Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Florica Prevenda
0
O artistă completă, cu un palmares renumit și cu o capacitate fenomenală de a rămâne francă, în ciuda obstacolelor unei biografii care ne descoperă o familie cu rădăcini aromâne, refugiată în Bărăganul secolului trecut: Florica Prevenda este invitata specială a episodului 35 al sezonului II al podcastului Avangarda. Artista povestește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce rețeta succesului ei a fost aceea de a nu face parte din nicio gașcă și „de a intra întotdeauna pe ușa din față”, independent de câtă muncă și riscuri ascunde această perseverență. Florica Prevenda se dovedește un model de loialitate și devotament artei românești, având un profil internațional extraordinar, expunând nenumărate lucrări în toate colțurile lumii dar rămânând în România, deși a câștigat loteria vizelor și e posesoarea unui Green Card. De altfel, Florica Prevenda destăinuie și experiența nefavorabilă avută ca profesor în mediul universitar românesc, după Revoluție, acolo unde universitățile de artă au preferat mai degrabă să păstreze privilegiile contactelor internaționale pentru profesori și privilegiați, decât pentru studenți. Florica Prevenda explică la microfonul Avangardei și cum se vede peretele albastru al Facebookului, atât de impersonal și uneori inautentic, din perspectiva unui artist care expune în pânzele sale alienarea și riscurile uzului noilor tehnologii la nivelul intimității și vieții noastre. Aflați și de ce, pentru Florica Prevenda, care nu s-a ferit niciodată să fie critică, proiectele României de la Bienala de Artă de la Veneția sunt mai degrabă „rezultatul unor aranjamente”. Un podcast despre aventura de a fi artist, bucuria de a fi profesor și succesul unui creator original.
Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:
Cât de important e atelierul în creația unui pictor? Florica Prevenda, despre timpurile în care avea doar 2m2 liberi în atelierul ei
Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Suntem în carterul Dorobanți, din București, pe strada Pangrati, acolo sunt o serie dintre cele mai importante ateliere aparținând unor importanți pictori contemporani.
Florica Prevenda: Cred că sunt cele mai bune ateliere pe care le are țara noastră.
I.V.: Asta voiam și eu să subliniez.
F.P.: Profesioniste!
I.V.: Am bucuria să o am invitată și deopotrivă gazdă, pentru că suntem în atelierul dumneaei și îi mulțumesc, pe artista Florica Prevenda. Mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea de a purta acest dialog.
F.P.: Și eu vă mulțumesc și bine ați venit în atelier!
I.V.: Mulțumesc că ne găzduiți aici. De când aveți atelierul în strada Pangrati?
F.P.: Din 2012! Deci sunt aproape 11 ani, să zicem, voi face anul acesta.
I.V.: Și înainte unde ați avut atelierul?
F.P.: Înainte am avut un atelier pe strada Biserica Amzei, dar un atelier foarte mic, cam cât acest spațiu, și cu toate astea am lucrat opere de 3 m2, nu știu cum făceam!
I.V.: Cât contează atelierul în creația unui pictor?
F.P.: Contează foarte mult! Dacă vrei să ai suprafețe mari, să depozitezi lucrări, pânze, să faci obiecte, e foarte important să ai atelier mare care să îți permită să te desfășori, pentru că un spațiu mic te limitează. Atunci eram foarte tânără și entuziastă și reușisem să lucrez la o distanță... Atelierul se umpluse de lucrări și eu mai rămăsesem cu peretele pe care lucram și o distanță de 2m2.
I.V.: Aveți lucrări monumentale, sunt lucrări de dimensiuni mari.
F.P.: În general lucrez pe dimensiuni mari.
I.V.: Așa a fost dintotdeauna?
F.P.: Bine, în anii de dinainte, de 90, de-abia ce terminasem facultatea, am fost repartizată într-o fabrică de confecții, nu mai erau locuri, erau orașele închise, nu mai erau locuri în învățământ. Dar după 1990, primul lucru a fost să îmi dau demisia. Am început să circul, să văd și să aspir la ceea ce se întâmpla în lume, să intrăm în concurență cu ceea ce este în afară, deci lucrări mari, curajoase șamd.
Florica Prevenda, despre adicția de atelier: „Am fost un om care și-a petrecut viața în atelier”. Pentru că a obținut cu greu unul, și-a spus că „fiecare bucățică de timp trebuie folosită”
I.V.: Atelierul este o oglindă a creației unui artist. După zece ani de atelier, aici, în Ermil Pangrati, seamănă, este atelierul pe care vi-l doriți?
F.P.: Înainte de atelier, la trei-patru luni circulam foarte mult, pentru că în felul acesta mi-am făcut sistemul de relații profesionale în afara țării, dar după ce am avut atelierul, nu am mai ieșit atât de des, pentru că mi se părea că trădez, luându-mi destul de târziu, având acest atelier, am zis că fiecare bucățică de timp trebuie să fie folosită. Dacă merg afară, iar mă deconectez, și trebuie timp după aceea să reiei. Aproape că am stat permanent în atelier. Viața mea, în general... am fost un om care și-a petrecut viața în atelier. Am început la 3-4 ani să desenez și de atunci am urmat numai direcția aceasta.
I.V.: Și eu de câte ori vă sun sunteți în atelier.
F.P.: Da, și e foarte important atelierul. În fiecare dimineață eu vin cu bucurie, mă scol foarte devreme, și la 7 sunt deja în Dorobanți, Pangrati. E bucuria de a ajunge în atelier și de a te apuca de treabă. Sigur că nu poți lucra la comandă, până când începi să lucrezi, fără să îți dai seama, dar e important să fii în atelier ca să poți materializa gândirea, aspirațiile șamd.
Life-style, marca Florica Prevenda: ziua lucrează, seara citește
I.V.: Cum e la pictori față de scriitori? E un timp al creației? Lucrați mai degrabă... sunt scriitori, de pildă, care nu pot scrie decât noaptea.
F.P.: Da, da, da! Și sunt și artiști care lucrează noaptea. Cunosc. Suzana Fântânariu, de la Timișoara, ea se culcă la 4 dimineața, când o sun pe la 7, 8, 9, nu răspunde. Și îmi spune: „De abia m-am culcat”. Nu e o regulă. Dar eu, probabil, născută în aprilie, primăvara, sunt un om matinal. Și într-adevăr, seara îmi scade potențialul de lucru. Dar seara citesc foarte mult.
I.V.: Avem și aici o colecție, m-am bucurat să văd o colecție impresionantă din celebra editură Meridiane. Colecție de artă, care a însemnat foarte mult pentru generațiile de cititori din anii ’70-’80. Foarte multe titluri care au contat.
F.P.: Cred că am toată colecția. Am o parte aici, mai am și acasă. Fratele meu era student în București, pentru că eram la țară. Nu aveam contact, când eram copil, cu cărțile. Dar el a cumpărat, știind că o să merg în direcția respectivă și îmi aducea toate cărțile despre artă. Apăreau la vremea respectivă. Iar când eu am venit la liceu, la Tonitza, am început să îmi cumpăr singură.
Dor mărunt, un loc, nu doar o metaforă în viața artistei Florica Prevenda. Mărturii despre deportarea familiei în Bărăgan
I.V.: A contat că v-ați născut la țară? A influențat asta cumva destinul dvs.?
F.P.: Da, pentru că îmi amintesc că visam legat de natură, de ceea ce citeam, amplasam lucrurile, imaginam că se întâmplă în locurile respective. Nu știu cum e când ești născut la oraș. Nu cred că e o regulă, dar pentru mine a contat.
I.V.: V-ați născut în comuna Dor mărunt, așa se cheamă. Ce înseamnă Dor mărunt în biografia dvs.?
F.P.: Chiar a scris cineva o carte de curând despre Dor mărunt, dar aș vrea să spun că înainte se chema Sighireanu, și era numele unui boier. Abia după aceea i-au pus numele Dor mărunt, deci în anii ’60 probabil.
I.V.: A fost un poet probabil ce care s-a gândit să dea numele Dor mărunt... Să dai numele unei localități Dor mărunt e neobișnuit.
F.P.: Noi am ajuns întâmplător acolo, pentru că părinții mei locuiau în Banat. Când au fost problemele legate de vremurile respective, cu Tito, toți cei care erau născuți într-o altă țară, deci ca români, și nemți, i-au deportat în Bărăgan. Erau pe undeva pe lângă Dunăre, la Iezeru, la cules de ceva, nu știu, și după patru ani de domiciliu obligatoriu, au fost lăsați să meargă oriunde. Mulți s-au întors înapoi, în Banat, dar ai mei au rămas. Și au venit la Dor mărunt, Dâlga, e comuna.
I.V.: Județul Călărași.
F.P.: Da, și am rămas acolo. Deci acolo era gară și pentru copii era important să fie tren, pentru școli. Asta era ideea.
I.V.: Dacă ați face o retrospectivă nu artistică, personală, biografică... care ar fi dorul mărunt din viața dvs., de ce vă e cel mai tare dor?
F.P.: Îmi e dor chiar de copilărie, de vremurile în care credeam că totul e posibil, că acolo era centrul universului, că viața e ceva pe care o aștepți cu atâta... și că va fi nemaipomenit, și a fost nemaipomenit, dar cu multă muncă și, mă rog, deloc simplă. Dar cred că vremurile copilăriei au fost cele despre care pot spune că au fost foarte frumoase, în ciuda faptului că eram într-o familie cu probleme, la vremea respectivă. Dar părinții aveau grijă probabil să nu ne introducă în gândirea lor despre ce pățeau.
Florica Prevenda despre părinții ei: „Am fost sancționați, erau oameni cu dosar”
I.V.: Problemele nu conteneau.
F.P.: În continuare eram sancționați, într-un fel, pentru că erau oameni cu dosar. Îmi amintesc că în clasa I, deși eram un copil care învăța foarte bine, m-am dus cu flori să iau premiu, am stat acolo, la scenă, cu flori, am așteptat, s-au dat premiile la clasa I, a II-a, a III-a, eu nu înțelegeam logic, și stăteam și mă uitam în spate, la mama, care îmi făcea semn: „Vino încoace!” De fapt se trecuse peste mine. Și nu am înțeles.
I.V.: Ați fost sancționată.
F.P.: Sancționată, da, pentru că au dat altcuiva, unui alt copil, care era al altcuiva, care era atunci la firma de stat, nu știu ce... nu au ținut cont de medii și știu că am suferit foarte mult, pentru că învățam bine. A fost o sancțiune.
Florica Prevenda, artista care nu e de gașcă? „M-am luptat, am muncit, nu am făcut parte din găști!”
I.V.: Suferința, când ești mic, când ești copil, e mai puternică decât atunci când ești mai matur?
F.P.: Când ești mic, îți trece repede, când ești mare, suferința e mai dură. Nu aș spune că am avut o viață foarte ușoară, pentru că m-am luptat pentru absolut tot ce mi s-a întâmplat. M-am luptat, am muncit, nu am făcut parte din găști. Am muncit realmente și am avut bucuria lucrului împlinit. Prin muncă! Dar, mă rog, poți să ai multe nedreptăți, se pot întâmpla oricând și să suferi, că uite, munca nu e apreciată, ci e alt tip de relații care... propulsează.
I.V.: E un avantaj sau un dezavantaj să faci parte dintr-o gașcă?
F.P.: Din punctul de vedere al unora care nu mizează pe realizări profesionale, cred că e important, pentru că ei fac lucrul acesta pentru niște privilegii. Din punctul meu de vedere, și am acționat ca atare, tot timpul, e bine să îți vezi de treabă, să crezi în continuare în felul tău de a fi și de a acționa, nu să te pliezi pe ceea ce ți-ar fi de folos pentru moment. Am avut mereu niște principii și m-am bazat pe ele, nu pe a fi într-o gașcă.
Deviza Floricăi Prevenda: „Să intri pe ușa din față, mereu!”
I.V.: Care ar fi cel mai important?
F.P.: Să muncești, să obții totul prin efort, și nu pe ușa din spate. Să intri pe ușa din față, mereu. Ce e drept, am multe dezavantaje. Ești pur și simplu izolat pentru că gândești așa, și incomodezi în clipa în care ești într-un context, pentru că foarte mulți gândesc diferit, și atunci incomodezi și te izolează, aș spune. Dar se poate trece peste asta, pentru că bucuriile profesionale, după o perioadă de muncă, sunt mari. Investești, efectiv, ai niște realizări profesionale. Este evident că de la o etapă la alta se vede saltul profesional, și problemele pe care le abordezi sunt altele, rezolvate altfel, ceea ce înseamnă că drumul tău se continuă. Ei, când vezi toate astea ai o bucurie pe care nu pot să o explic. Am avut de două-trei ori în viață o bucurie de la profesie care, nu știu, este ceva ideal! Am simțit că mi-am atins, de fapt, scopul, și acesta e cel mai important lucru pentru mine.
I.V.: De două ori ați simțit asta.
F.P.: Da!
Tortura Florică Prevenda, de la șefă de promoție a secției de Pictură, la fabrica de confecții și diminețile începute la 5:00 la Apaca
I.V.: Când anume?
F.P.: Odată eram pe vremea comunismului, când a fost foarte, foarte dur pentru mine. Terminasem șef de promoție pe țară și am vrut lucrul acesta ca să prind un post în București, să îmi fac profesia. Numai că se închiseseră orașele și nu se mai putea. Am fost repartizată, ca șef de promoție, la Călărași, la o fabrică de confecții, să fiu creatoare de modă. Or eu nu aveam treabă cu așa ceva și nici nu eram pregătită, eu făcusem pictură. Am fost la ministrul industriilor, industria ușoară, nu mai știu cum se numea atunci, și i-am spus: „pe diploma mea nu scrie că sunt specializată, eu vreau să fiu artistă, sunt un om care crede în profesie, vă rog măcar să îmi faceți o detașare la fabrica din București”. Și a fost de acord. În perioada aceea, deci, se lucra de luni până sâmbătă. Ai mei locuiau la Pipera, între timp se mutaseră din Bărăgan. Plecam de la 5 dimineața să ajung la 8 la Apaca. Era ceva groaznic pentru un artist, era tortura de pe lume. Cu toate acestea, duminica și în concedii eu nu plecam niciunde, stăteam să lucrez. Știu că am participat la concursul de bursă a Uniunii Artiștilor Plastici, unde aveau dreptul doar cei care au terminat în ultimii trei ani pe toată țara, și am luat bursa Uniunii Artiștilor Plastici, nici nu îmi imaginam. Eram în fabrică, la Apaca, și trecuse mult timp. Toată lumea știa, dar eu nu știam. Îmi era frică să dau telefon, și la un moment dat am dat. „Dar cum, ați luat bursa! Să treceți!” Atunci am avut o bucurie, dar asta raportat la suferința pe care o aveam la fabrică, pentru că mergeam acolo și terminam seara la cinci, ajungeam și la 7 acasă, și spuneam mamei: „Nu mai pot. Asta nu e viață, la ce să trăiesc în felul ăsta?” Zicea: „Lasă, că se va termina!” „Voi fi bătrână!” Și s-a terminat.
Leviathanul artiștilor. Florica Prevenda: „Mulți dintre colegii mei erau atunci legați de Soros și aveau grijă să fie numai ei, să fie cât mai puțini, să câștige cât mai bine.”
I.V.: A avut dreptate. Acela a fost un moment de bucurie. Al doilea? De împlinire?
F.P.: Al doilea, tot profesional, când am mers în Occident și am găsit o galerie, care în câteva luni de zile, deci a venit galeristul în București, m-a văzut, și în câteva luni, când a văzut atelierul mic, „Cum poți să lucrezi atât de mult în spațiul ăsta?” Am zis că suntem obișnuiți cu așa ceva, și am mers și am făcut o expoziție cu un succes de piață, de presă.
I.V.: Unde era?
F.P.: La Bruxelles.
I.V.: Unde ulterior ați mai făcut expoziții.
F.P.: Da!
I.V.: Bruxelles e unul din locurile unde ați expus mult.
F.P.: Da, intri într-un sistem de relații profesionale, apoi lucrurile funcționează. De acolo am mers în Olanda, am cunoscut și colegi, am mers la simpozioane. În Germania, deci pornind de la Bruxelles, dar pe cont propriu, în timp ce mulți dintre colegii mei erau atunci legați de Soros și aveau grijă să fie numai ei, să fie cât mai puțini, să câștige cât mai bine.
Florica Prevenda, artista cu Green Card, câștigătoare la Loteria Vizelor, care alege România în schimbul a orice
I.V.: În România anilor ’90.
F.P.: Da, în ’90-2000. Nu puteai să te apropii de lucrurile astea, să te pună pe o expoziție externă... Niciodată nu m-au pus, eram sancționată. Asta e greu de înțeles. Un artist trebuie promovat. De exemplu, în America. Apropo de America, m-am trezit și cu un Green Card, la un moment dat. În America, dacă e unul bun, toți îl saltă, pentru că acolo e pe competiție; nu poți să pui un om, nu știu unde, pentru că acela nu o să îți aducă profit, și atunci nu funcționează mentalitatea asta.
I.V.: Visul american e mai complicat decât credem...
F.P.: Soțul meu voia să plece în America. Am zis nu mersi, eu nu o să merg niciunde, vreau să rămân în țară, pentru că nu am avut niciodată în cap să plec, voiam să călătoresc, dar nu să plec. Și el nu, în America, pentru că acolo se face, se drege, fiind artist și el, coleg de facultate. A plecat, a încercat să obțină Green Cardul la viza loteriilor, nu a reușit, și în anul următor, a pus pe numele meu și pe al lui, pentru că eu mi-am păstrat numele. M-am trezit în mai, după un an, cu un plic mare în cutia poștală. Nu am știut, am deschis, am văzut, zic: „Ah, parcă mi-ai cerut în toamnă să semnez o hârtie în format american.” Deci am câștigat viza loteriilor, și în felul acesta l-am sprijinit pe el și și-a făcut imediat acte. A rămas acolo.
I.V.: A rămas în America. La New York.
F.P.: Da, da, am mers și eu de nenumărate ori.
I.V.: De la Dor Mărunt, la New York.
F.P.: Da, am Green Card, vreau să spun, dar am stat aici.
I.V.: Așa e viața...
F.P.: Și cu Green Cardul acela, apoi, începusem să circul fără viza aia, care ne umilea, stând la cozi, la ambasadă, prin anii ’90.
Despre sentimentul de (ne)fixare al unui artist: Când ești într-un loc ai impresia că e locul celălalt ideal
I.V.: Unde v-ați simțit cel mai bine din tot ce ați vizitat? La New York, la Dor mărunt, la București? Unde e locul ideal pentru Florica Prevenda?
F.P.: Când ești într-un loc ai impresia că e locul celălalt ideal, te duci acolo și apoi iar... Nu cred, cred că întotdeauna visăm foarte mult și locul ideal e atelierul, e singurul loc care îmi lipsește. De exemplu, am fost de curând la țară, la Dor mărunt, am un nepot care e fermier, acolo, chiar specialist, lucrează în agricultură de performanță, cu gândul că „merg acolo, mă odihnesc, pregătesc o expoziție, e locul copilăriei”, bineînțeles că nu am rezistat decât trei zile. Aș fi putut să mai stau încă vreo două, dar m-am întors repede la atelier.
I.V.: Locul ideal e cel în care ne aflăm.
F.P.: Da, aș putea spune.
Artista Florica Prevenda, despre viața ca „femeie de casă”: „De ce m-am măritat? Ca să nu pot să-mi fac treaba?”
I.V.: Soțul dvs. e el însuși artist. Ați fost colegi de facultate. Cum ați coabitat, cum s-au împăcat rivalitățile artistice în timp? Nu e o concurență?
F.P.: Nu aș spune... cred că este, dar eu nu eram o femeie de casă, să spun, să gătesc, să... cred că și lucrurile astea au importanța lor într-o căsnicie. Am fost și la facultate, la un moment dat el era la liceu, eu eram la facultate, și mi-a spus: „Vreau să plec de la liceu – era profesor – vreau să plec, stau acasă și o să fac eu tot. Și tu rămâi la facultate.” Și am zis: „Bine.” Dar tot eu mă întorceam acasă, și făceam una-alta, și cu tristețea: „De ce m-am măritat? Ca să nu pot să îmi fac treaba?” Întotdeauna era prezentă această gândire. Deci practic, aș spune că pentru mine, cel mai important lucru, a fost profesia. Voi fi criticată, poate, spunând asta, dar așa a fost. Eu nu cred că poți să faci performanță făcând nu știu câte alte treburi colaterale. E nevoie de concentrare, de simțire, de stări, nu le ai zilnic, deci e o luptă cu tine, pentru a face să răsară din tine ceea ce trebuie pentru creație. Deci e un mediu...
Florica Prevenda, despre originile aromâne și legătura cu această comunitate: „Sunt oameni foarte serioși!”
I.V.: Deci ai nevoie de mediu și de timp.
F.P.: Și de timp, da!
I.V.: Aparțineți comunității aromâne. Cum v-a influențat? A contat? E o comunitate care a creat niște nume importante în cultura română. E o contribuție importantă a comunității aromâne la cultura națională.
F.P.: Aș spune că sunt oameni foarte serioși. Adică, exagerat de serioși, uneori, în general, dar nu toți. A contat faptul că genetic provin din această comunitate. Dar în rest, nu m-am ținut de comunitate în niciun fel. Pentru că, de exemplu, nu am mers la nunți, la botezuri de familie, nu aveam timp.
I.V.: Și e o comunitate unită.
F.P.: Da, ei în general sunt uniți, sunt familiști, sunt... dimpotrivă, mătușile mele mă criticau, că eram altfel, funcționam altfel decât trebuia să funcționez. Deci din punctul acesta de vedere, am aparținut unei familii de oameni foarte serioși, unde cuvântul era foarte important. Dacă spuneai ceva, trebuia să respecți. Tata, de exemplu, era strict la capitolul respectiv.
I.V.: Acesta e un lucru bun.
F.P.: Și să te porți frumos cu oamenii, să îi respecți, să nu faci rău, deci toate acestea făceau parte din educația cu care porneai de acasă. Să îți respecți părinții, iarăși, să îi protejezi mai târziu, văd că multe dintre colegele mele se plâng că au îmbătrânit. Or la noi nu era asta, dimpotrivă. Trebuie să te ocupi de părinte. Am observat că mai mult în comunitatea noastră, e un respect mai mare, probabil că sunt mai arhaici în gândire, cred. Iar de curând am apelat la o sponsorizare din partea comunității aromâne, pentru că nu știam, nu cunoșteam – în general eu am funcționat pe cont propriu profesional, capitalist, să spunem.
I.V.: Artistic...
F.P.: Am fost invitată la muzeul din Constanța. Că facem catalog, că dregem... dar în final nu s-au găsit fonduri, deși s-a pornit la efectuarea catalogului. Și atunci, disperată, m-am gândit cui să cer? Mi-am amintit că în urmă cu mulți ani, la o expoziție de artiști aromâni, pe care o fac ei anual, am fost invitată și mi s-a cumpărat lucrarea. Nu știu dacă pot să dau nume.
I.V.: Sigur că da.
F.P.: Domnul Canacheu îmi cumpărase lucrarea respectivă și zic: „Ia să dau un telefon”. Poate mă îndrumă în vreo direcție. Am sunat și a zis: „Da, o să rezolvăm.” A venit după două-trei săptămâni, la atelier, i-am prezentat proiectul, și într-adevăr, a rezolvat problema. Pentru mine era o presiune să găsesc fonduri, și comunitatea aromână a plătit tipărirea catalogului. Deci a fost bine.
Elevii de la Liceul Tonitza ai artistei Florica Prevenda, mai buni decât cei din străinătate
I.V.: Ați făcut liceul la Nicolae Tonitza. La București. Aș vrea să vorbim puțin despre rolul liceelor de vocație, despre acest tip de liceu, în ce înseamnă evoluția unui artist. Sunt părinți care spun: „copilul meu, fata mea, băiatul meu, sunt foarte talentați la muzică sau la pictură și nu mai au nevoie să facă Tonitza sau Enescu sau Lipatti”. Dau direct la Conservator sau la UNARTE. Se poate să ajungi fără un liceu de profil la facultate? Care e rolul liceului în edificarea ta ca artist?
F.P.: Din punctul meu de vedere cred că e cel mai important, pentru că te formează, pornești de la zero. Sigur că tu desenezi, dar o faci ca un amator. Pictezi, o faci ca un amator. Când mergi acolo, e ca la muzică, înveți de la zero absolut totul, și abia apoi începi tu să te produci. Deci nu poți să mergi la UNARTE fără un liceu de arte, aș spune, doar dacă ești genial, asta se poate. Pentru că trebuie să te ia de la zero, să te îndrume, nu mai ai timp să parcurgi niște etape. Or liceul de arte, și e foarte bine că e din clasa a V-a, te formează și îți formează și un stil de gândire, o atitudine față de ceea ce e în jur, estetic. E foarte important să ai acest liceu. Chiar în anii ’90, când am mers în Franța, eram profesoară la Tonitza, și am făcut, pentru că știam limba franceză, un contact acolo, și am reușit schimburi între artiști de-ai lor și artiști de-ai noștri. Am mers cu copiii de la Tonitza. Ei chiar au rămas surprinși că avem aceste licee, pentru că la ei nu existau, și copiii noștri erau foarte evoluați față de ceea ce ne prezentau ei dintre cei care lucrau seara. Deci nu aveau... e o moștenire comunistă, dar din cele bune.
Cum diagnostichezi un geniu?
I.V.: Dar cum știi? Ați spus că dacă ești geniu nu ai nevoie de liceu.
F.P.: Se simte...
I.V.: Cum e granița dintre normal și geniu? Cine spune asta?
F.P.: Îl vezi, nu, îl vezi... de exemplu, dacă mă pui pe mine într-un juriu, imediat îmi dau seama, uitându-mă așa, care e copilul cel mai bun.
I.V.: Sare de pe perete.
F.P.: Da, sare de pe perete, imediat îți arată. Dar nu prea cunosc mulți dintr-ăștia.
I.V.: Sunt mai rari.
F.P.: Sau probabil mai târziu sunt apreciați ca genii.
4 locuri pe an la UNARTE București, 6 locuri pe an la Arte, la Iași. Florica Prevenda, no. 1.
I.V.: Cum ați ajuns la Iași?
F.P.: La Tonitza eram un copil extraordinar, am dat primul an la București, unde erau doar patru locuri. Era o concurență supranaturală.
I.V.: 4 locuri pe an?
F.P.: Da, la Pictură. Se redusese atât de mult, că ziceau că nu au ce să facă cu... asta era acum, nu intra toată lumea. Și în anul următor... bineînțeles că au intrat fata lui x, lui y, care erau, cu părinții profesori șamd. Și am mers la Iași pentru că am zis că ar trebui probabil să dau mulți ani, ceea ce se întâmpla atunci, și la un moment dat, cine știe ce se poate întâmpla și nu pot termina. Să nu mă mai întrețină părinții...
I.V.: La Iași câți ați fost?
F.P.: Șase, și am intrat prima. Eram foarte pregătită. Am avut, de altfel, un profesor foarte bun, vecinul meu, pictorul Gheorghe Anghel.
I.V.: E colegul dvs. de atelier.
F.P.: Da, a fost un profesor foarte, foarte bun, compoziție, desen, culoare, am învățat baza foarte, foarte bine, și la Iași, când m-am dus, era Francis Bartok, profesorul meu, un pictor care după aceea plecase în Vest. Mi-a spus: „Ție nu mai am ce să îți mai spun, tu trebuie să muncești foarte mult ca să ajungi la propriile descoperiri.”
I.V.: Cum e să îl aveți pe Gheorghe Anghel vecin de atelier, după ce l-ați avut profesor?
F.P.: Mai târziu suntem colegi și atunci intervine concurența. Cam asta e. Dar mă comport foarte respectuos, a fost o generație înaintea noastră, pe care o respect, de altfel, foarte mult, au fost artiști care au trăit aici în condiții dure, dar în același timp cu niște privilegii, pentru că atunci ți se asigura totul, aveai atelier, anual făceau achiziții. Dar într-un mediu limitat, totuși, fără o concurență reală, cum se întâmpla în Vest.
I.V.: Aveți un maestru, un om care v-a influențat maniera de a picta?
F.P.: Nu aș putea spune, pentru că eu am văzut atât de mult și în Europa, și în America, în America am văzut enorm de mult la New York, aș putea spune, când am ajuns în America, la New York, că am avut sentimentul că sunt pe Marte. Totul era la alt nivel decât... și am început să discern ce e bun, ce e rău, ce să iei din felul lor de a fi, din abordarea lor, ce ni se potrivește nouă, deci la modul acesta am luat mereu de la cei de dinainte.
Florica Prevenda, fără discipoli? „Muncesc foarte mult și nu fac compromisuri.”
I.V.: Invers, considerați că aveți discipoli? Tineri care să vă urmeze?
F.P.: Nu știu dacă am, nu prea urmăresc, din păcate nu am timp. Dar adesea sunt contactată de tineri, care vor să vină la atelier. Sau... de curând am fost la un vernisaj, și a spus: „Doamna Prevenda, vă știu mereu singură, fără o gașcă, cum reușiți să faceți față, că sunteți mereu prezentă, pe simeze, faceți, dregeți...” I-am spus: „Muncesc foarte mult și nu fac compromisuri. Cred că asta e formula. Nu ai decât să muncești, să te zbați, și vei reuși. Dar trebuie să ai și răbdare, nu poți de pe o zi pe alta. Trebuie să fii alergător de cursă lungă.” Cred că în toate profesiile. Trebuie să aștepți.
I.V.: Să ai răbdare!
F.P.: Să ai răbdare! Pentru că de pe o zi pe alta, mă rog... Și am observat și dincolo, toți cei pe care i-am văzut la Basel, la târgul de artă, vedete, doi-trei ani, apoi au dispărut. Erau prea nepregătiți să facă față unui drum lung.
I.V.: Cel mai ușor e să fii vedetă. Cel mai greu e să te menții, să te păstrezi!
F.P.: Da, exact!
Artista Florica Prevenda, despre experiența de profesor la UNARTE: „Neplăcută, de aceea mi-am și dat demisia.”
I.V.: Ați făcut UNARTE la Iași, ați predat însă, după Revoluție, între 1993 și 1997, cred, la UNARTE, aici, la București. Ați fost profesor asociat. Cum a fost experiența acelor ani după Revoluție? Ca profesor la UNARTE?
F.P.: Neplăcută, de aceea mi-am și dat demisia.
I.V.: Patru ani numai, asta voiam să vă întreb. De ce? De ce nu mai predați?
F.P.: M-au luat prin transfer de la Tonitza, unde era foarte bine. Aveam niște copii extraordinari, eram fericită în relația cu ei, și rezultatele erau foarte, foarte bune. M-au luat acolo, iar acolo eu trebuia să execut comenzi, or eu am considerat că după ’90 trebuie să fim lăsați să ne dezvoltăm. Să facem noi ceea ce gândim. Într-un fel erau niște interese, îmi pare rău că trebuie să spun, ale șefilor de acolo, care își urmau doar acele interese, și erau mai puțin interesați de evoluția noilor generații și chiar de profesori. Ei trebuiau să fie loiali, atâta tot. Și am spus că după ’90 nu mai accept să funcționez așa, pentru că suportasem foarte mult înainte de ’90, cu fabrica. Prefer să mor de foame, am spus, decât să fiu profesor, de fapt, și să execut comenzile profesorilor de acolo.
Florica Prevenda: „Eram sancționată pentru că circulam, începusem să am contacte în afară”
I.V.: Nu v-ați adaptat unui tip de mentalitate care venea în contradicție cu ce credeați dvs.
F.P.: Exact, nu m-am adaptat. Am spus că după ’90 avem libertatea de a gândi. Eu eram foarte pozitivă, voiam să fac foarte multe. Dar nu în condițiile respective. Altfel aș fi fost inutilă. Nu aș fi făcut decât să urmez aceeași cale pe care o urmaseră toți cei de dinainte de ’90. Or eu circulam foarte mult atunci. Și ăsta a fost un ideal. Deschiderea era importantă. Trăisem izolat. Voiam să știu cum au făcut cei de afară și la ce rezultate au ajuns. Veneam cu un suflu nou în facultate. Eram sancționată pentru că circulam, începusem să am contacte în afară. Am dus un grup de studenți din facultate afară.
I.V.: Și asta nu era bine.
F.P.: Nu era bine...
I.V.: În libertate!
F.P.: Da, da! Asta deranja. Dacă face, să facă pentru noi, profesorii, noi suntem importanți, artiști importanți. Or profesorii respectivi aveau o vârstă. De acum, era nevoie de alte generații, care să gândească proaspăt, pentru că ei nu mai puteau să mai gândească proaspăt. Era evident, le trecuse vremea.
Despre dezastrul din educația artistică, Florica Prevenda: „Or în clipa în care profesorul are o grămadă de supuși pe care îi incită împotriva altui coleg, care are un drum mai optimist, atunci s-a terminat.”
I.V.: Din momentul în care ați plecat, din 1997 și până astăzi lucrurile s-au schimbat în bine? Astăzi e o situație mai bună? Avem o școală bună de pictură?
F.P.: Nu aș spune, pentru că foarte mulți colegi de-ai mei care aveau aspirații au plecat de acolo din aceleași motive. Artiști importanți au plecat, au rămas numai cei care s-au supus. Și ei știu că eu spun asta. Aș fi vrut, bineînțeles, să fiu profesoară, nu pentru salariu, ci să dau mai departe un sistem de gândire chiar. O atitudine față de tot. A fi profesor nu înseamnă numai a învăța tânărul să rezolve problemele profesionale, dar și să înveți tânărul să aibă o anumită atitudine față de viață, față de tot, de drumul lui. Să îl înveți să gândească sănătos pentru el și pentru societatea în care trăiește. Or în clipa în care profesorul are o grămadă de supuși pe care îi incită împotriva altui coleg, care are un drum mai optimist, atunci s-a terminat.
I.V.: După ce ați plecat v-ați consacrat picturii. Ați făcut foarte multe expoziții, în străinătate, dar și în țară.
F.P.: De fiecare dată am făcut în străinătate, dar și în țară. Pentru că s-a spus: „Ah, dar ea expune numai afară”. Nu e adevărat. Toate expozițiile le-am făcut în țară și după aceea afară.
Florica Prevenda, despre anii de optimism: „După aceea am constatat că e pierdere de timp, și că nu pot să ajut decât făcând profesia pe care o fac.”
I.V.: Care ar fi cea mai importantă expoziție la care țineți din țară?
F.P.: În țară a fost în 1999, la Muzeul Național de Artă a României, o expoziție amplă, pe care am făcut-o la doi ani după ce am plecat din facultate. M-am închis în atelier și mi-am văzut de treabă. S-a văzut rezultatul. A fost foarte puternică și cu impact. Conținea toată suferința mea și toate frământările avute de dinainte și de perioada în care naiv am crezut că noi vom schimba ceva. După aceea am constatat că e pierdere de timp, și că nu pot să ajut decât făcând profesia pe care o fac.
Cine mai poate fi seren astăzi?
I.V.: Ascultându-vă, îmi vine în minte un alt titlu, al unei expoziții care e ceva mai încoace, mai recentă, Serenity. 2014, cred. Mai poți fi seren azi?
F.P.: În calitate de copil, acolo erau niște copii.
I.V.: Numai copilul mai poate fi seren.
F.P.: Doar un copil. Poți să fii dacă ai o detașare totală, față de tot, dar asta înseamnă să te rupi total de ceea ce ai în jur, într-un fel. Serenitatea e o poezie, aș spune. Trebuie văzută ca o artă care te face să visezi. În sensul acesta am făcut perioada respectivă, iar ea a venit după ce am avut o perioadă destul de sumbră, cu timpul regăsit, pornind de la Proust.
I.V.: În căutarea timpului pierdut.
F.P.: Da, da. Și atunci, perioada fusese neagră, și am venit cu alburile, serenity-urile, am vrut să spun că nu e totul negru, există și alb. Pentru că în general există în evoluția mea ceva sus-jos. În evoluția mea profesională și în etapele mele profesionale.
I.V.: Cum e viața, până la urmă.
F.P.: Da, de fapt, așa e viața. Nu există nimic la modul absolut.
I.V.: Ultima expoziție de la Muzeul de Artă din Constanța, vernisată acolo, se cheamă „Undeva, în timp”. Unde este timpul acesta?
F.P.: Timpul copilăriei! E un reper. În timp și în perioada respectivă, în locul respectiv. Mă întorc mereu la acel loc pe care eu îl văd și când ajung acolo, mă întreb unde e? îl cauți și îl găsești în mintea ta, pentru că realitatea e că acum Bărăganul e invadat de agricultura performantă, nu mai e nimic. Au plecat de acolo foarte mulți, mai ales de la mine, unde erau oameni deportați, deci nu erau ai locului. Au plecat și văd numai case prăbușite, dar gândindu-mă la locul unde aveam casa văd de fiecare dată, trăiesc ce am trăit, e ceva ce nu poate fi explicat.
Florica Prevenda: „Nu aveam curent electric!”
I.V.: E o nostalgie?
F.P.: O nostalgie a locurilor, a timpurilor, dar nu legată de istorie. Mă rog, părinți, copiii cu care eram și felul în care visam atunci. De exemplu, îmi amintesc mereu cum era noapte și vedeam luna, nu aveam nici măcar curent electric la vremea respectivă. Deci cum Dumnezeu am avut pasiunea de a citi în condițiile astea? Sau de a învăța. Nu m-a pus nimeni să învăț. Deci lucrurile astea se întâmplau în contextul acela.
I.V.: Deci poți să ajungi un pictor important și dacă n-ai avut lumină.
F.P.: Nu am avut lumină până la 15 ani când am venit la Tonitza. Nu ne puneau lumină. Puseseră peste tot, în satele din jur, zona în care eram noi, cei deportați, nu avea electricitate.
I.V.: Talentul vede în întuneric.
F.P.: Dar nu știu, eu nu realizam atunci toate cele și credeam că e ceva normal să trăiești așa. Îmi amintesc de lume, de pomi, de nopțile acelea, odată am mers cu mama și cu tata la o onomastică. Era o lună superbă. Tata mă luase pe umeri, așa, și vedeam satul de sus. Am imagini clare.
I.V.: Asta e ca în Solaris, cumva.
F.P.: Am imagini clare din copilărie, și dacă ești creator, cumva astea îți servesc în a crea magma de care ai nevoie.
Facebook Obsession, în viziunea Floricăi Prevenda
I.V.: O altă temă care îmi pare importantă în creația dvs. în ultimii ani, e cea a alienării, a întâlnirii dintre rețelele umane, pe de o pare, care exprimă viața, și rețele sociale, care sunt creații artificiale, cu care nu te întâlnești de fapt, decât aparent. Ați și făcut o expoziție la Annart, acum câțiva ani, aveți un ciclu, Facebook Obsession.
F.P.: Da, da, da!
I.V.: Cum ați ajuns la tema asta?
F.P.: Când am ajuns în America am dat peste oamenii aceia, care funcționau altfel. Asta m-a influențat foarte mult, erau într-o zonă atât de pragmatică, și am descoperit internetul. La noi încă era timid, am început să îl folosesc și mi-am dat seama că asta e direcția în care merge omenirea. E cel mai important lucru, cea mai importantă schimbare, aș spune, care se întâmplă în timpul vieții mele, trebuie să vorbesc despre ea, trebuie să o arăt. Și am început abordarea respectivă. Eram atât de entuziasmată. Am început să găsesc soluțiile, am geometrizat fețele, le-am făcut în felul în care trebuia, ca să exprim niște oameni care erau virtuali, de fapt, și exista o comunicare mare, într-o lume mare, dar fără să fii față în față cu persoana respectivă. Erau, de fapt, niște anonimi, în realitate, că nu știi cine e, dincolo de ceea ce pozează. Deci a fost o perioadă referitoare la internet, la comunicare, la părțile pozitive și la cele negative. Dar trăim în această perioadă, nu pot spune că nu e bună. Trebuie să știm să o folosim cu măsură.
I.V.: Facebook Obsession e o deformare a chipului pe care o aduc rețelele sociale.
F.P.: Da, o deformare, pentru că nu ne întâlnim cu realul și cu imaginarul fiecăruia dintre noi, despre sine, pe care îl prezinți celorlalți.
Artiștii români, cotați în afară? Florica Prevenda: „În afară de Ghenie nu aș putea spune că mai știu pe cineva. Noi aveam marea dramă de a ne sabota oamenii cu potențial.”
I.V.: Cum credeți că sunt astăzi priviți și cotați pictorii români relevanți? Au parte de o cotă externă, internațională, așa cum merită, sau dimpotrivă?
F.P.: Noi nu avem. În afară de Ghenie nu aș putea spune că mai știu pe cineva. Că știu ce înseamnă cotă, știu ce înseamnă un târg de artă, o galerie, cum funcționează, cunosc foarte bine toate lucrurile astea, pentru că ani de zile am vrut să înțeleg ce, cum și ce fel, și pentru mine. În afară de Ghenie, nu cred că cineva de la noi, din arta contemporană, poate spune că a atins nivelul respectiv. Noi aveam marea dramă de a ne sabota oamenii cu potențial. Instituțional au fost promovați oameni care făceau parte din gașca celor care au fost la putere. Mă refer la instituțiile de cultură. Nu am promovat oamenii care puteau face concurență celor de afară și nu am folosit acele instrumente necesare, pentru că sunt și niște instrumente, nu e așa, că mă duc eu, Florica Prevenda, și deschid uși. Nu, există un marketing sălbatic care te promovează și ajunge în vizorul celor care, mă rog, se ocupă de așa ceva. Nu facem ceea ce trebuie din păcate. Artistul poate să facă până la un punct, după aceea trebuie sprijinit. Asta am simțit eu. Am făcut până aici. Dacă MNAC se face că nu mă vede, și era pe vremea lui Oroveanu, care realmente, mă sancționa, mi-a zis-o în față: „De ce nu mă pui?” S-a răstit la mine: avea o atitudine care era de-a dreptul catastrofală, în loc să fie protector, nu știu. Și atunci am înțeles că nu am cum, ce pot face eu, asta e tot. Restul... în condițiile astea e foarte greu. Dacă tu promovezi o gașcă care nu are dimensiune și o duci afară, nu ai nicio șansă, poți să o pui la toate expozițiile mari, nu o să îi observe nimeni. Este clar.
Florica Prevenda, dezvăluire despre proiectele României de la Bienala de la Veneția: „Proiectele au fost niște aranjamente pe care eu le știu.”
I.V.: Credeți că proiectele selectate care se prezintă la Bienala de la Veneția au fost cele potrivite?
F.P.: Proiectele au fost niște aranjamente pe care eu le știu. Se întâlneau niște inși și făceau tot posibilul să obțină proiectul. Nu aveai nicio șansă. Eu aș merge prin ateliere, și pentru achiziții, pentru că una îți prezintă omul, pe o imagine virtuală, și alta e realitatea. Deci aș merge prin ateliere și aș face proiectele respective după aceea. Să văd mai întâi ce e acolo. Nu proiecte care sunt pe computer și după aceea, dacă câștig, fac proiectul respectiv, e timp scurt! Trebuie mai aplicat. Prea ne-am îndepărtat, și ca țară venită dintr-un sistem comunist, nu există o tradiție, cum e în Occident, deci trebuie făcut mai mult și găsite acele elemente, dar mă rog, trebuie să fii idealist, ca să faci asta. Acele elemente care ar putea penetra afară și promova. Acum e puțin în față... promovarea. Eu am găsit bucuria în ceea ce fac. Adică faptul că mai particip la o expoziție sau alta e prea puțin important. Important e să mai scot o expoziție, să folosesc timpul pe care îl mai am, cât mai util cu putință, în creativitate, dar nu e totuși direcția cea bună, cea în care ne-am dus. Ani de zile am văzut aceiași inși scoși în afară, la expoziții. Nu se poate! Îi pui o dată, vezi ce s-a întâmplat, după aceea, salutti, încerci și alte variante. Iar după aceea îi vezi, pe aceiași inși, promovați ca mari artiști, în instituții. Șefi!
I.V.: Administratori!
F.P.: Administratori! Nu se poate. Eu am avut de nenumărate ori șansa să fiu la Pictură, dar nici nu s-a pus problema, deci nu pot. Ori ești artist, ori administrator. Dacă tu te întorci la atelier cu capul plin de problemele instituției, e imposibil să ajungi la acele zone interioare care să te sprijine în a te dezvolta.
Florica Prevenda despre cota unui artist: „Cota înseamnă banii, inclusiv pentru țară. Deci dacă tu ai un artist care câștigă mult, el va cotiza foarte mult, dincolo de imaginea pe care o face pentru țara lui. Deci este și un business bun, e o investiție, un artist, pe termen lung.”
I.V.: Mai există idealism astăzi?
F.P.: Nu cred că mai există. Chiar mi-a spus un coleg că dacă vorbești despre asta, înseamnă că nu mai există, demult. Dar din păcate, aș spune, pentru că noi avem nevoie, ca țară, de idealism, nu? Încă mai avem nevoie. Abia după aceea putem să ne comportăm ca alții, dar deocamdată noi nu am demolat acele structuri nocive din noi și nu am atins acele zone de care avem nevoie ca să fim la nivelul concurenței. În fond, ce înseamnă cota? Cota înseamnă banii, inclusiv pentru țară. Deci dacă tu ai un artist care câștigă mult, el va cotiza foarte mult, dincolo de imaginea pe care o face pentru țara lui. Deci este și un business bun, e o investiție, un artist, pe termen lung.
I.V.: Mulțumesc mult pentru această discuție și în final aș vrea să vă rog pe dvs. să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.
F.P.: Le urez să își dorească ceea ce e cel mai bun, mai adevărat, și să fie cât se poate de corecți cu ei și cu cei din jur în evoluția societății noastre, pentru a construi o societate pe care o merităm cu toții.
I.V.: Mulțumesc foarte mult!
F.P.: Și eu vă mulțumesc.
Se încarcă comentariile...
