Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, prof. Daniel Cristea-Enache

I-a avut ca modele pe Eugen Simion și Nicolae Manolescu. Între cei doi titani ai criticii literare, albul și negrul de pe tabla de șah, care au putut oricând să schimbe culorile, rămânând la fel de mari, Daniel Cristea-Enache și-a educat spiritul critic păstrând portretul părintele său, Valeriu Cristea, drept model pentru felul de a fi onest cultural și ideologic cu literatura. Invitat la Avangarda, criticul literar Daniel Cristea-Enache îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, detalii din culisele volumelor de dialoguri pe care le-a realizat cu Octavian Paler, Alex Ștefănescu și Paul Cornea; amintiri despre Augustin Buzura și Radu Cosașu, picanterii despre protocronismul de ieri și literatura de azi. Un podcast despre opțiunile politice și topurile literare ale fondatorului revistei online Literatura de azi, profesorul Daniel Cristea-Enache. Aflați ce l-a determinat să țină cursuri despre scriitori români și evrei sau despre vocile feminine neîndreptățite din literatura noastră, de ce îl supără atitudinile patriotarde și de ce mizează pe o viitoare avangardă prin care România va dobândi o social-democrație după stilul țărilor nordice.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: 

Daniel Cristea-Enache, în ariergarda avangardei. Care e careul de profesori cărora le datorează cariera?

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe profesorul, criticul și istoricul literar, Daniel Cristea-Enache. Daniel, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Daniel Cristea-Enache: Eu mulțumesc pentru invitație și mă bucur că, în fine, am ajuns și eu în avangardă.

I.V.: Ești de mult, ești de mult în avangardă. Îți mulțumesc și că publicația ta, site-ul, revista online pe care ai fondat-o, Literatura de azi, găzduiește parte din dialogurile mele. Care crezi că este momentul tău de avangardă? Momentul în care Daniel Cristea-Enache a fost cel mai în avangardă, ca să zic așa?

D.C.E.: Aș cita un titlu foarte interesant al fostului meu profesor și mentor, regretatul Eugen Simion, care se juca cu termenii aceștia, luând un model francez și vorbea despre a fi în ariergarda avangardei. El era un critic cu un respect real și profund pentru tradiție, pentru trecutul cultural, dar pe de altă parte era un critic atent la nou și la mișcările acestea înnoitoare în literatură, de pildă a scris despre generația ’80, atunci când componenții erau foarte tineri. Scriitori români de azi, IV, conține profiluri critice făcute unor autori care sunt astăzi clasici în viață, din generația ’80. Deci el găsește acest punct de echilibru între trecutul literar și noutatea literară atât de importantă pentru sistemul nostru și le concilia într-un mod frumos. Deci îl imit aici și duc mai departe această atitudine, fiindcă mi se pare că, inclusiv în manifestările cele mai radicale ale avangardei, trecutul este mereu prezent, chiar dacă numai pentru a fi negat, pentru a fi contestat. E acolo trecutul.

I.V.: L-ai pomenit pe profesorul Eugen Simeon, unul din oamenii care cu siguranță ți-au influențat parcursul. El e mentorul lui Daniel Cristea-Enache, cui datorezi cel mai mult? Sau sunt și alte nume care te-au marcat, te-au influențat?

D.C.E.: E unul dintre cei patru.

I.V.: Un careu.

D.C.E.: Un careu de ași ai criticii și aceștia au fost, în ordine cronologică, Valeriu Cristea, părintele meu adoptiv. Era culmea să nu-mi fie model Valeriu Cristea în familia în care am intrat de la 13 ani. Apoi, profesorul meu de limba și literatura română din liceu a fost extrem de important pentru formarea mea, Anton Chevorchian, o somitate în lumea școlii. Și care, în tinerețe, fusese profesor la Mihai Viteazul sau monitor, tatălui meu bun. Deci am fost două generații formate de Anton Chevorchian. Apoi Eugen Simion și ultimul, dar nu cel din urmă, Nicolae Manolescu.

Adoptat de Valeriu Cristea, Daniel Cristea-Enache descoperă iubirea ordonată pentru literatură

I.V.: Să vorbim un pic despre tatăl tău adoptiv, despre criticul Valeriu Cristea. Aparține unei generații strălucite de critici, generația ’60. Și profesorul Simeon și profesorul Manolescu, celelalte două nume pe care le-ai invocat, probabil cea mai bună generație post-belică, nu greșesc dacă spunem așa.

D.C.E.: Și nu numai în critică, și în poezie, și în proză, și în teatru. Peste tot.

I.V.: De la Valeriu Cristea ai luat pasiunea pentru literatură. La 13 ani ai intrat în familia lui.

D.C.E.: O aveam puțin dinainte de această întâlnire formatoare. Mi-a plăcut, parcă de când mă știu, să citesc. Numai că el, odată ce ne-am întâlnit în acest fel, el mi-a recomandat cărți, mi-a vorbit despre mari autori, a pus puțină ordine în lecturile mele, care erau mai degrabă dezordonate și anarhice.

I.V.: A pus ordine la vârsta la care ai nevoie de așa ceva.

D.C.E.: Luam o carte din bibliotecă, din biblioteca personală, dacă îmi plăcea, o devoram, dacă nu-mi plăcea prima pagină pe care o citeam, o lăsam deoparte. El m-a învățat, printre altele, că sunt și cărți care trebuie citite, chiar dacă nu-ți plac la modul acesta senzorial și epidermic. Sunt cărți importante care sunt greu de citit.

I.V.: De pildă, o carte vitală, neplăcută la lectură, care ar fi pentru tine?

D.C.E.: După ce am început să le citesc, au început să-mi placă. Deci, n-am mai avut ocazia să disociez între plăcere și obligație, fiindcă obligația a devenit plăcere. Asta s-a întâmplat și cu lista de cărți dată nouă la liceu, de profesorul Anton Chevorchian, o listă de cărți importante din Literatura Română și din Literatura Universală. Ani buni după ce am terminat liceul, m-am întâlnit cu o fostă colegă, întâmplător, și ea încă mai citea de pe lista aceea. După 20 de ani, simțea încă nevoia să citească literatură...

I.V.: Cred că listele din liceu sunt cele mai serioase, cele mai bune.

D.C.E.: Era un liceu de matematică-fizică, deci nu erau pasionați de literatură sau de istorie, dar felul în care preda acest profesor...

I.V.: Ce liceu era?

D.C.E.: Matematică fizică 3, MF3, acum se numește Alexandru Ioan Cuza. Era un liceu foarte bun, înainte de 1989, și acolo au fost filmate scenele din filmul Liceenii.

I.V.: Ah, celebrul film.

D.C.E.: Celebrul, da.

Daniel Cristea-Enache despre Valeriu Cristea: „Era extrem de profund și de serios. Puțin prea serios și puțin prea profund pentru o lume nu numai culturală, mai degrabă superficială, care se contrazice cu ușurință”

I.V.: Ce avea Valeriu Cristea special? Ce-l particularizează pe el ca autor în contextul acestei generații strălucite a anilor ’60?

D.C.E.: Era extrem de profund și de serios. Puțin prea serios și puțin prea profund pentru o lume nu numai culturală, mai degrabă superficială, care se contrazice cu ușurință, care ia lucrurile, cum spunea Matei Caragiale, citându-l pe Poincare, în Crai de Curtea Veche, „aici, la porților Orientului”, unde lucrurile sunt luate à la lejer, și o lume care nu se ține de cuvânt, o lume nepunctuală, o lume cu care Valeriu distona profund. Avea o structură, așa, îi spunea, ardelenească, îi plăcea foarte mult Clujul unde a studiat, și era un om extrem de serios și de profund în tot ce făcea; și un workaholic, cum se spune astăzi, deci un om care a muncit extraordinar de mult pentru cărțile lui. De ar fi să vorbesc numai despre Dicționarul personajelor lui Dostoievski, a făcut o muncă titanică, monumentală, în condiții în care nu existau pe atunci calculator, laptop, internet.

Daniel Cristea-Enache: „Nu poți să faci critică literară fluierând.”

I.V.: Chat GPT, IA...

D.C.E.: Avea sute de fișe făcute cu pixul cu o literă foarte măruntă și parcă îl văd cum stătea la birou, trudind, migălind la fișele acelea din care a crescut Dicționarul lui Dostoievski. Deci a fost un model pentru mine în sensul în care mi-am dat seama că nu poți să faci critică și istorie literară dacă nu muncești și dacă nu pui osul la treabă și dacă nu ești serios în acest demers. Nu poți să faci critică literară fluierând.

I.V.: A trăit câțiva după Revoluție, după Decembrie 1989?

D.C.E.: Zece ani.

Suferința lui Valeriu Enache. Daniel Cristea-Enache mărturisește: „Valeriu a suferit, fiindcă el nu înțelegea cum e posibil să se întâmple așa ceva”

I.V.: Zece ani, a murit în...

D.C.E.: În martie 1999.

I.V.: În martie 1999. Cum a privit acei ani? E adevărat că a fost afectat de unele de polemicile din epocă? Faptul că oameni care au fost totuși solidari înainte de ’89 au fost în tabere politice diferite. Sigur, poți să fii la stânga, la dreapta, e la fel de legitim. E adevărat că l-au marcat aceste dispute cu vechi prieteni?

D.C.E.: L-au marcat mult. Acum, sigur, pare legitim și ar trebui să fie și atunci legitim ca fiecare să aibă opțiunile ideologice proprii, că asta înseamnă democrația. Să respectăm opțiunile ideologice ale fiecăruia. Dar pe atunci, tocmai cei care vorbeau mai ardent despre democrație, tocmai ei acceptau mai greu ideea că cineva poate să fie de stânga sau poate să fie social-democrat, sau poate să simpatizeze și să îl prețuiască pe Ion Iliescu sau poate să fie demofil, să-l intereseze viața muncitorilor, viața celor peste care venise capitalismul acesta sălbatic, șomeri, închiderea locului de muncă și așa mai departe. Deci el era foarte..., era într-un contrast radical cu cei care după ’89 deveniseră anticomuniști, toți, ca la un semn, de unde vorbea așa foarte firesc înainte, de ’89 așa cum vorbim noi acum, după decembrie ’89 parca erau alte persoane, parca se răsucise ceva în ei și aveau alt limbaj, alt discurs, alt vocabular și Valeriu a suferit, fiindcă el nu înțelegea cum e posibil să se întâmple așa ceva. Prieteni sau colaboratori sau tovarăși de idei literare se uită la el urât, fiindcă el, cum spun, era de stânga.

I.V.: De ce crezi că s-a ales praful de solidaritatea din lumea literară? Care a fost reală, adică Uniunea Scriitorilor cred că a fost ultimul bastion de libertate înainte de căderea comunismului.

D.C.E.: Fiindcă aș spune, aș crede că Ceaușescu și camarila lui și regimul lui au avut acest efect colateral sau chiar direct, l-au urât toți, toată intelectualitatea românească, mă rog, cu excepția cunoscuților apologeți ai regimului, care erau ignorați și disprețuiți de majoritatea scriitorilor, dar cu excepția acestora, toți erau împotriva lui Nicolae Ceaușescu, chiar și cei care în 1968 îl aplaudaseră la discursul lui din balcon, când a refuzat să participe la represiunea primăverii de la Praga. Acela a fost momentul lui de vârf liberal.

I.V.: Și i-a păcălit pe unii. Zigu Ornea, Paul Goma...

D.C.E.: Da, Paul Goma a intrat în Partidul Comunist.

Scriitori despărțiți de ideologii. Daniel Cristea-Enache: „Și de-abia după anii 2000, din fericire, scriitorii și-au dat seama că totuși mai important decât încadrarea ideologică sau afinitățile pentru o figură politică sau alta, totuși sunt mai importante relațiile și raporturile acestea din interiorul lumii literare și culturale”

I.V.: Sigur, cred că mai mulți.

D.C.E.: Dar în anii ’80, nimeni nu îl mai suporta pe Nicolae Ceaușescu și scriitorii erau uniți în această aversiune comună și artiștii în general. Era o solidaritate anti. Iar apoi, după anii ’89, după dispariția lui Ceaușescu, această solidaritate anti nu s-a transformat într-o solidaritate pro. S-a spart. Și de-abia după anii 2000, din fericire, scriitorii și-au dat seama că totuși mai important decât încadrarea ideologică sau afinitățile pentru o figură politică sau alta, totuși sunt mai importante relațiile și raporturile acestea din interiorul lumii literare și culturale. Și cumva văd testată această implicare a noastră în pasionalitatea ideologică și astăzi. Deci eu am reușit să nu mă cert cu amici, cunoștințe, care au niște simpatii politice actuale, care mie mi se par stranii, ca să folosesc un eufemism. Dar am spus, doamne, hai să nu repet să mă cert eu acum cum se certa lumea din alte generații în anii '90. Hai să nu fac și eu această eroare. Poate că or avea și ei dreptatea lor sau poate că după un timp ei se vor trezi din ceea ce eu consider acum ca fiind o rătăcire. Acest apetit pentru extrema dreaptă, pentru fascism, ca să o spunem clar, și pe care o văd numai în societatea românească. O văd și în diferite țări din Occidentul European și o văd foarte bine reprezentată și în SUA de azi.

Daniel Cristea-Enache explică pericolele filonului fascist latent în cultura română: „fascismul românesc se aliniază foarte natural cu fascismul occidental în epoca interbelică și observ că și astăzi acest filon național se aliniază și ideatic, și cumva oportunist, pragmatic cu mișcările de extremă dreaptă sau suveraniste, cum spun ei, din Occident și din Statele Unite”

I.V.: Crezi că e un filon? Cred că există în cultura noastră un filon de extrema dreaptă? Există și astăzi un risc, un pericol real să reapară astfel de tendințe?

D.C.E.: Din păcate, aș spune că da. Și cred că filonul acesta este mult mai profund și mult mai bogat decât filonul extremei celelalte, fiindcă extrema stângă la noi a fost un fenomen de import și de implant sovietic. Sigur, am avut și noi niște anarhiști, niște revoluționari, care au făcut închisoare politică în epoca interbelică, dar Partidul Comunist a fost scos în afara legii și erau cu totul marginali. Dar filonul extremismului de dreapta a fost foarte bogat și în epoca interbelică și înainte de Primul Război Mondial antisemitismul a fost mereu verde în cultura și în societatea românească, inclusiv mari figuri intelectuale au fost antisemiți. Iar mișcările aceste de extremă dreaptă la noi au avut o foarte largă participare populară a unor oameni de diferite profesiuni, învățători, profesori, preoți, intelectuali, cum spuneau, care au legitimat extrema dreaptă, care s-au lăsat atinși sau confiscați de aceste mișcări. Și practic democrația interbelică sucombă într-un extremism de dreapta aliniat cu cele din Europa Occidentală, din Germania, din fascismul italian, din autoritarismul spaniol și portughez. Deci, fascismul românesc se aliniază foarte natural cu fascismul occidental în epoca interbelică și observ că și astăzi acest filon național se aliniază și ideatic, și cumva oportunist, pragmatic cu mișcările de extremă dreaptă sau suveraniste, cum spun ei, din Occident și din Statele Unite.

Daniel Cristea-Enache explică afinitățile lui ideologice actuale: „această ascensiune a fascismului și a extremismului de dreapta m-a făcut și mai mult de stânga, fiindcă eram și rămân liberal, dar în aceste condiții liberalismul nu mi se pare suficient.”

I.V.: După ce ai terminat studiile, ai rămas în facultate, ai devenit conferențiar, predai literatură română contemporană de niște ani. Ce facem în situațiile în care există această ruptură, această departajare, flagrantă uneori, între opere excepționale ale unor scriitori români importanți și biografiile lor pline de pete sau în orice caz cu foarte mult gri în el?

D.C.E.: Da, e o întrebare fundamentală. Și la care am reflectat de multe ori și folosesc replica: Nu de aceea îl iubim noi sau o iubim noi. Sunt cazuri flagrante de la Mircea Eliade, de la Cioran, ca să vorbim despre extremismul de dreaptă, sau Sadoveanu, care are niște contribuții îngrozitoare în anii realismului socialist. Sau marele Călinescu, care scrie o publicistică sinistră chiar înainte de instalarea comunismului, în care scrie articole batjocoritoare despre Maniu și ceilalți care sunt în procese politice și ironizează și ridiculizează chiar înainte ca regimul comunist să se instaleze și să-l oblige să facă asta. Și revenind la întrebarea anterioară cu extremismul de dreapta, am și spus, această ascensiune a fascismului și a extremismului de dreapta m-a făcut și mai mult de stânga, fiindcă eram și rămân liberal, dar în aceste condiții liberalismul nu mi se pare suficient. Trebuie o contrapondere de stânga la această ascensiune a extremismului de dreapta și văd că și în Statele Unite are loc o reacție similară, care mi se pare foarte salubră. Bernie Sanders, Alexandra Ocasio-Cortez și alții care încearcă să reziste. Acum fac niște marșuri, niște mitinguri prin toată America și vine lumea să-i asculte.

I.V.: În istorie stânga s-a luptat cu fascismul. Asta e realitatea istorică.

D.C.E.: Să asculte cum se opun oligarhiei și autoritarismului și recunosc că-mi place ce fac ei și mă regăsesc cumva în această poziție ideologică mai nouă pentru mine, mai la stânga decât eram.

I.V.: La Eugen Simeon ai ajuns prin Valeriu Cristea. Au fost prieteni, nu doar colegi, dar au fost neapropiați.

D.C.E.: Prieteni foarte, foarte apropiați. S-au mai și certat, s-au mai răcit, apoi s-au împăcat și au lucrat împreună. Au fost colegi la Caiete Critice, la Literatorul. Erau așa două tabere sau două culori pe tabla de șah. Era tabăra Simion și tabăra Manolescu.

I.V.: Deși și ei înainte de ’89 au fost în aceeași tabără. Colegi nu doar de generație, ci și de idei.

D.C.E.: Valeriu Cristea a ajuns în, sau a vrut să ajungă în tabăra Simion. S-a despărțit de România literară și a venit la Caiete Critice. Și totuși era o diferență profundă între ei. Valeriu Cristea era de stânga și era asumat ideologic, pe când Eugen Simeon era apolitic.

Daniel Cristea-Enache critică anti-sorosiștii făcuți peste noapte. „Și eu sunt apolitic în ceea ce privește valoarea literară. Dar în spațiul relațiilor sociale mi se pare puțin dubios acest apolitism, care îți permite să jonglezi și cu stânga și cu dreapta.”

I.V.: Teza apolitismului, asta voiam să spun, pentru care a fost foarte criticat de asemenea.

D.C.E.: Da, ceea ce dă foarte bine. Și eu sunt apolitic în ceea ce privește valoarea literară, fiindcă dacă n-aș fi apolitic, cum aș putea să scriu despre Sadoveanu, ținând minte ce-a făcut, fără să spun că e un mare prozator? Deci e nevoie de această grila apolitică. Dar în spațiul relațiilor sociale mi se pare puțin dubios acest apolitism, care îți permite să jonglezi și cu stânga și cu dreapta, în funcție de cine este noua administrație. Și iarăși revin la ce se întâmplă în Statele Unite. Oameni care erau beneficiari ai burselor Soros, acum peste noapte au devenit anti-sorosiști ca să-i facă plăcere noului lider. Deci cam așa e și cu apolitismul acesta. O adaptare.

I.V.: La limită oportunismului. Sau poate fi tradus chiar ca oportunism.

D.C.E.: Pe când Valeriu a ținut-o așa cu stânga și culmea, el, care nici nu fusese membru de partid înainte de ’89. N-a fost membru de partid comunist. Deci el a fost anticomunist înainte de ’89 și a fost de stânga după Revoluție.

Daniel Cristea-Enache despre național-comunismul ceaușist, mai degrabă o manifestare de extremă-dreapta în ceremonialul ei: „este un spectacol pur fascist și hitlerist, această convocare a poporului pentru a-l slăvi pe marele conducător”

I.V.: Aici e una din capcanele de interpretare. Comunismul nu înseamnă stânga. Deci faptul că România a ieșit la stânga după Revoluție a fixat până astăzi niște etichete de fapt și niște locuri comune în apreciere. Social-democrația sau stânga. Variantele ei. Pentru că stânga e diversă. Nu înseamnă ce a fost între 1945 și 1989.

D.C.E.: Da. De altfel s-a și vorbit despre faptul că ce a fost regimul Ceaușescu mai ales după tezele din iulie ’71, acel național-comunism a fost de fapt o formă de extremă dreaptă, nu de extremă stânga, adică el mai era marxist-leninist numai cu numele, fiindcă tot ce făcea inclusiv acele spectacole omagiale pe Stadionul 23 august, cu portretul lui făcut din trupuri de copii și așa mai departe spunea foarte bine Ion D. Sârbu, spunea: este un spectacol pur fascist și hitlerist, această convocare a poporului pentru a-l slăvi pe marele conducător, pe noul Führer.

I.D. Sârbu, inspirația pentru protagonistul lui Marin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni

I.V.: Tu ai și o monografie dedicată lui I. D. Sârbu; cum ai ajuns la el? De ce ai vrut să scrii despre el în mod special?

D.C.E.: Fiindcă m-a impresionat foarte puternic întâlnirea cu opera lui și mai ales cu biografia. Iată un autor la care biografia și opera nu sunt în divorț, la care nu trebuie să fim apolitici, ca să-l evaluăm pozitiv. De altfel, I.D. Sârbu a fost făcut personaj literar de către Marin Preda, este prototipul lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, deci și Preda a sesizat densitatea și excepționalitatea destinului lui I.D. Sârbu, un fost ilegalist comunist care ajunge să fie deținut politic în regimul comunist. Și revista Caiete Critice i-a dedicat un număr special în 1995 sau 1996, și acolo am fost și eu invitat să colaborez și a apărut unul din primele mele texte sau chiar două texte mi-au apărut în acel număr, și apoi am fost pasionat de subiect, într-o asemenea măsură încât când am intrat la doctorat am întrebat: aș putea să fac teza despre I.D. Sârbu și profesorul Dumitru Micu a zis sigur că da.

I.V.: Dumitru Micu a fost coordonatorul tău?

D.C.E.: Da.

I.V.: Și el în critic dinaintea generației lui Manolescu, și el de stânga și cred că prima carte a lui Nicolae Manolescu este scrisă în tandem, în colaborare cu el, și se numește Literatura de azi, iată, site-ul, revista online pe care mai târziu a făcut-o Daniel Cristea-Enache. Viața-i rotundă uneori, ca în romanele lui Rebreanu. De el ce amintiri te leagă? Faptul că a fost coordonatorul tău de doctorat?

D.C.E.: Tot așa, un dascăl de tip ardelean foarte serios, foarte temeinic; nu avea strălucirea lui Nicolae Manolescu sau lui Eugen Simion, dar odată ce-l cunoșteai și vorbeai mai mult cu el, îți dădeai seama cât de important este. Era chiar un conducător de doctorat, adică chiar m-a ajutat foarte mult și am avut discuții cu el lungi și pasionante despre tot felul de subiecte din lumea literară și din literatură. Îi plăcea să povestească și avea foarte multe de povestit. Fusese un insider al lumii literare demult și pe de altă parte citise foarte multe cărți. Era o bibliotecă ambulantă.

I.V.: Are și o istorie a literaturii.

D.C.E.: O istorie pe care am în bibliotecă și pe care o consult și era o arhivă vie de literatură și de istoria literaturii.

Daniel Cristea-Enache, metaforă despre importanța faptului de a crea un  canon literar din mai multe puncte de vedere: „Ce păcat a fost să existe numai Ronaldo și să nu existe Ronaldinho sau să fie numai Ronaldinho și să nu fie Ronaldo sau Messi și cu Cristiano Ronaldo”

I.V.: Cum ai trecut, că ai ajuns să lucrezi, să fii foarte apropiat nu numai de profesorul Simion ci și de profesorul Nicolae Manolescu? Asta e așa ca și cum s-au transferat Figo de la la Barcelona la Real Madrid sau Luis Enrique.

D.C.E.: Și a fost și huiduit.  

I.V.: Tu ai fost ca și colegul tău de generație, Răzvan Voncu, și el a lucrat cu ei. Cum a fost trecerea?

D.C.E.: Răzvan Voncu chiar citează vorba lui Eugen Simion care spunea despre noi doi că ei sunt cei mai buni critici tineri; eram tineri pe vremea aceea și apoi a spus-o și Nicolae Manolescu într-o formă sau alta și Răzvan era foarte încântat și pe drept cuvânt, fiindcă ei sunt și vor rămâne întotdeauna cei mai importanți critici postbelici, și ar fi fost și păcat să fie unul singur. Literatura română postbelică să se configureze după gustul unui singur om, chiar dacă era un gust infailibil, precum cel al lui Nicolae Manolescu. Deci e foarte important să avem mai mulți asemenea poli critici, mai multe autorități critice, să nu fie una singură, oricât ar fi de excepțională. Și am dat odată exemplul unei hărți, eram la un colocviu și erau așa niște hărți prinse în pioneze pe pereți, și se vorbea despre canon, cine face canonul, unul singur face canonul sau sunt mai mulți și le-am spus: uitați-vă la harta aceea care e prinsă în patru pioneze, dacă ar fi o singură pioneză acolo, harta aceea ar putea să cadă la un moment dat, e bine să fie mai mulți critici care să facă canonul, canonul să fie o operă, dacă nu colectivă, profesional-comunitară; să fie o echipă de critici străluciți și care împreună să corecteze defectele individuale, fie și ale unui critic excepțional. Orice om greșește într-o evaluare, nimeni nu este infailibil și atunci aș spune că și Nicolae Manolescu și Eugen Simion sunt la fel de importanți, nu numai pentru mine, ci pentru întreaga literatură română post-belică. Și a fost foarte bine că au fost contemporani și, ca să zic așa, au jucat împreună ca, dacă vorbim de fotbal, Ronaldo cu Ronaldinho. Ce păcat ar fi fost să existe numai Ronaldo și să nu existe Ronaldinho sau să fie numai Ronaldinho și să nu fie Ronaldo sau Messi și cu Cristiano Ronaldo. Și am avut norocul să învăț de la amândoi și să fiu în echipa fiecăruia dintre ei să-i cunosc îndeaproape pe acești doi mari influenceri și să absorb de la fiecare dintre ei tot ce aveau ei de oferit și m-a îmbogățit foarte mult această întâlnire cu fiecare dintre ei.

Regretul lui Daniel Cristea-Enache: „Nu există o carte de convorbiri a mea cu Eugen Simion. Dar am vrut să o fac.”

I.V.: E ceva ce regreți în relația cu ei, cu cei doi?

D.C.E.: Nu.

I.V.: Ai scris mai multe volume de dialoguri cu personalități din lumea literară. Cu oameni care ți-au fost apropiați. Nicolae Manolescu era unul dintre ei.

D.C.E.: Da, voiam să fac și cu Eugen Simion, i-am propus. Am amânat, că spunea că vrea să reediteze un volum de convorbiri cu Andrei Grigor pe care îl făcuse într-o altă ediție, și nu putea să lucreze la două. Și atunci am pierdut oportunitatea sau el a pierdut-o. Și nu există o carte de convorbiri a mea cu Eugen Simion. Dar am vrut să o fac.

Daniel Cristea-Enache despre Nicolae Manolescu: „Era un om foarte sincer, foarte franc, și nu era deloc bun de politician, fiindcă spunea în gura mare toate lucrurile, care unele trebuiau ascunse sau ferite de ochi și de urechi indiscret. Deci ce îmi spunea mie îmi spunea și altora ce spunea altora îmi spunea și mie”

I.V.: Ce ți-a spus Nicolae Manolescu numai ție? Care ar fi dezvăluirea pe care a spus-o doar lui Daniel Cristea-Enache și publicul nu o știa, e doar în cartea cu el?

D.C.E.: Nu există așa ceva. Era un om foarte sincer, foarte franc, și nu era deloc bun de politician, fiindcă spunea în gura mare toate lucrurile, care unele trebuiau ascunse sau ferite de ochi și de urechi indiscret. Deci ce îmi spunea mie îmi spunea și altora ce spunea altora îmi spunea și mie; intra într-o categorie foarte specială de oameni Nicolae Manolescu și anume oamenii care te critică în față și te laudă pe la spate.

I.V.: Cum fac profesorii cei mai buni, nu?

D.C.E.: Alți oameni pe care i-am întâlnit mă laudă în față și mă critică pe la spate, deci Manolescu era pe dos. În ani întregi de colaborare nu știu dacă m-a lăudat o dată sau de două ori în vreo discuție din șapte, opt ani de colaborare; era foarte zgârcit cu laudele față-în-față, dar în spatele acestei relații când eu nu eram de față, vorbea foarte frumos, mă susținea, mă propunea la premii, mi-a oferit funcții, mi-a oferit demnitatea cea mai înaltă a carierei lui, cea de cronicar literar, deci să țin cronica literară la România literară.

I.V.: Pe care el a făcut-o 30 de ani și a impus-o, a făcut-o celebră.

D.C.E.: Ca și cum Hagi, ca să vorbim și de un fotbalist român, Hagi își ia banderola de căpitan și ți-o predă ție fiindcă el se retrage, deși el s-a retras de două ori, că l-a convins Adrian Păunescu să revină în meciul cu Ungaria.

I.V.: 2-0.

D.C.E.: Scoate banderola și ți-o predă ție. Ce poate fi pentru un fotbalist sau pentru un critic literar mai frumos ?

Nicolae Manolescu către Daniel Cristea-Enache: „vreau să scot ediția a doua din istorie, din istoria critică a literaturii române și vreau să văd ce brânză ai făcut”

I.V.: Care a fost cel mai emoționant din cariera ta de critic literar? Care a fost momentul care te-a emoționat poate cel mai mult? Și ți-a dat garanția ca ești pe drumul foarte bun?

D.C.E.: Mai mult decât o emoție, este ceva care m-a impresionat foarte mult și m-a făcut atât de fericit. Eram pe autostradă, veneam de la mare cu mașina, conduceam mașina și primesc un telefon de la Nicolae Manolescu care nu vorbea mult, nu îi plăcea să vorbească mult la telefon sau cel puțin nu cu mine, și îmi spune „Daniel, scuză-mă că te deranjez”, ironic, așa puțin, cum se deranjeze Nicolae Manolescu? „Vreau să te rog să-mi dai toate cărțile tale zic”, „Pardon?” „Că vreau să scot ediția a doua din istorie, din istoria critică a literaturii române și vreau să văd ce brânză ai făcut sau ceva de genul ăsta”.  Deci am fost atât de emoționat după acest telefon încât am parcat și ne-am oprit într-o benzinărie, mi-am luat o cafea să-mi trag sufletul, deci era bucuria prea mare și am devenit astfel ultimul autor analizat de Nicolae Manolescu în istoria lui, sunt ultimul capitoluș din această impunătoare sinteză critică și am fost introdus în această istorie de un autor pe care îl criticasem la ediția întâi. Cine ar mai avea capacitatea să facă așa. ceva să treacă peste...

I.V.: Cred că în Idei în dialog ai făcut o lungă analiză, un foileton mi-amintesc.

D.C.E.: Ne luptam în foiletoane, fiindcă eu am scris trei episoade și un alt critic mai tânăr a scris nouă episoade în care îl elogia pe Nicolae Manolescu.

Daniel Cristea-Enache despre omul cumsecade, Alex Ștefănescu, din spatele criticului polemic: „Alex Ștefănescu e postura inversă, e un critic cu sânge cald și care se bucură de o carte bună și de o prietenie adevărată și de o femeie frumoasă și de un peisaj. ”

I.V.: Lista asta scurtă evident, dar totuși esențială de dialoguri, cum ai ajuns la ea? Și cu Alex Ștefănescu, cred că ai un volum.

D.C.E.: Da, chiar ți-am adus o carte, să nu uit să îți dau. Cartea de convorbiri cu Alex Ștefănescu. Iată!

I.V.: Deși zici că suntem live, nu suntem live. Mulțumesc! Cu Alex cum a fost? Ați fost colegi și cu el, în revista Cultura, ați publicat împreună și în România Literară și pierderea lui este una importantă pentru literatura română. Cred că ultima carte a lui, absolut superbă, cred că e aceea dedicată lui Eminescu.

D.C.E.: Da, a scos multe cărți în ultimii ani, unele reeditări are o carte extraordinară și foarte caldă, Timp retrăit, în care vorbește despre viața lui și politică din timpul regimului comunist și relațiile de familie și într-un stil într-un stil greu de întâlnit în secta mai degrabă a scrisului frigid al criticilor literari, care parcă vor să își ascunde emoțiile, să se dispenseze de regimul emoțional și afectiv, la Alex Ștefănescu e postura inversă, e un critic cu sânge cald și care se bucură de o carte bună și de o prietenie adevărată și de o femeie frumoasă și de un peisaj.

I.V.: Mereu spectaculos, mereu provocator.

D.C.E.: Dacă nu l-am pus pe lista modelor mele este că am avut o relație care a fost foarte caldă și așa, ca un frate mai mare sau ca un tată, așa de mult ținea la mine și evident, afecțiunea a fost reciprocă și când i-am propus să facem această carte de convorbiri m-am gândit și la un scop terapeutic fiindcă el intrase într-o zonă de suferințe îngrozitoare, fizice.

I.V.: Ultimii ani au fost foarte grei.

D.C.E.: Da, și am vrut ca prin această carte de convorbiri să mai uite de ceea ce trăiește și să intre într-un proiect care să fie altceva decât suferințele îngrozitoare fizice, prin care trecea.

I.V.: Are o istorie a literaturii române contemporane foarte interesantă, foarte polemică, foarte vie, așa cum era el, cum era stilul lui; cu totul diferit față de Manolescu și Simion și aplecat mai mult spre literatura contemporană.

D.C.E.: Da, istoria lui, chiar ieri am vorbit despre ea, am ținut o comunicare despre Alex Ștefănescu la o conferință de la Chișinău. Online a fost comunicarea mea, a fost în regim hibrid, e foarte prețuit și iubit în Basarabia Alex Ștefănescu și fiindcă sensibilitatea și afectivitatea lui critică se întâlnesc cu modul în care scriu și în care gândesc literar mulți scriitori basarabeni. Și ei au o afectivitate, o sentimentalitate, o duioșie, o căldură mai rar întâlnită de partea asta a Prutului. Noi suntem mai degrabă ironici, reci, severi, exultăm când citim o carte proastă și putem să o masacrăm; ei sunt mult mai sentimentali, mai cumsecade și așa era și Alex Ștefănescu. Nu înțeleg de ce s-a făcut critic omul ăsta atât de cumsecade și de bun; el și spunea, „eu sunt un om foarte bun, dar lumea mă consideră rău fiindcă fac obiecții critice.”

Daniel Cristea-Enache explică tehnica prin care a scris cărțile de convorbiri literare: „un scriitor are ca instrument de expresie scrisul, nu trebuie să fie un bun vorbitor”

I.V.: Paul Cornea în dialogul cu tine ți-a spus mai mult decât a scris în jurnal? Sau e cu totul altceva?

D.C.E.: Nu, de altfel toate aceste cărți de convorbiri nu au fost orale, au fost în scris, eu trimiteam întrebările și ei răspundeau fie la mașina de scris, pe vremea când nu erau computere, Octavian Paler scria direct la mașina de scris, Ileana Mălăncioiu, fie răspundeau pe computer, pe laptop, ce aveau și îmi trimiteau răspunsuri. Deci nu sunt niște cărți orale și spontane, sunt niște cărți în care ei fiind scriitori, așa m-am și gândit, un scriitor are ca instrument de expresie scrisul, nu trebuie să fie neapărat un scriitor, să fie un bun vorbitor, eu nu fac o carte de convorbiri cu un bun vorbitor, fac cu un bun scriitor și atunci, chiar dacă nu e spontană și orală, comunicarea aceasta scriptică și scripturală mi se pare mult mai reprezentativă și edificatoare pentru gândirea scriitorului respectiv sau a criticului.

I.V.: Deși în cazul lui Octavian Paler era la fel de bun vorbitor pe cât era scriitor, iar aici avem un exemplu atipic să zicem.

D.C.E.: Și Alex Ștefănescu.

I.V.: Și Alex Ștefănescu, și Nicolae Manolescu, cam toți sunt și buni vorbitori; și Ileana Mălăncioiu când avea. Și fără discuții Dan C. Mihăilescu, nu mai spun, a fost vedetă media atâți ani.

D.C.E.: Iar Paul Cornea... îi trimiteam o întrebare de jumătate de pagină și el îmi răspundea în 30 de pagini. Fiindcă el era, de fapt, la vârsta memoriilor, voia să-și scrie memoriile și cartea aceasta de convorbire a picat la țanc, fiindcă prin întrebările mele își putea activa această recuperare memorialistică, această funcție recuperatoare.

I.V.: Cred că prezența lui Octavian Paler în spațiu public ar fi fost foarte necesară, mai ales în aceste timpuri, mă gândeam. Tot timpul făcea recurs la ce înseamnă identitate, dar în sensul foarte natural, naționalismul ăla firesc, de care nu trebuie să-ți fie rușine. Patriotismul despre care să vorbești, să nu-l lași să fie confiscat de extreme.

D.C.E.: Exact ce se întâmplă.

Daniel Cristea-Enache trage un semnal de alarmă: „Nu mai suport asocierea drapelului național, ceea ce ar trebui să fie un numitor comun pentru toți românii, confiscat de o agendă politică extremistă”

I.V.: O voce ca a lui Octavian Paler ar fi fost foarte necesară astăzi.

D.C.E.: Nu mai suport asocierea drapelului național, ceea ce ar trebui să fie un numitor comun pentru toți românii, confiscat de o agendă politică extremistă, care pur și simplu maculează acest drapel național, la care eu țin foarte mult. Și abuzul de aceste elemente fals-patriotice, de fapt patriotarde, exact ca la Nicolae Ceaușescu, exact ca la toți autoritarii sau tiranii care defilează cu steagul național, cu culorile patriei respective și de fapt le anexează unei agende politice extremiste și personale.

Octavian Paler, lupul singuratic prețuit de Daniel Cristea-Enache. „Publicul îl prețuiește și îl iubește în continuare pe Octavian Paler tocmai pentru că nu seamănă cu alții.”

I.V.: Unde l-ai încadra pe Octavian Paler în cultura noastră? Ce a adus el preț de decenii prin cărțile și prin publicistica lui?

D.C.E.: Era un lup singuratic, deși era, a avut și funcții, s-a întâlnit cu foarte mulți oameni, l-am văzut de pildă într-o carte extraordinară a lui Petre Mihai Băcanu de memorii, au fost colegi la România Liberă și povestește Băcanu cum tot timpul avea probleme cu cenzura, cu tovarășii care îi reproșau că făcuse nu știu ce, scrisese nu știu ce, care nu era pe linie și tot timpul Paler, care era directorul ziarului, îl apăra, susținea, se făcea că nu înțelege despre ce-i vorba și referințele sunt toate pozitive, ale lui Băcanu la directoratul lui Paler, ceva foarte dificil, să fi directorul unui ziar în timpul regimului Ceaușescu. Deci, deși era un asemenea personaj social, el de fapt în literatură este un lup singuratic, este un scriitor care nu se încadrează într-o generație literară sau într-o grupare, într-o școală, și a creat un culoar al lui, pe care evoluează de unul singur și în care îl regăsesc nu numai criticii, ci și cititorii, publicul larg, care îl prețuiește și îl iubește în continuare pe Octavian Paler tocmai pentru că nu seamănă cu alții.

I.V.: Are o unicitate.

D.C.E.: Da. Și cumva așa era și la emisiunile pe care le făcea și în articolele pe care le scria și chiar în discuția noastră, în convorbirile noastre. Era mereu impredictibil. Nu puteam să ghicesc ce urmează să răspundă. Totdeauna venea cu o abordare surprinzătoare a problemei. Ca și cum ar fi vrut să arate că există și alte fațete ale unui subiect decât acelea care circulă.

Boala românului, lauda de sine, acolo unde nu își are locul. Daniel Cristea-Enache: „E un mod complet neprofesionist, nesusținut științific, neriguros, istoric și istoriografic, de a pretinde că românii dețin preeminența, supremația, întâietatea în nu știu câte domenii.”

I.V.: Crezi că sunt teme pe care, să zicem, protocronismul le promova atunci? Edgar Papu și alte nume interesante sigur, din cultura noastră. Crezi că ceva din temele acestea se regăsesc astăzi? Mai mult sau mai puțin asumate de cei care le prezintă, de cei care le îmbrățișează?

D.C.E.: Da, foarte interesantă și adevărată observația fiindcă vedem cum episoadele și subiectele se leagă. Am tot vorbit de Nicolae Ceaușescu. În timpul, după tezele din iulie ’71 apare această mișcare protocronistă în România. E limpede un reflex al politicii ceaușiste. E un mod complet neprofesionist, nesusținut științific, neriguros, istoric și istoriografic, de a pretinde că românii dețin preeminența, supremația, întâietatea în nu știu câte domenii. Că românii au inventat nu știu ce, că românii au făcut primii, dar Occidentul le-a ignorat în mod interesat contribuția. Deci, un mod de a ne făli nu cu lucrurile cu care noi ne putem realmente lăuda, ne putem făli cu ce a făcut Brâncuși, sau ne putem făli cu ce a făcut Enescu, dar nu ne putem lăuda cu faptul că noi am fi inventat înaintea occidentalilor diferite lucruri și componente și aduse în cultură. Lucrurile acestea sună și mai ridicol. Și e mare păcat că un cărturar, un savant adevărat ca Edgar Papu, s-a lăsat atras în acest curent protocronist, a devenit o figură intelectuală de prim-ordin a acestei mișcări profund dăunătoare unei literaturi și unei culturi care are spirit critic și care mizează în cercetare pe adevărul istoriografic și științific. Și într-adevăr, în ziua de azi se vede, putem vedea în societate, inclusiv când se vorbește despre Eminescu, foarte multe enormități elucubrații care derivă din această viziune protocronistă.

Gogomăniile despre un Eminescu inventat: „Eminescu a descoperit teoria relativității înaintea lui Einstein. Enescu a fost asasinat de o cabală avându-l în centru pe Titu Maiorescu, adică exact pe omul care l-a ajutat cel mai mult pe Eminescu în viața lui nefericită.”

I.V.: Citat despre un Eminescu care nu a existat niciodată.

D.C.E.: Eminescu a descoperit teoria relativității înaintea lui Einstein. Eminescu a fost asasinat de o cabală avându-l în centru pe Titu Maiorescu, adică exact pe omul care l-a ajutat cel mai mult pe Eminescu în viața lui nefericită. Eminescu a făcut, Eminescu a dres, este cel mai mare savant. Ca și cum nu ne-ar fi suficient că Eminescu este un poet genial, ca și cum avem un complex de inferioritate pe care îl transformăm într-un complex de superioritate. Și vedem cum mișcări politice de astăzi preiau pe o treaptă și mai rudimentară această viziune protocronistă și tot vorbesc despre întâietăți românești inexistente. Și aici aș mai cita o replică a lui Valeriu Cristea la o întâlnire a scriitorilor și intelectualilor cu Nicolae Ceaușescu. Au fost mai multe asemenea întâlniri. Ceaușescu vrea să arate că el îi ascultă pe scriitori și la una a participat și Valeriu care era foarte timid, dar abia cu greu a reușit și el să vorbească, să-și ia curajul să spună două fraze și a încercat să-i explice lui Nicolae Ceaușescu de ce nu este acceptabil protocronismul în cultură. Și a spus: „tovarășe Ceaușescu, e ca și cum un tractor n-ar merge, n-ar funcționa, dar ar avea puse pe el niște stegulețe tricolore”. Evident n-a înțeles nimic Nicolae Ceaușescu din această comparație, dar vedem cum ne urmărește această viziune protocronistă din anii ’70 și până în 2025.

I.V.: Sunt ciclicități ale istoriei. E o revenire la acele teme. Ți se pare că e mai periculos acum decât era atunci?

D.C.E.: Aș spune că este periculos pentru un intelectual fiindcă arată că își suspendă funcția intelectuală. E ca o hârtie de turnesol pentru cineva care vorbește în acești termeni. Înseamnă că nici n-a citit. Înseamnă că dacă a citit, degeaba a citit ceea ce a citit, că n-a înțeles și înseamnă că nu înțelege cât de importantă este influența mentalitară, culturală, civilizațională a Occidentului asupra noastră. Și cât datorăm Occidentului chiar pentru că ne-am păstrat identitatea românească. Și mi se pare foarte interesant cum și astăzi în 2025 iarăși ne uităm spre Franța ca spre personajul pozitiv al istoriei noastre, fratele mai mare sau tatăl sau unchiul bun, care iarăși ne ajută și pe noi, și pe cei din Republica Moldova, și așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în cursul istoriei noastre. Totdeauna Franța a fost alături de noi.

I.V.: Mai e un nume de care am fost și eu foarte apropiat și tu l-ai și convins, dintre puținele prefețe sau postfețe pe care le-a scris, e vorba de Radu Cosașu.

D.C.E.: Da.

I.V.: Și are această postfață la volumul tău, Cinematograful gol, e o antologie a unor texte. Spune aici: „între cele zece porunci ale sale, a noua sună memorabil, să te bucuri când citești o carte bună a unui adversar de idei.” Cum reușești în România asta temperamentală, latină totuși, să te bucuri de o carte bună a unui adversar de idei?

D.C.E.: Da, e o observație foarte pătrunzătoare a lui Radu Cosașu. Toată această prefață care a devenit postfață în această ediție a doua este un text absolut excepțional.

I.V.: E un poem de fapt.

D.C.E.: Un poem epic și a înțeles despre mine și despre scrisul meu confesiv mai mult decât am înțeles eu însumi. Deci am rămas bouche-bée, când am citit prima dată acest text, care formula atât de clar ceva ce eu doar intuiam așa, ca un autor cețos, difuz, obscur, era prima oară și va rămâne singura oară când voi scrie o asemenea carte și Radu Cosașu a pus un verdict pe ea pe care eu n-aș și putut să-l pun ca critic, atât de bine m-a cunoscut din cartea asta, mult mai bine decât mă cunoșteam eu însumi. Și dacă el a spus că eu mă bucur de o carte bună a unui adversari de idei, nu pot decât să-i dau dreptate și să deplâng faptul că nu se întâmplă de mai multe ori acest lucru. Ar trebui să fie logica meseriei noastre.

Daniel Cristea-Enache despre Radu Cosașu, cel care ar trebui să fie și în programa de limbă și literatura română din liceu: „un tânăr poate învăța din cărțile lui și cum să scrie, poate învăța și cum să trăiască.”

I.V.: Da, el avea un altruism extraordinar când găsea un text care îi plăcea, suna, îl felicita pe autor, lucru foarte rar în spațiu românesc, adică îi plăcea și mai ales când erau din tinere generații și e un cuvânt aici pe care îl folosea foarte rar, dar când îl spunea Cosașu, conta: „îl voi saluta însă fratern – aici e elementul - fratern ca pe unul din tagma noastră, a celor care nu putem scrie niciun articol, eseu sau monografie fără să știm ce se întâmplă în Coreea de Nord, a celor care până în ultima clipă numită deadline, încă mai avem de pus, înnebunind secretariatele de redacție, o virgulă, de făcut un adaos, o corectură, în numele pudorii care ne cuprinde la Spring time autocontemplându-ne într-un articol care începe liniștit așa” și-l cita pe Daniel Cristea-Enache „într-o frumoasă dimineață de toamnă, cu mic cu mare, ne-am uitat la Ratatouille.” Radu Cosașu, septembrie 2011. Am citat mai mult din el pentru că și în cazul lui se potrivește ce ai zis despre Octavian Paler, e unicitate, e neîncadrabil, este Radu Cosașu; și atât foarte greu de depășit absența lui din revistele noastre, este una neliniștitoare, pentru cei care au crescut cu texte de tipul ăsta.

D.C.E.: Da, de vreo 2-3 ani îl predau pe Radu Cosașu la facultate, unde am un opțional, „Scriitori români și evrei”, și în fiecare an mă regalez recitindu-l pe Radu Cosașu și discutând despre Supraviețuirile lui cu studentele, fiindcă majoritatea sunt fete la noi, și pentru multe dintre ele e prima întâlnire cu Radu Cosașu. El nu este în programă sau e numai la anumite facultăți și eu spun: „Dom'le, ar trebui să fie Radu Cosașu nu numai în programa universitară, ar trebui să fie și în programa de liceu. Este probabil cel mai mare nuvelist al nostru după Caragiale și este un scriitor total, din cărțile căruia un tânăr poate învăța și cum să scrie, poate învăța și cum să trăiască.

Scriitori români și evrei, cursul opțional ținut de Daniel Cristea-Enache. „Acești tineri evrei au devenit comuniști nu numai din afinități ideologice, ci și pentru că situația devenise sufocantă, insuportabilă pentru ei. Nu exista o altă opțiune. Alternativa era teribilă.”

I.V.: Exerciții de limba română... „eu nu sunt nici de stânga nici de dreapta, sunt nuvelist” și încă ceva, apropo de ce ți-a stat pe buze și ție: „iau totul în tragic și nimic în serios”. Cred că doar așa poți rezista în realitatea asta românească. Stătea la etajul zece, pe Titulescu, bănuiesc că ai fost de multe ori.

D.C.E.: Da, cu pipa...

I.V.: Cu pipa... cu alune, cu cafeaua neagră, cum spunea el. Cele mai bune cafele pe care le beam. Peste drum era Dubliners, mă duceam să văd meciuri. El ținea cu Manchester United, eu cu Liverpool. Îmi e foarte dor de el. Ca și de alții pomeniți acum. Pun o întrebare stupidă dar care trebuie pusă: cum facem ca nume ca Valeriu Cristea, Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Radu Cosașu, care nu mai sunt în carne și oase, cum facem să rămână mai prezenți decât societatea românească îi acceptă sau îi cunoaște?

D.C.E.: E o întrebare grea și e o problemă serioasă a culturii române. Nu ne recunoaștem valorile la timp și apoi le uităm foarte repede. Odată ce omul nu mai e în viață, parcă tragem așa chepengul pivniței peste memoria lui, și tocmai de aceea eu încerc să nu am o abordare prezenteistă, să vorbesc despre scriitorii și criticii importanți din această literatură și din această cultură, chiar dacă ei nu mai sunt în viață. Ei pe mine mă însoțesc permanent, mereu mă duc la bibliotecă, iau o carte și mă uit să recitesc și sună altfel cu fiecare lectură, și Radu Cosașu, și Paul Cornea, și Nina Cassian, ca să vorbesc despre autorii pe care îi predau la opționalul scriitori români și evrei.

I.V.: A fost centenarul Ninei Cassian.

D.C.E.: Și iarăși vorbim despre faptul că un critic nu trebuie să se împiedice în opțiunile ideologice ale unui artist, ale unui scriitor. Trebuie să le accepte și ca democrat, și ca critic, și să predea cu seninătate poezia Ninei Cassian, care în anii ’50 scria poeme pe linie realist-socialistă, să asume faptul că Radu Cosașu scria niște reportaje realist-socialiste, înainte de a deveni marele scriitor și nuvelist, și să înțeleagă că aceste opțiuni ideologice sunt perfect explicabile contextual, în ce putea crede un tânăr intelectual evreu în anii prigoanei rasiale și în anii Holocaustului, în afară de liberalismul care era și el defunct. Să înțelegi că acești tineri evrei au devenit comuniști nu numai din afinități ideologice, ci și pentru că situația devenise sufocantă, insuportabilă pentru ei. Nu exista o altă opțiune. Alternativa era teribilă. Și prin urmare, ca să răspund încă o dată întrebării, ei trebuie să fie mereu prezenți în discuțiile noastre și în emisiunile noastre și în scrisul nostru, să-i recitim, să-i scriem astfel.

Radu Cosașu la emisiunea lui Daniel Cristea-Enache: „Toată lumea s-a mirat atunci”

I.V.: Ai mai reușit o performanță. L-ai avut și în emisiunea ta de la postul public de televiziune pe Radu Cosașu, și el ieșea greu din casă, mai ales la televiziune. Foarte rare sunt prezențele lui la orice televiziune.

D.C.E.: Toată lumea s-a mirat atunci și a fost o emisiune cu totul excepțională. Am revăzut înregistrarea tot ce spunea, parca era așa săpat în piatră.

I.V.: El era un timid social, însă, exact, avea verdicte. Nu erau afirmații, erau lucruri foarte puternice, într-adevăr, nu erau comentarii, erau și îmi amintesc multe din vorbele spuse de el, care rămân. Trec, rezistă probei trecerii timpului, indiscutabil. Dacă ne-am juca, așa ca la podcast...

D.C.E.: E primul podcast la care sunt.

I.V.: Ești la primul podcast. Te mai invit să vorbim despre literatura română. Care ar fi canonul lui Daniel Cristea-Enache? Dacă am aborda așa pe genuri, doi, trei autori fără de care, dacă nu-i citești, pierzi și nu înțelegi ce înseamnă literatura română.

D.C.E.: În poezie ar fi Nichita Stănescu, Marin Sorescu și sunt mulți poeți, sunt mulți poeți buni, foarte aproape de nivelul lor, dar Nichita Stănescu și Marin Sorescu mi se par indispensabili, obligatorii pentru canonul poetic. În proză ar fi Marin Preda, Nicolae Breban și Augustin Buzura, iar în critică ar fi cei doi influenceri care m-au format, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, sau Nicolae Manolescu și Eugen Simion, depinde cine mută cu albul pe tabla de șah.

Cui îi datorează Daniel Cristea-Enache prima ieșire din țară în Occident?

I.V.: Da, pentru că i-ai pomenit, Augustin Buzura și el, alături de Simion și Manolescu, dintre ctitorii, dintre cei care au fondat instituții, dintre cei care au susținut tinerele generații și absența lui se simte. Chestia aia că nimeni nu e de neînlocuit e o prostie, de fapt, până la urmă. Chiar sunt oameni de neînlocuit.

D.C.E.: Da, m-a făcut directorul editurii Institutului Cultural-Român la 30 de ani, Augustin Buzura, și de asemenea a fost omul datorită căreia eu am ieșit pentru prima dată din România, la 25 de ani, în 1999, la un târg de carte de la Budapesta, datorită faptului că Augustin Buzura m-a pus în delegația de oameni de la Fundație, care urmau să se ocupe de standul României și, deci, prima mea călătorie în Occident, sigur, Ungaria nu e chiar Occident, dar e mai la Occident decât noi, o voi lega toată viața de numele și de sprijinul lui Augustin Buzura.

Scriitoarele literaturii române, profund subestimate. Daniel Cristea-Enache: „Nu știu dacă e un misoginism, dar e un patriarhalism așa”

I.V.: Și eu îi datorez enorm și mi-e foarte dor de el. Care ar fi scriitorul care este nedreptățit, nu doar de critica literară, de public, nu e în manuale, este în plan 2 și n-ar merita? Și va fi, să zicem, în 5-10 ani redescoperit, așa cum s-a întâmplat cu Bacovia, de exemplu, care n-a avut recunoașterea de la început?

D.C.E.: Cred că nu aș putea vorbi de un scriitor, aș putea vorbi despre un întreg gen, și anume scriitoarele din literatura română. În canonul de liceu, cel mai conservator, să spunem, și totodată cel mai canonic, este o singură scriitoare, dacă o mai fi rămas și ea, Hortensia Papadat-Bengescu, în rest sunt numai bărbați.

I.V.: Concert din muzică de Bach și tu ai titlul tău, în primul, debutul tău are ceva din Hortensia Papadat-Bengescu. Concert de deschidere.

D.C.E.: Nu, pornește de la debutul I.D Sârbu, care era Concert. Deci sunt foarte puține scriitoare în canonul oficial, să zicem, literar românesc și în istoriile literaturi române. Prezența scriitoarelor este estompată. Este discretă și cel puțin în literatura postbelică și după 1989 se păstrează tendința, avem foarte multe autoare talentate, originale, valoroase. Sunt, cum știm, mai multe cititoare decât cititori în epoca noastră, mai multe consumatoare de cultură decât consumatori. Sunt mai multe studente la filologie decât studenți. Dacă am un băiat sau doi în grupă, într-o serie, e sărbătoare. Sunt foarte multe studente. Și atunci de ce în istoriile literaturii și în canonul nostru polaritatea aceasta este inversată, și avem atât de puține scriitoare și atât de scriitori? Deci cred că ele sunt nedreptățite. Evident, nu toate. Cele mai valoroase dintre ele, Ileana Mălăncioiu, de exemplu, Mariana Marin, Nina Cassian, despre care am vorbit. Sunt atâtea poete importante pe care eu le predau într-un alt opțional, intitulat chiar Voci Feminine, prin care fac un fel de act de dreptate și vin cu texte ale unor autoare care se numără printre valorile literaturii noastre, chiar dacă nu sunt recunoscute și de alții. Deci cred că ele sunt neîndreptățite, scriitoarele.

I.V.: De ce se întâmplă asta în societate? E un misoginism al societății?

D.C.E.: Nu știu dacă e un misoginism, dar e un patriarhalism așa. Este o viziune masculină foarte pronunțată. Vedem asta și în politică. Foarte puține femei în funcții de decizie și cele care sunt acolo nu sunt selectate pe merit, adică pentru performanțe lor, sunt selectate pe alte criterii. Și ce bună președintă este, de exemplu, Maia Sandu, președinta Republicii Moldova. Ce președintă au avut confrații noștri din Republica Moldova și ce președinte am avut noi în ultimii zece ani? Parcă, iată, că parcă o femeie poate să fie.

I.V.: Se pare că iese mai bine acolo.

D.C.E.: Sau ce președintă am fi putut avea în Statele Unite și ce președinte avem. Deci eu cred că ele sunt neîndreptățite.

I.V.:  La precedenta confruntare.

D.C.E.: Da, eu cred că ele sunt. Nu și la actuala, a fost Hillary Clinton mai demult, dar Kamala Harris. Și sunt neîndreptățite și cred că am avea numai de câștigat din repararea acestei unități.

„Și am rămas șocat să văd că majoritatea alegeau scrisul în detrimentul familiei.” Daniel Cristea-Enache despre valori nenegociabile în inima lui

I.V.: Dincolo de literatură sau dincoace de literatură, la ce ții cel mai mult?

D.C.E.: La familie, la copii, la soție, la motanul nostru. Și a fost odată o anchetă foarte interesantă într-o revistă culturală. Dacă ar fi să alegeți între familie și scris, ce ați alege? Și am rămas șocat să văd că majoritatea alegeau scrisul în detrimentul familiei. N-aș ezita niciodată să aleg, să-l las încolo de scris și să aleg familia, fiindcă ea mi se pare cea mai importantă și ea te împlinește și mă împlinește cel mai mult. Copiii, familia și nu niște cărți care pot fi mai bune, mai rele, dar care sunt o operă proprie și personală și care te exprimă numai pe tine, pe când relația cu copiii, relația cu familia, exprimă mai mult decât individualitatea.

I.V.: Unde este locul cel mai frumos de pe pământ? Unde ai fost cu familia ta?

D.C.E.: Aș spune că rămâne orașul în care mi-ar plăcea și să trăiesc, în care am fost de multe ori și de fiecare dată l-am iubit și mai mult, și anume Parisul.

I.V.: Care e versul care te urmărește din poezia română, un vers emblematic pentru ce înseamnă viziunea ta critică sau pentru ceva care rămâne?

D.C.E.: Sunt câteva versuri scrise de Eminescu și pe care le citez adesea, ca să arăt că Eminescu era nu numai grav, serios, metafizic, avea și umor, era simpatic, era mai complex decât imaginea noastră despre el. Se numește Cristalografie și sună așa. „Când aduce blonda liză socoteala unei vedre,/ universul cristaliză hexaconte traedre.” Deci era după o libație și a început să vadă, după mai multe stacane de vin, figuri geometrice.

I.V.: Uite, asta ar trebui să-l dăm pe 15 ianuarie, nu doar citate din scriitorul Eminescu. Cel care nu a existat. Dar o frază grea dintr-un prozator român? Un început sau sfârșit de roman așa.

D.C.E.: Aici cred că Preda este, Preda din finalul din Moromeții, volumul 1, „timpul nu mai avea răbdare”, încă o dată, parcă e săpată piatră, și felul în care începe Viața ca o pradă, capodopera literaturii subiective. „Aventura conștiinței mele a început într-o zi când am observat că exist.”

Topul romanelor lui Daniel Cristea-Enache

I.V.: Primele trei romane, sigur, clasament imposibil de făcut din literatura română, care ar fi? Poți să zici și cinci, că ești profesor de literatură română...

D.C.E.: Moromeții, dacă tot l-am pomenit, Bunavestire a lui Breban. Din literatură, din literatura postbelică, Lumea în două zile a lui Bălăiță, tot din literatura postbelică, tot din generația ’60, tot ciclul Supraviețuiri,  al lui Radu Cosașu, iar din literatura interbelică, aproape tot Rebreanu, aproape tot Camil Petrescu și Ultima Noapte de Dragoste, Întâia Noapte de Război și Patul lui Procust, Craii de Curtea Veche a lui Matei Caragiale, Blecher, sunt foarte mulți și avem o literatură absolut extraordinară.

I.V.: Mulțumesc mult pentru acest dialog, pentru această primă prezență a ta la un podcast și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

D.C.E.: În primul rând vreau să-ți mulțumesc și să te felicit pentru această întreprindere care nu e deloc ușoară. E foarte greu să pui întrebări, e ușor să dai răspunsuri, dar e foarte greu să pui întrebări, să te adaptezi la fiecare invitat, să te documentezi, să intri în orizontului de preocupări și să îl pui în valoare în modul atât de frumos în care ai făcut-o tu astăzi și la alte ediții. Și îi îndemn pe toți cei care urmăresc acest podcast să le urmărească și pe celelalte, și pe cele care vor fi și pe cele care au fost, fiindcă asta e podcastul, nu, e o structură serială cu mai multe episoade, ca să vadă pe viu ce oameni de cultură și ce profesioniști și ce oameni cu o lume interioară bogată, cu cultură înaltă, cu experiență extraordinară găsim în societatea românească de azi și cât nevoie avem de asemenea modele.

Avangarda pe care și-o dorește Daniel-Cristea Enache: „să ne îndepărtăm de modelul neoliberalismului sălbatic și tehno-autoritar, care se conturează și să ajungem deci în acea avangardă a social-democrației de tip nordic în care ei au ajuns de decenii bune, nordicii.”

I.V.: Care ar fi viitoarea avangardă posibilă în România? Cum ar arăta ea?

D.C.E.: O să duc iarăși discuția la final, iarăși spre politic, spre ideologic, tocmai pentru că politicul și ideologicul sunt legate de viața socială și ne ajută sau ne încurcă pe toți elementul ideologic. Putem să facem literatură, putem să facem podcasturi pe nișa literară sau pe alte nișe, dar de votat trebuie să mergem cu toții să votăm, fiindcă ce se întâmplă acolo ne influențează pe toți la modul cel mai propriu. Și aș spune că ar trebui să mă regăsesc în această avangardă a unei social-democrații de tip nordic, ca în țările nordice, unde am și fost, am văzut-o aplicată și mi se pare absolut extraordinar ce am văzut acolo. Mi-ar plăcea să ajungem cu toții să respirăm în acele valori în care cultura pentru toți, educația pentru toți, serviciile publice pentru toți, serviciile de sănătate pentru toți nu sunt vorbe goale, sunt realități concrete. Pensii mari pentru toți, intrări la muzee gratuite pentru pensionari și pentru studenți și să ne îndepărtăm de modelul neoliberalismului sălbatic și tehno-autoritar, care se conturează și să ajungem deci în acea avangardă a social-democrației de tip nordic în care ei au ajuns de decenii bune, nordicii.