România optimistă și încrezătoare (chiar nu glumesc!)

Sub clopotul meu de sticlă și-a făcut culcuș pesimismul. În alte colțuri ale acestei Românii, sub alte clopote, oamenii poate ciocnesc pahare de șampanie și sărbătoresc optimismul. Dar aici, în spațiul meu, e mult vaiet, jale și un fel de melancolie care cântă un marș funerar în surdină.

FOTO Arhivă personală

Duminică seara, la ora 21:30, am închis toate canalele de informare și dezinformare. Un gest simplu, dar asumat. De ce? Pentru că, uneori, creierul meu are nevoie să respire liniște ca să-și regăsească ordinea. În locul fluxului de știri abisale care îmi bruiază constant gândirea, am ales Netflixul, divizia de filme siropoase. A fost mai mult decât o schimbare de ritm — a fost o declarație de independență a minții mele, un act de auto-conservare, decizie de a-mi revendica autonomia cognitivă.

Luni dimineața, la prima oră, m-am confruntat cu realitatea rezultatelor. Unele sunt dureroase și frustrante, iar altele sunt ca luminița de la capătul tunelului. După aproape 20 de ani de de lucru cu organizații imperfecte dar ambițioase am învățat o lecție esențială: nu ai nevoie de condiții perfecte pentru a face diferența. Trebuie doar să găsești puterea de a transforma provocările în oportunități și dezamăgirile în lecții care să te pună în acțiune.

În momentele dificile, antrenamentul pe care l-am făcut de-a lungul anilor mi-a reamintit ceva esențial: binele poate fi găsit doar dacă ești dispus să-l cauți. Răul e vizibil, vocal și vine cu viteză spre tine, dar binele e lent, tăcut și ascuns. Așa că am ales să mă concentrez pe partea binelui. Scriu aceste gânduri aici cu o speranță simplă, dar puternică: dacă suntem câțiva care vom alege să vedem binele, vom găsi curajul să-l întărim și să transformăm eterna speranță (care oricum moare ultima) în acțiune. Iar acțiunea este singura care ne scoate speranța de la terapie intensivă.

Le iau pe rând, așa cum îmi vin în minte:

1. Primul lucru pozitiv pe care îl observ în acest joc al cifrelor din Parlament este faptul că, indiferent de direcțiile politice, cifrele ne obligă la COLABORARE. Nu mai există spațiu pentru decizii individualiste sau pentru orgolii izolate. Acum, succesul depinde pe bune de abilitatea de a construi punți. Această colaborare nu trebuie să fie doar colaborarea pragmatică – pentru a împărți scaunele – ci una care să se bazeze pe o viziune comună, centrată pe cetățeni. O viziune care să nu fie despre „noi” și „ei”, ci despre ceea ce putem face împreună pentru oameni, pentru țară. Și, cel mai important, o viziune care să treacă de la declarații la acțiuni concrete. Această lecție a COLABORĂRII ni se aplică și nouă, în afara sălii de plen din Parlament. Avem nevoie să (re)învățăm să colaborăm în comunități, în organizații, în familii.

2. Al doilea lucru bun pe care îl văd în jocul cifrelor este că majoritatea cetățenilor români a ales să apere democrația. E clar că pentru mulți dintre noi, democrația contează – nu doar ca idee, ci ca mod de a trăi. Dar ce înseamnă asta pentru politicieni, dincolo de declarații? Că nu mai pot mima democrația, ci chiar trebuie să o practice – în partidele lor (în primul rând), în deciziile lor, în legile pe care fac, în felul în care ne reprezintă ne reprezintă interesele. Oamenii au arătat că așteaptă acțiuni reale, nu vorbe goale. Și mai e ceva important: păstrarea democrației nu doar că ne ține pe drumul bun în Uniunea Europeană, dar ne arată și ceva despre noi ca națiune. Dacă cineva ar încerca să pună democrația la Pământ, nu cred că ar avea șanse.

3. Al treilea lucru bun pe care îl văd în jocul cifrelor este că partidele de extremă dreapta nu au majoritate în România. Spre deosebire de alte țări din Europa, noi am ales să rămânem pe drumul pro-european. Asta contează enorm – ne păstrează poziția în UE și NATO, ne dă stabilitate, perspective. Dar hai să fim sinceri: am primit (sau ne-am făcut) un cadou nesperat de bun. Întrebarea e, știm ce să facem cu el? Dacă vrem să păstrăm acest avantaj, trebuie să construim pe el – cu grijă, cu responsabilitate, cu viziune. E o șansă pe care nu avem voie să o risipim, pentru că este posibil să nu o avem la infinit.

4. Al patrulea lucru bun – chiar dacă poate părea greu de văzut la prima vedere – este tocmai această creștere a partidelor extremiste. Știu, doare. Știu, e frustrant. Știu, vă vine să dați cu pietre. Dar dacă ne oprim un moment să privim dincolo de emoție, putem găsi ceva valoros. Votanții partidelor extremiste nu sunt nici roboți, nici armate rusești. Sunt de-ai noștri. Unii sunt surprinzător de apropiați de noi. Această creștere este de fapt vocea cetățenilor. O voce care spune clar și răspicat: ne-am săturat de corupție, de servicii publice slabe, de lipsa de respect din partea celor care ne conduc. Chiar dacă nu toți cei care au ales aceste partide au găsit soluția perfectă (și uneori alegerea lor e mai mult despre revoltă decât despre o direcție clară), mesajul lor este unul pe care nu-l putem ignora. Ce ne arată asta? Ne arată să ne trezim, ci nu doar să cântăm “Deșteaptă-te române” (oare pentru a câta oară?). E nevoie de reforme democratice reale, de politici care să readucă încrederea, de investiții în educație, sănătate și combaterea discriminării. E nevoie să ne aliem împotriva dezinformării, a polarizării și a politicii fricii care ne dezbină. Și, poate cel mai important, să construim proiecte care încurajează cooperarea între comunități diverse. Această realitate dureroasă poate fi o oportunitate numai dacă avem curajul să o privim în față, să acționăm și să nu ne mai văicărim că au venit alții să ne stingă lumina.

5. Al cincilea lucru bun, și poate cel mai tare, e că partidele tradiționale nu mai au de ales – trebuie să se schimbe. Dacă vor să mai conteze, trebuie să scoată în față lideri care chiar țin la oameni, îi ascultă pe bune și tot ceea ce fac, fac pentru ei. Nu mai sunt la modă figurile obosite care se ascund în fața promisiunilor și nu spun nimic concret și nu livrează nimic. PNL a făcut deja un pas (timid, dar e un început), iar PSD și USR vor fi forțate să-i urmeze. Dacă nu o vor face repede, până în 2028, aceste partide mari, se vor micșora și vor pierde și membri și votanți. Noi nu vom pierde, întotdeauna vom înlocui ce e stricat cu ceva mai bun. Deci partidele trebuie să-și vadă de treabă, să caute în interior oameni care sunt capabili să construiască ceva real, ceva care să conteze. Cine se mișcă rapid și înțelege cât de mare e miza, va avea de câștigat – nu doar alegeri, ci și respectul și încrederea oamenilor. Și asta e cea mai importantă monedă care mai contează acum.

6. Al șaselea lucru: vocea tinerilor, un ecou imposibil de ignorat. Tinerii nu doar că au o voce, dar și-au descoperit curajul de a o folosi. Ceva — poate un cumul de evenimente, poate spiritul vremurilor — i-a trezit. Și asta este mai mult decât o schimbare, este un semn că viitorul începe acum, cu ei. Oricum viitorul este pentru ei. Și pentru că tot vorbim de viitor, viitorul guvern nu doar că va trebui să-i asculte, dar va trebui să le răspundă. De fapt, nimeni nu mai poate ignora vreo voce, fie că vine din stradă, din mediul online sau dintr-un colț mai puțin vizibil și ignorat al societății. Vocile cresc, se amplifică, iar în ecoul lor e speranță, dar și exigență.

7. Ultimul lucru bun este că avem nevoie să ne asumăm responsabilitatea. Este singura cheie care poate deschide ușa unui viitor funcțional — pentru noi, cetățenii, dar și pentru cei care ne conduc. Este timpul să trecem de la „cine-i de vină” “cine ne-a adus aici” la „ce putem face ca să ne placă ce trăim”. Să renunțăm la văicăreală, la plânsul de milă sau dezalinierea planetelor ca explicație pentru eșecuri. Mercur poate să retrogradeze cât vrea, nu putem doar să plângem și să nu facem nimic în așteptarea dezastrului. Schimbarea vine din mâinile noastre, din ceea ce facem zilnic. Așa că, ar cam fi cazul să lăsăm nemulțumirile deoparte și să ne punem pe treabă. Pentru că, la final, doar asta contează: cât bine am făcut, câte idei bune am pus în funcțiune.

Sigur, au fost și multe lucruri rele care s-au întâmplat — nu e nevoie să le negăm, pentru că oricum sunt destui care să ni le reamintească. Știu că poate unii dintre voi simțiți în continuare nevoia să fiți supărați, să dați vina pe cineva sau chiar să vă puneți u pic de cenușă în cap. Dar, haideți să fim sinceri: cu ce ajută?

Istoria ne mai dă o palmă, încă una, și încă una ca să ne trezim. Sunt palme dureroase, dar poate și necesare, dacă știm să ne adunăm după ce ne trece șocul. Eu aleg să caut ce e bine. Mai mult, aleg să mă alătur celor care caută ce e bine. Aleg să mă concentrez pe soluții, chiar dacă umbrele sunt uneori greu de ignorat.

Așa că... BACK TO WORK, cum zice românul! E timpul să ne apucăm de treabă, pentru că supărarea fără acțiune e ca oul fără sare — te ține în viață, dar nu-ți dă niciun gust al dorinței de bine.