresiste, realizezi ce clivaj enorm s-a creat între lumile noastre, realizezi că avem două țări. Una tăcută și abandonată, trăind drame teribile, și una veselă, sprințară și prosperă, care ține ba s-o salveze pe fonduri europene, ba s-o educe, ba s-o critice pe cea dintâi.

Textul nu suferă de victimologie și personajele nu sunt sfinți care scapă din infern. Traiul greu și competiția permanentă scot la iveală avariția, ambițiile prostești, rivalitățile și invidia care îi izolează într-o societate ultra-individualistă. Familia este ultimul refugiu în care, din nou, bărbații sunt avantajați pentru că au o servitoare, o bonă gratis, o prostituată și un sac de box pe care să-și verse nervii. Înțeleptul grupului de muncitori, Ion, rostește vorba vorbelor: „Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine”. Corect. La nici câteva luni după începerea relațiilor cu fetele cuminți recomandate de tribunalul informal al gurii satului, începe violența domestică. În relații de dependență, concurând între ele și fără prea multe șanse de evadare, femeile încep să servească și pe post de sac de box, de unde se vede că da, pentru bărbați căsătoria e o afacere bună.

Pentru că ei vin din lumea satului, unde au un statut privilegiat. Acolo, dacă ai fugit mâncând pământul dintr-o rețea de exploatare a îngrijitoarelor de bătrâni, se cheamă că ești leneșă și n-ai rezistat să faci muncă grea. Dacă n-ai adus destui bani, firește, vina îți aparține. Oprobiul se aplică și bărbaților, dar la femei se adaugă și glazura de violență sexuală, întrucât în satul românesc nu există decât două categorii de femei: la locul lor și depravate, granița fiind extrem de ușor de trecut. Mentalitățile patriarhale și teama de competiția specifică capitalistă sunt o altă cușcă mentală care îi face pe oameni să nu spună adevărul, să nu informeze pe cei de-acasă că-n Italia te vinde ca muncitor, că te vinde ca prostituată și poți să mori acolo, că Italia nu-i ceea ce pare și că te expui unor riscuri enorme plecând. Dată fiind înapoierea lumii satului, ce s-a întâmplat în Italia rămâne în Italia și asta e un nou strat de opresiune și suferință – cui să spună prin ce treci ca român plecat la muncă? Cine să asculte fără să judece? Asta face oamenii de la țară victime ideale pentru rețelele de trafic de persoane, pentru samsarii de muncitori. Dar ceea ce spun eu în această cronică nu e înșirat ca o predică, ci se deduce atât de clar și limpede din dialoguri și întâmplări firești încât nu-ți lasă o secundă impresia de judecată morală.

Cartea conține și pasaje de-un umor negru nebun. Înmormântările care îl prezintă pe Gabriel, muncitorul idealist care visează să-și ia tractor în opt luni, în calitate de unică persoană rațională la fața locului, sunt grotești, dar și incredibil de hazlii. Scenele demne de-o comedie burlescă în care Gabriel se chinuie să proptească picioarele moartei pe-o ladă. Apoi, la o altă înmormântare, se luptă, cu mortul în brațe, în ogradă, prin noroiul până la glezne, să obțină cheia de la casa cea nouă, care, chipurile, trebuie păzită de neamurile deja mult prea nespălate de la țara de unde-au emigrat tinerii.

Ar fi mult de scris, dar cel mai bine este să citiți. Ar trebui să fie lectură obligatorie la Facultatea de Sociologie, la cursurile despre migrație. Și la Facultatea de Studii Europene și la masteratele de profil.

Cartea nu a apărut la editură, ceea ce pe unii poate i-a descumpănit. Dar părerea mea este că această carte nu avea cum să apară la o editură din România sau Moldova. În primul rând pentru că e o carte foarte bună. E bună și frumoasă așa, ca munca nevăzută a oamenilor care au ajutat acest vampir care este sistemul actual bazat pe profit să mai trăiască cu nițel sânge proaspăt din Est. „Bejenii” e un text trudit. E muncă grea ce amintește întrucâtva de tencuiala perfectă executată rapid de Gabriel, de ireala curățenie făcută de Andreea, de tenacitatea Vicăi de-a salva fete din rețeaua de trafic. Să publice la samsarii de cărți care vând scriitori ca traficanții de muncitori ar fi fost o trădare pentru șalele rupte pe schele ale zidarilor, pentru mâinile arse de detergenți ale badantelor. Ar fi fost în răspăr cu valorile pentru care stă cartea, cu specificul ei de literatură de mare anvergură a lumii tăcute, ignorate și batjocorite a muncitorilor români plecați în lume să-și salveze familia din sărăcie. Cartea s-a scris cu poveștile lor, uitate de lumea bună a scriitorilor, criticilor și editurilor, și nu putea să apară decât în afara acestui circuit capitalist în care devii important după ce ai ridicat capul singur și poți aduce profit.