Reintră Japonia în epoca samurailor? A treia putere economică mondială intră în bătălia Pacificului!

Reintră a treia economie a lumii în epoca samurailor? Și-ar fi imaginat Douglas MacArthur, comandant al forței de ocupație americane din Japonia, în 1946, că după mai bine de jumătate de secol, chiar americanii, tacit, ar dori eliminarea articolului 9 din Consitutia Țării Soarelui Răsare?  Cum va gestiona premierul liberal Fumio Kishida moștenirea conservatoare a fostului premier Shinzo Abe?

Premierul japonez Fumio Kishida FOTO EPA-EFE

Sunt cel puțin trei întrebări esențiale, pentru viitorul imediat al Japoniei, în special în domeniul siguranței naționale, unde este condiționată de patru dosare grele: 1 - Arhipelagul Senkaku, un grup de insule nelocuite din Marea Chinei de Est controlate de Japonia, dar revendicate de China și de Taiwan. Insulele sunt dorite de Beijing pentru potențialul de hidrocarburi al arhipelagului, a resurselor piscicole, precum și pentru poziția strategică militară importantă și utilă ambițiilor navale ale Chinei; 2 – disputa cu Rusia pe Insulele Kurile, care sunt sub jurisdicția Federației Ruse, însă Japonia susține că insulele Iturup, Kunașir, Șikotan și Habomai fac parte din teritoriul său; 3 – relații glaciare cu regimul de la Phenian și aici amintim în special pericolul nuclear; 4 – Chiar dacă relațiile cu țara vecină, Coreea de Sud, par mai deschise cooperării în ultimii ani, încă a rămas deschis un dosar teritorial, disputa pe un grup de insule în Marea Japoniei - Stâncile Liancourt, importante pentru resursa de pește și pentru rezervele potențial mari de hidrat de metan.

Spre deosebire de China, care a avut mereu o politică orientată spre propriul univers economic, cultural și militar, Japonia, de-a lungul istoriei, în mai toate momentele de unitate națională, a ales să se apere prin cartea atacului.

Sigura etapă istorică când Japonia unită nu și-a îndreptat atenția spre continent, este cea de după al doilea război mondial, în primul rând din cauza restricțiilor impuse de americani prin articolul 9 din Constituția Japoniei, care diminua dramatic forța de apărare, în al doilea rând datorită interesului strategic-economic, de a se axa mai degrabă pe industria auto a Japoniei - Toyota, Honda, Daihatsu, Nissan, Suzuki, Mazda, Mitsubishi, Subaru, Isuzu, Kawasaki, Yamaha, și Mitsuoka, care a înflorit economia niponă, decât să blocheze fondurile în flota imperială a Țării Soarelui Răsare, în condițiile în care flota SUA asigura securitatea țării.

Toate aceste dosare au determinat în ultimii zece ani, treptat, o schimbare de percepție în politica de securitate a Japoniei, care pare să fi renunțat la unele dintre fantomele trecutului, concretizând această nouă politică de la apariția conceptului de portavion în Marina Imperială, la construcția de submarine ultra moderne, arme hipersonice, la motoare de aviație dezvoltate și construite chiar în țara samurailor și până la avioane multirol de generația a VI-a (Mitsubishi F-X), program aflat în plină dezvoltare.

Această nouă eră a industrializării nipone se desfășoară pe unele paliere în parteneriat cu companii americane sau europene.

Cel mai important stimul a venit anul acesta de la vecinul său, Rusia, războiul lui Putin din Ucraina accelerând dezbaterea în Japonia cu privire la propria securitate și strategie de apărare.

Faptul că Japonia s-a raliat rapid Occidentului pentru a apăra Ucraina de Rusia, se poate traduce și prin relațiile reci din ultimii ani, din raportul comercial dintre cele două state, investițiile străine directe japoneze în Rusia scăzând de la 757 de milioane de dolari în 2012, la 429 de milioane de dolari în 2020.

Un alt factor important care a trezit interesul Japoniei pentru reînarmare este colaborarea militară tot mai strânsă ruso-chineză. Forțele militare ale celor două state au început să facă tot mai multe exerciții împreună. Din 2016, navele Federației Ruse au tranzitat tot mai des apele din jurul Arhipelagului Senkaku. În 2019, avioanele rusești s-au desprins dintr-un exercițiu comun chinez-rus pentru a intra în spațiul aerian al Stâncilor Liancourt - teritoriu disputat între Coreea de Sud și Japonia – într-o încercare deliberată de provocare. Tot în ultimii ani, Moscova și Beijing au început, de asemenea, exerciții anuale comune cu bombardiere nucleare deasupra Mării Japoniei.

Poate fi Fumio Kishida, un Tokugawa Ieyasu al zilelor noastre?

Prim-ministrul Fumio Kishida susține că agenda sa în politica externă este în esență liberală dar, în practică, obligat de context, Kishida pare să fi moștenit agenda conservatoare a regretatului premier Shinzo Abe.

Abe a împărțit politica și societatea japoneză mai mult decât orice alt lider din istoria recentă. El a avut un devotament ferm față de o agendă națională conservatoare, inclusiv reforma educației și revizuirea constituțională. Caracterul conservator și naționalist al lui Abe a fost evident, un exemplu fiind atitudinea sa fără compromisuri cu privire la disputele istorice teritoriale cu Coreea de Sud și China, iar războiul din Ucraina dar mai ales presiunea Chinei asupra Taiwanului îl obligă pe urmașul său să urmeze această agendă.

Prin urmare, că dorește sau nu, Kishida este obligat să susțină dublarea bugetului de apărare al Japoniei la 2% din PIB, începută de Abe, dobândirea de capacități militare de contraatac și partajarea nucleară.

Având în vedere moștenirea lăsată de Abe, dar și contextul geopolitic, nici nu este de mirare graba cu care administrația liberală Kishida a anunțat recent că va finaliza o revizuire cuprinzătoare a strategiei de securitate națională până la sfârșitul anului 2022.

Înarmarea Japoniei este un șah fin dat Chinei, indirect, de Statele Unite ale Americii.

Noi, europenii, suntem obișnuiți să analizăm geopolitica prin prisma istoriei bătrânului continent și considerăm că centrul lumii este Europa, însă lupta pentru controlul economic și militar al Pacificului cu China este mai importantă decât lupta cu „arcul și sulița” din Marea Neagră sau Marea Nordului cu Rusia.

Economia Japoniei, a treia din lume, are toate premizele să creeze o forță militară de temut, axată pe aviație dar mai ales pe flotă. De asemenea, Japonia mai are un avantaj antropologic față de China, fiind o societate mai omogenă din punct de vedere cultural și social. Tradițional fiind calat pe interiorul lumii chineze, regimul polițienesc de la Beijing trebuie să direcționeze o parte a armatei poporului, poliției interne, ceea ce înseamnă că dimensiunea reală a armatei convenționale a Chinei este mai mică decât o arată cifrele oficiale. Japonia în schimb este liberă de constrângerile interne și își poate relua politica externă apusă după înfrângerea din cel de-al doilea război mondial.

Decizia Țării Soarelui Răsare de a construi o armată profesionistă va schimba realitatea geopolitică a Pacificului, în timp ce China se confruntă deja cu aliatul Japoniei, Statele Unite, care operează la o distanță considerabilă de continentul american. Cu o Japonie revitalizată militar, China ar fi ținută mai ușor în șah de Statele Unite și ar întări alianța informală Quad, care cuprinde Australia, India, Japonia și Statele Unite. Mai mult, controlul american asupra Pacificului de Vest care astăzi depinde exclusiv de garanțiile americane, ar fi împărțit cu noua armata niponă, americanii putând astfel să-și întoarcă privirea și spre alte zone, bogate în resurse, cum ar fi Asia Centrală sau Africa.

În concluzie, în perioada următoare, interesul legitim al Japoniei dar și cel al aliatului de peste Pacific, va determina a treia putere economică a lumii să se înarmeze. Și când ne gândim că și Germania a luat-o pe același drum, sigur vin vremuri interesante.