Revolta curvelor – singurul viitor progresist posibil

Recenzia cărţii scrise de activista feministă Amelia Ţigănuş, o carte pe cât de importantă pe atât de sinceră şi curajoasă în peisajul românesc.

În 2018 am decis să fiu mai vocală în ceea ce priveşte feminismul. Relaţia mea cu această mişcare a fost una dificilă. Îmi amintesc cât de absurdă mi se părea abordarea profesoarei mele Daniela Rovenţa-Frumuşani. Nimic nu înţelegeam din feminism la douăzeci de ani. Credeam în toate mantrele pentru care tinerii au fost dispuşi să-şi dea viaţa în 89. Credeam că totul ţine de mine, că singură împotriva sistemului voi reuşi, că am puteri nebănuite şi că trăiesc în cel mai onest sistem care nu mă va putea niciodată învinge! Că economia de piaţă şi competiţia sunt sursele reale de progres social şi că doar tarele comuniste ne ţin în loc. Că pot să fac de zece ori mai bine ce fac bărbaţii şi nu rămâne decât să pornesc la drum! Mi-a luat mult timp să înţeleg că această perspectivă hiper-individualistă în care totul se reducea la mine, pe cât de seducătoare părea, pe atât de falsă era în realitate. Şi atunci mi-am amintit ca prin minune ce vorbea pe la cursuri doamna Frumuşani când o ironizam cu autosuficienţa tinerei de douăzeci de ani care se crede nemuritoare şi atotputernică! Asta pentru că oricât de mult ar insista feministele liberale, nu poţi fi feministă şi să susţii neoliberalismul care ne-a adus unde suntem. Or, eu tocmai la sistem nu voiam să renunţ! Doar munca salariată m-a adus cu picioarele pe pământ şi mi-a arătat exact care este locul meu în societate: munceşti sau mori de foame! Vei fi salariată. Punct. Cum şi visele, ideea că pot fi orice, că mă pot îmbogăţi în capitalism din muncă cinstită? Că eu sunt la fel de capabilă dacă nu mai capabilă decât mulţi bărbaţi? Vise. Dar renunţi greu la ele.

Dar cea mai bună cale ca să-ţi îndeplineşti visele, cum spune poetul, este să începi prin a te trezi la realitate!

Şi ce cale mai bună, în general pentru feminismul liberal şi pentru feminismul românesc, să ne trezim la realitate decât cartea Ameliei Ţigănuş. Victimă a traficului de persoane, Amelia a stat cinci ani în sistemul prostituţiei ajungând să treacă prin patruzeci de bordeluri! Şi nu, n-a fost deloc eliberator şi nici dătător de putere. Iar dacă, aşa cum spune ea, feministele care luptă pentru abolirea prostituţiei arată faţa hâdă a bordelului ca lagăr de concentrare, n-o fac ca să accentueze stigmatul social. Nu. O fac ca să înţelegem că stigmatul social e motorul acestei industrii criminale. Povestioarele de adormit copii (privilegiaţi şi nerealişti) cu bordelul ca loc de muncă onorabil în care avem prestatoare de servicii (curios, majoritatea covârşitoare sunt femei), patroni legitimi  şi clienţi îndreptăţiţi să cumpere sex este cel mult o fantezie neoliberală menită să ambaleze frumos nişte realităţi crude. Pentru că o c...vă este cea stigmatizată. Dacă nu e stigmatizată, violabilă, degradabilă şi perisabilă nu e c...vă! Folosesc o variantă eufemizată a cuvântului pentru că algoritmii sunt programaţi de bărbaţi sensibili pentru public sensibil care nu poate vedea asemenea cuvinte urâte. Poate accepta că oamenii se cumpără ca bucăţile de carne, se poate chiar îmbăta cu ideea că asta e muncă cinstită, dar nu poate vedea cuvinte urâte. Motiv pentru care adoptăm forme acceptabile de ipocrita noastră societate.

Amelia Ţigănuş este cea care ştie exact cum stau lucrurile şi cartea ei este o oglindă cinstită a situaţiei femeilor prostituate. Fără menajamente şi cu mult curaj ne poartă prin cotloanele întunecate ale exploatării sexuale. Cartea ne arată „cum se face o c...vă”, despre „bordel ca lagărul ei concentrare”, despre „traficul cu scopul exploatării sexuale” şi despre speranţă şi calea de urmat. Adică despre „revolta c...velor””

Am citit cartea Ameliei într-o singură zi! Nu am trăit în viaţa mea atât de aproape de povestea spusă de cineva. Amelia a expus de-o magistrală manieră efortul feminismului radical aboliţionist – atenţie nu e prohibiţionist, e o diferenţă aici. Pentru că Amelia a reuşit nu doar să depăşească o experienţă care pe mulţi poate ne-ar fi omorât, ci să o resemnifice din perspectiva unor solide lecturi feministe şi să o pună în context. Nu e o pornografie a propriei suferinţe, ci o explicaţie a sinistrelor experienţe de viaţă din perspectiva sistemului care le-a făcut posibile. Conservatorismul rigid şi violent al unei mame claustrate într-o societate îngustă şi oprimantă, băieţii violatori, peştii, clienţii, matroanele din bordeluri, colegele c...ve, traficanţii, statele proxenete, ucigaşii de prostituate şi sistemul care îi distribuie pe toţi în aceste roluri. Iar apoi, feministele liberale trădătoare.

Am plâns când am citit despre cum cele care trebuiau să-i fie alături la o demonstraţie au lăsat-o pe Amelia baltă, şi-au minţit-o cu privire la locul de întâlnire. Pentru că Amelia nu vrea să facă compromisuri şi este aboliţionistă. Ce tupeu! Şi Amelia s-a plimbat singură cu pancarta ei pe străzi. Pentru că, vorba ei, să vorbească victimele c...ve, dar să spună ce vrem noi. Să ne ajute ca, pozând în c..va veselă şi bucuroasă de ce i se întâmplă, să-i mângâiem pe creştet pe bărbăţeii care stau cu mămica la vârsta matură şi se masturbează la imaginile cu tortura sexuală a femeilor care este pornografia! Să mângâiem toţi refuzaţii siniştri sau narcisiştii arătoşi, dar avizi de putere şi inabili social, care n-ar fi capabili să vorbească frumos unei femei şi s-o facă să se simtă bine şi să le spunem că avem armata de rezervă a femeilor prostituate pe care le pot abuza în voie. Să uităm de-a binelea că dreptul unei femei de a vinde sex înseamnă că bărbatul are dreptul să o cumpere. Şi nu cumpără un serviciu. Cumpără dreptul de folosinţă temporară asupra corpului femeii prostituate. Să uităm asta şi să ne îmbătăm cu sofisticate încercări de a justifica tortura şi exploatarea ca fiind muncă cinstită, căci, nu-i aşa, am cunoscut şi sclavi fericiţi, de ce naiba să abolim sclavia?

Cartea Ameliei Ţigănuş este o apariţie editorială unică în peisajul românesc. Faptul că nicio feministă din ţara asta n-a scris până acum despre ea arată că suntem cu arme şi bagaje în trenul care merge în direcţia neoliberală a de-reglementării şi transformării în oameni de afaceri cinstiţi a patronilor de bordeluri şi traficanţilor de femei şi copile. Vârfurile de lance ale aşa-zisului progresism românesc preferă să integreze sexul pe piaţa muncii, nu să scoată munca însăşi de pe piaţă. Ce contează că soluţiile paliative de oferire a unei vechimi în muncă nu fac decât să întărească sistemul opresiunii? Ce dacă odată cu nişte firimituri de drepturi sociale şi civile femeile prostituate vor pierde multe altele? Ce dacă „munca sexuală” poate să însemne alături de câteva măsuri aruncate ca nişte resturi unor fiinţe flămânde şi legitimare a exploatării şi a practicii de a cumpăra şi folosi corpuri umane? În fond, cei care trebuie mulţumiţi în cele din urmă sunt bărbaţii care trebuie să afle, nu ceea ce ne spune Amelia, şi anume că a cumpăra corpuri de oameni pentru sex este ceva profund negativ şi inuman. Nu, nu, trebuie să-i învăţăm că e legitim şi inevitabil. De neoprit. Natural ca ploaia şi vântul şi... natura umană, desigur. Ceva ce nu se va opri niciodată.

Amelia are enorm de multe să ne înveţe. Inclusiv faptul că modelul nordic de stigmatizare şi sancţionare a cererii este ideal întrucât legea are, aşa cum afirmă Amelia, o enormă forţă educativă. Zi-le oamenilor că prostituţia-i afacere cinstită cu c...ve vesele şi fericite şi-o să vezi cum ţara unde adopţi o asemenea lege explodează efectiv fenomenul prostituţiei, traficului, crimele. De ce? Pentru nu o legiferezi, o legitimezi social şi transmiţi mesajul că femeile sunt fericite, că, nu-i aşa, „curvălăii”, cum le spune Amelia clienţilor, sunt îndreptăţiţi să-şi cumpere corpuri de oameni pentru sex. Sigur, e doar o întâmplare că oamenii ăia cumpăraţi sunt femei sărace. Fiind o muncă cinstită onorantă şi o sursă de putere şi autonomie e doar o pură întâmplare că nu vedem femei albe bogate ca prostituate prin bordelurile din Spania unde 39% dintre bărbaţi s-au dus pe-acolo cel puţin odată.  

Dar Amelia nu e indulgentă nici cu aboliţionistele. Sigur că sunt absurde să-şi imagineze că la bordel plânge toată lumea de dimineaţa până seara. Uneori aboliţionistele seamănă cu anti-comuniştii români de serviciu la care dacă le spui c-au fost lucruri bune şi experienţe plăcute în socialism se uită ca la Satana la tine. Avem pelicule ca „La vita e bella” care ne arată că până şi în lagărul de concentrare evreii şi-au găsit puterea de-a spune poveşti, de-a visa, de-a râde şi... de-a trăi. Amelia râde de perspectivele catastrofice ale aboliţionistelor asupra bordelului. Nu, nu plângi la bordel că nu te mai aleg clienţii care au şi grupuri pe reţelele sociale unde îţi dau note. Ţi se duce buhul şi mori de foame că nu te mai alege nimeni. Şi, da, uneori se întâmplă să ai un client cu care sexul să fie chiar bun. Şi ce? Întreabă pe bună dreptate Amelia. Şterge asta cu ceva tortura, bătaia, umilinţa? Nu. Şi, în plus, ne avertizează ea, nici n-ar trebui să luăm orgasmul drept unic indicator al sănătăţii sexuale. A avea o perspectivă pozitivă asupra sexualităţii, a avea relaţii intime neconstrânse bazate pe respect reciproc – adică o definiţie mai apropiată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii – ar trebui, în opinia Ameliei Ţigănuş, să o înlocuiască pe cea actuală bazată pe competiţie şi performanţă care s-ar traduce în numărul de orgasme pe unitate de timp. Această definiţie cantitativ competiţională, spune ea,  e fix ceea ce ne face analfabeţi sexual. Am lăsat piaţa să înlocuiască absurdele normele bisericeşti în materie de sex şi ne mirăm că suntem mai incapabili decât oricând să avem relaţii intime sănătoase. Ce surpriză, nu-i aşa?

Cartea Ameliei Ţigănuş este o resursă teoretică inepuizabilă pentru o mişcare feministă radicală din România aflată abia la debut. Cu umor şi multă inteligenţă demontează foarte multe dintre locurile comune care domină discuţia despre prostituţie. Una mi-a atras atenţia. Stângiştii progresişti sunt în mod special ipocriţi, lucru amendat fără rezerve de Amelia. Un lider de sindicat îi spune superior: dar cine eşti tu să îi spui unei femei ce să facă ea cu corpul ei? Întrebare, nu-i aşa, preluată de feministe cu pretenţii care folosesc concepte aşa frumoase şi sofisticate a „agency” şi „empowerment” ca să susţină aceleaşi inepţii legate de ce mare şmecherie e să fii c...vă la bordel. Păi, spune Amelia, dar tu cine eşti să-i zici unui muncitor că e exploatare să muncească patruzeci de oare pe un salariu de nimic? Păi tu ca lider de sindicat nu-l infantilizezi pe muncitor? Nu vii tu să-i spui ce să facă? Este halucinant să vezi argumente care ţin de cel mai pur liberalism în gura feministelor care se mai şi pretind „stângiste”! Dar, cum afirmă adesea Gail Dines, când vine vorba despre sex şi despre femei, stângiştii îşi pierd brusc spiritul critic. Critică acerb industria combustibililor fosili, industria alimentară. Ei bine, când vine vorba despre cea sexuală, se gripează mecanismul critic! Că doar dacă 39% dintre bărbaţii din Spania sunt „curvălăi” – adică clienţii de bordel, cum îi numeşte Amelia – e plauzibil să asumăm că mulţi sunt stângişti cu acte-n regulă. Care uită brusc de exploatare, de cauze structurale şi se aruncă în barca liberală a explicaţiilor puerile, că doar e vorba despre cocoşelul lor neconsolat. Noroc că se mai găsesc şi „feministe” să le mângâie creieraşele care-ar putea fi, vai, mâncate de îndoieli şi simţ (auto)critic.

Revolta feministă trebuie să fie revolta c..velor. Revolta celor mai marginalizate, stigmatizate dintre noi, cele care au cea mai multă nevoie de feminism. De feminism real, nu de pseudo-feminismul care le spune poveşti despre cât de puternice sunt ele. Pentru că sunt foarte puternice, dar e important ca enorma lor putere să fie împotriva sistemului nu doar în interiorul său. Audre Lourde e creditată cu citatul din care aflăm că nu poţi distruge casa stăpânului cu armele stăpânului. Nu poţi schimba nimic în mod real în societate câtă vreme te concentrezi să fii o c...vă de succes şi să reuşeşti să fii cea mai grozavă de la bordel. Dar, vai, Amelia a scris vorbele care mi-au rămas în inimă: „e mult mai simplu să produci c..ve orgolioase decât activiste feministe”. E infinit mai uşor pentru pseudo-feminism să vândă poveşti de independenţă şi autodeterminare femeilor exploatate decât să le aducă de partea reală a luptei pentru eliberare şi o lume mai bună.

Una dintre cele mai valoroase mărturii ale vieţii din lagărul de concentrare care a fost bordelul pentru Amelia rămâne cea la totala lipsă de solidaritate cu celelalte colege de suferinţă. În fond, toate se aflau într-o competiţie acerbă pentru a intra în graţiile clienţilor. Nu era timp de discuţii şi de negocieri. Calcă în picioare sau vei fi călcată în picioare. Într-o lume de-o maximă duritate cealaltă femeie e duşmanul, e competiţia, e ceea ce stă între tine şi potenţialii tăi bani. Dinamica relaţiilor şi rolul pe care îl joacă „mama cea bună”, femeia mai în vârstă care există inevitabil în fiecare bordel, care le ajută pe femei să-şi lingă rănile, dar le trimite înapoi la muncă sunt, de asemenea,  mărturii de mare valoare. Asta pentru că ne arată şi care este rolul pseudo-feminismului pe care îl asociem adesea cu feminismul liberal: să le mângâie pe umăr pe femeile prostituate şi să le trimită înapoi la muncă! Să ajute rotiţele mecanismului să se învârtă. Amelia Ţigănuş aduce în discuţie şi femeile care vor să intre în graţiile traficantului, ale patronului de bordel. Le aseamănă cu trădătorii din lagărele de concentrare care se puneau bine cu gardienii, îşi vindeau colegii de suferinţă ca să le fie lor mai bine. Găsesc şi azi feministe care vor să susţină viziuni „cool” asupra prostituţiei pentru ca sistemul să le răsplătească prin burse, granturi, job-uri. Gail Dines, profesoară de sociologia mass-media care a predat peste 25 de ani, mărturisea că azi s-ar angaja azi foarte greu în universitate pentru că militează împotriva pornografiei. Or, acum trebuie să înlocuim critica industriei cu verbiajul preţios şi să susţinem industria sexului în genere ca dătătoare de slujbe, profituri şi ... libertate pentru femei. Feminista trădătoare care-şi vinde surorile pentru onoruri academice şi bani e azi modelul de succes.

Dar nu e totul pierdut. Marea familie de feministe aboliţioniste pe care le pomeneşte în moduri atât de emoţionante a îmbrăţişat-o pe Amelia şi ne-a dat şi nouă şansa să avem acces la gândurile ei. Care sunt mai importante decât orice. Pentru a fi feministă nu te face înger şi pentru că Amelia nu vrea să fie idolul nimănui. Vrea să aducă în discuţie tipul de feminism de care avem acum nevoie. Acel tip de feminism care înţelege că azi putem sensibiliza, aşa cum Amelia subliniază, oamenii cu privire la cruzimea împotriva animalelor arătându-le scene în care animalele sunt chinuite şi bătute. Dar nu puteam sensibiliza oamenii cu privire la exploatarea sexuală arătându-le scene cu femei chinuite şi bătute. Nu de alta, dar dacă le arătăm mai ales bărbaţilor scene cu femei bătute şi umilite s-ar putea să aibă orgasm. Asta pentru că ne-am dresat bărbaţii, prin industria de marketing a prostituţiei care este pornografia, să se excite la vederea scenelor de cruzime împotriva femeilor. Suntem atât de spălaţi pe creier încât plângem dacă vedem câine lovit şi ne udăm de plăcere dacă vedem o femeie bătută! Aici suntem şi avem nevoie de femei curajoase ca Amelia să scrie, să cerceteze şi să vorbească mereu despre asta. În faţa noastră stau inamici puternici şi trădătoare periculoase gata să le facă pe plac. Dar cineva ca Amelia n-o să se oprească în faţa lor. Şi asta ne dă speranţă că într-o zi, cum ne avertizează ea, o să educăm bărbaţii să se excite la ideea de a respecta şi a iubi o femeie. Să facem respectul faţă de femei orgasmic – un ideal pentru care ar merita să luptăm alături de Amelia!

Pentru că, aşa cum ne avertizează ea, e doar o chestiune de şansă că n-am nimerit în barca exploatatelor, a c...velor. Şi dacă teatralele parade ale c...lor o fac pe Amelia să-i fiarbă sângele-n vine pentru că bagatelizează suferinţa ei şi a celor care sunt real exploatate sexual, empatia şi conştiinţa de clasă trebuie să ne unească. Îmi amintesc rostite de Gail Dines. Când era tânără un libidinos a încercat să râdă de ea şi i-a spus, dar de ce te afectează atâta să vezi femeile alea în reclame la bordel? Eşti cumva şi tu acolo? Şi ea i-a răspuns dând glas celor mai intime convingeri ale mele: da, da, sigur că sunt şi eu acolo! Sunt în toată suferinţa şi umilinţa lor pentru că sunt femeie.

Pentru cartea Ameliei Ţigănuş nu pot decât să fiu recunoscătoare. O lumină pe care o aştept demult într-un peisaj tot mai veleitar şi prefăcut, o pastilă de autenticitate incomodă fără de care, cum spuneam, nu putem porni la drum în direcţia de-a face societatea mai bună pentru toţi.

Articol apărut iniţial pe platfroma Baricada.