Video Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Dan Sultănescu (sezonul 3, episodul 42) VIDEO

Fulbright Visiting Scholar, la University of South Carolina. Analist politic și expert în comunicare, cu experiență din anul 2000 în campanii politice, campanii electorale și proiecte de comunicare publică.

E printre cei mai buni experți în marketing electoral și este fondatorul Centrului pentru Promovarea Participării Civice și Democrației (CPD SNSPA), o structură creată pentru a derula proiecte de cercetare interdisciplinare, în care combină metode clasice de cercetare socială cu folosirea de expertiză din zona computer science (pentru prelucrarea de date din zona comunicării online). În prezent, activează ca Director de Cercetare în cadrul CPD, precum și în postura de coordonator regional al proiectelor de analiză de date ale Alliance for Securing Democracy (GMF, USA). Dan Sultănescu intră în dialog la podcastul Avangarda cu fostul ministru al Culturii, despre experiența lui în consultanța politică, despre fenomenul puterii dincolo de tribună și peluză deopotrivă, despre politică și fotbal, cunoaștere și dezinformare. Un episod special, despre Euro și J.O., despre (de)politizarea sportului și mentalitățile campionilor. În ultimii ani, Dan Sultănescu s-a specializat în analizarea impactului new media asupra participării civice, studiind relația dintre științe sociale și data science, precum și folosirea de Big Data în comunicare și analiză politică. Cei care vor sa înțeleagă barierele dar și punțile de legătură dintre lumea reală și metavers și unde se poziționează omul politic, respectiv electoratul, în dialogul prin acestea două, sunt invitați sa urmărească acest dialog avangardist.

Interviul poate fi accesat integral la următorul link: 

Un fenomen sociologic, aroganța atotcunoscătorului. Dan Sultănescu: „Lumea discută despre politica, discută despre fotbal cu pasiunea și cu aroganța pe care o dă sentimentul că le cunoști foarte bine. Dacă ai trăit lângă ele, ai sentimentul că le cunoști foarte bine.”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcast-ului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să îl am invitat pe Dan Sultănescu, expert în comunicare și în științe politice. Dan, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea. 

Dan Sultănescu: Mă bucur să fiu aici și mă bucur să facem discuția asta și în formatul ăsta, după ani de zile în care am avut aceeași discuție de nenumărate ori, în alte formate, fără să știm.

I.V.: Am făcut podcasturi fără să știm...

D.S.: Da, da, am avut podcast-uri de tipul ăsta nu știu, ne știm de 15 ani, cred, sau ceva de tipul ăsta.

I.V.: Să nu insistăm... Pot fi chiar 20...

D.S.: Da, da. Fotbalul și politica sunt lucruri la care se pricepe oricine....

I.V.: Așa să fie? Asta e un loc comun.

D.S.: Sigur că e un loc comun. Nu cred în asta, evident că nu cred în asta, dar e crezut de toată lumea și cred că oricine e în locul nostru știe că la orice întâlnire de Paști, de Crăciun, de aniversare, de ceva, cel mai simplu lucru de conversat în afară de celebra discuție despre cum e vremea, e despre fotbal. Uneori și despre politică. De multe ori, de fapt, despre politică. Nu e chiar ca în America, unde politica trebuie evitată. Asta e o paranteză interesantă. Credem că e o glumă asta. Că lumea îți recomandă, dacă vrei să nu generezi probleme, să nu discuți despre politică în America. Nu e. În principiu, lumea se ferește să vorbească despre politică dacă nu ești în inner circle, cum se spune. Și trec la alte subiecte. Și te duci natural la sport, evident. Fotbalul lor, care e altul decât fotbalul nostru. Dar la noi, nu. Lumea discută despre politică, discută despre fotbal cu pasiunea și cu aroganța pe care o dă sentimentul că le cunoști foarte bine. Dacă ai trăit lângă ele, ai sentimentul că le cunoști foarte bine.

România, mișcare istorică la Euro, și totuși, evaluată „dincolo de rezultat”

I.V.: „Știu eu, dom'le”, celebra „Știu eu. Ți-am zis.”

D.S.: Am avut Euro recent. Am avut discuția despre Naționala României, care revine spectaculos ca subiect în spațiul public. Adică, dincolo de joc, dincolo de partea tactică, partea fotbalistică, ideea că vorbind din nou despre Naționala României la un turneu final, a mobilizat energie extraordinară în societate.

I.V.: Asta mi se pare cel mai important, dincolo de rezultate. Ne-am oprit în optimi. Nu cred că puteam în mod realist să trecem mai departe. Dar discuția despre Națională, asta mi se pare victoria cea mai mare.

D.S.: Păi uite, asta e interesant, pentru că ai zis dincolo de rezultate. E rezultat istoric, totuși. Adică, instinctul nostru al tuturor este să spunem dincolo de rezultat, dincolo de modul în care au jucat, dincolo de diversele lucruri, totuși. De ce? Pentru că în realitate trecem dincolo de cifre și facem comparații. Cu ce?

I.V.: Statistic, este a doua oră în istorie când trecem de grupe. Europeanul se înființează în 1960. România nu există până în 1984. 24 de ani nu ne calificăm. Vine Mircea Lucescu, primul antrenor european. Ne ducem la turneul final. După aceea, cu Hagi care joacă și e schimbat la pauza meciului cu Germania, săpunit la pauză, așa, de Lucescu.

D.S.: Nu, e important de spus asta, că Hagi există de când există fotbal românesc la turneele finale mari.

I.V.: Absolut. La Mondiale, participăm în `30, în `34, în `38 după aceea o lungă pauză din `38 până în `70, Mexic. Pauză până în 1984, când vine Hagi, într-adevăr, și cu Lucescu antrenor. Acum, e a doua calificare, a doua ieșire din grupe a României la Euro după cea din 2000 cu Hagi atunci, în 2000, când pierdem în fața Italiei. De-aia am zis dincolo de rezultat.

D.S.: E foarte corect, pentru că asta vreau să spun. Oameni cu care am vorbit, cunoscuți, prieteni, au același instinct de a sugera ce a făcut România acum. E foarte puțin, față de așteptările pe care le avem, față de reperele pe care le avem, cum comparăm și așa mai departe. Probabil, fotbalistic, e foarte corect. Este destul de puțin. Nu este extraordinar. Nu poți să spui că este un lucru nemaiîntâlnit. Însă, dacă vrei să pui lucrurile într-un context, este nemaiîntâlnit pentru România recent și faptul că vorbim, trebuie să ne ajute să decidem. Vrem să avem numai ceva perfect, cazul în care, hai să mă așteptăm, că nu o să avem curând acest ceva perfect, sau să vedem dacă este și o parte bună. Tu mă știi. Diferența dintre mine și foarte mulți oameni este că încerc să mă uit la partea plină. La foarte multe lucruri.

Structura electoratului microbist și analiza suporterului român

I.V.: Tu ești un optimist. Să vezi partea plină a paharului.

D.S.: Și sunt enorm de multe lucruri pline de data asta. Adică naționala a funcționat încă o dată după foarte mult timp ca un element de coeziune. Ca un element de adus oamenii aproape, unii de alții. Și aici e de intrat puțin în politică, pentru că la un moment dat merită făcute analize despre structura electoratului, suporterului român. Au venit mult mai mulți suporteri.

I.V.: Electoratul microbist.

D.S.: Corect. Au venit mult mai mulți suporteri decât oricând.

I.V.: E o premieră aici, fără discuții.

D.S.: Prezentată ca o victorie și așa e. Prezentat ca un plus și așa e. Prezentat ca un motor al succesului cumva, până la urmă. Și oarecum și asta contează. Al 12-lea jucător întotdeauna contează. Dar trebuie să te uiți la cum arată oamenii aia. Adică cine sunt? E ca discuția despre cum arată oamenii sau cine sunt cei care vin la diverse proteste. Și e o discuție fascinantă și îți fac două mici comparații pe care, mă rog, telespectatorii tăi sunt suficient de deștepți să se prindă de nuanțele din spatele lor. Oamenii care au venit la primul miting al diasporei și oamenii care au venit la al doilea miting al diasporei. Primul miting al diasporei în august.

Mai mult decât middle-class-ul diasporic, suporterii României la Euro. Dan Sultănescu: „Să zicem că ești foarte organizat și îți iei bilete din timp la meciurile din grupă și poate obții biletele alea cu câteva sute de euro, poate. În realitate, știi bine, biletele alea pleacă de la teoreticul 100 de euro până la 1000 de euro pe hârtie oficial, conform UEFA”

I.V.: 10 august.

D.S.: Care au fost descriși în linia protestelor anterioare din zona #rezist, din zona populației tinere educate cu studii superioare, cu aspirații pro-occidentale și așa mai departe. Și care, mă rog, s-au confruntat în acel moment cu guvernul influențat major de Liviu Dragnea și ulterior mitingul de aniversare al aceluiași moment, în care cei care au venit erau mai degrabă din ceva ce aș numi diaspora muncitoare. Diaspora care poate nu era la fel de reprezentativă pentru populația cu studii superioare sau populația cu nivel de venituri ridicat și așa mai departe, dar era tot din Occident, era tot cu aspirații de integrare pro-occidentală și așa mai departe, doar că avea și niște elemente de afirmare de identitate națională și un alt tip de abordare în legătură cu protestele astea. Și tipurile astea de diaspora sunt cele care au explicat și dinamica votului din diaspora ulterior. Inclusiv faptul că acum recent la niște alegeri am avut un vot în diaspora occidentală dominat de noile partide, să le zicem populiste, ca să fim politicoși. Cum arată spectatorii care au fost la Euro? Doar dacă ne uităm la ei vedem că e un mix de așa ceva. Bănuiala mea este că au venit o parte și din România dar o bună parte din ei, de fapt, erau din Occident. Erau deja acolo, munceau acolo, aveau diverse tipuri de soluții acolo. De ce? Pentru că doar un calcul simplu îți arată că prezența la un astfel de meci te costă câteva mii de euro, cel puțin. Să zicem că ești foarte organizat și îți iei bilete din timp la meciurile din grupă și poate obții biletele alea cu câteva sute de euro. În realitate, știi bine, biletele alea pleacă de la teoreticul 100 de euro până la 1000 de euro pe hârtie oficial, conform UEFA. În realitate, se cumpără și se revând. Ceea ce înseamnă că prețul poate să se ducă mult mai sus. Ai acel bilet, ai transport, ai cazare, ai distracția dintre meciuri și așa mai departe. Se adună câteva mii de euro bune. Cât de mulți oameni își permit să facă asta? Realist. Și atunci ajungi la concluzia că ei reprezintă ceva anume din societate. Și e interesant faptul că avem acest tip de clasă de mijloc, un tip de clasă de mijloc care își permite așa ceva. Suficient de dispus să-și afirme identitatea națională în acest fel. Și cu o putere financiară suficient de mare cât să o susțină și să nu considere că la sfârșit trebuie să primească ceva extraordinar înapoi. Pentru că am văzut și interviuri cu oameni care au mers la acele meciuri și la sfârșit nu erau furioși că n-au primit înapoi ceva din investiția data. Erau foarte bucuroși.

Ce înseamnă a nu avea un Gică Hagi?

I.V.: Cum ți se pare publicul după? Mai comentează lumea? Se gândește la mondial? Sau este așa o chestiune, să zicem, contextuală după care mare lucru nu rămâne?

D.S.: Sunt trei publicuri aici. Eu aș sparge analiza asta pentru că sunt tipicar și așa abordez toate subiectele. Le separ în planuri. Există publicul larg. Există mass-media care influențează evident discuția publicului larg. Și există specialiștii. Specialiștii legat de zona fotbalistică. În zona specialiștilor chiar nici n-aș intra pentru că aici lucrurile au variat extraordinar de tare. Eu cred că în mod normal orice specialist echilibrat ar trebui să privească acest european ca un pas înainte. Pe care se poate clădi ceva ulterior. Noi nu vorbim de o generație la sfârșit. E o generație în care o bună parte dintre jucători vor fi prezenți mult timp de acolo. Lângă ei pot să vină și alții. Așa se construiește o generație. N-are... Caut cuvântul potrivit pentru a-l descrie pe Hagi. N-are un Hagi. N-are acel Hagi. Are un Hagi, dar nu are acel Hagi. Și asta cumva lipsește în orice fel naționala României de ceva. Dar îi dă altceva.

I.V.: Un tip de lider, de număr 10, clasic.

D.S.: E acel lider care poate să decidâ jocurile în niște momente cu schimbare de... Nu-i vorba de abordare. Am discutat despre asta. Dar nu ne trebuie neapărat o generație de suflet. Suflet au. Asta au demonstrat.

Generația de suflet, pentru Dan Sultănescu: „E frumoasă. E interesantă. E și profund limitativă.”

I.V.: Chiar vreau să te întreb. Cum ți se pare sintagma qasta, generația de suflet?

D.S.: E emoțională la fel ca multe din lucrurile care motivează și dau energie românilor în ultimii ani sau zeci de ani. Nu vreau să o calific altfel. Pentru că e emoțională. E frumoasă. E interesantă. E și profund limitativă. Pentru că până la urmă suflet pot să aibă foarte multe echipe. Adică intrăm în zona de tactică. Intrăm în zona de fotbal, de realizarea sportului efectiv. E o condiție necesară, dar nu suficientă. Absolut necesară. Uneori poți să te descurci și fără suflet, dacă ai foarte multe alte lucruri. Și s-au văzut astea, echipe foarte talentate, care n-au avut suflet. Jucători foarte talentați care ori n-au avut suflet, ori n-au mai avut combustibil. Și aici e o discuție. Am văzut echipele care au ajuns la final. Diferența dintre un Bellingham la Anglia și un Bellingham la Real Madrid e diferența de suflet sau e diferență de combustibil.

I.V.: Foden, Saka.

D.S.: E un exemplu. E o listă lungă.

I.V.: Câțiva din aceștia mari, din vedete, din staruri. Din cei care puteau face diferență. Bellingham a jucat ceva, ceva. I-a scos atunci cu Slovacia, foarfeca aia. Foden mi s-a părut o mediocritate în spiritul echipei. Saka, alții. Și mai cu seama Southgate, care mi s-a părut egal cu el însuși.

D.S.: Și e o discuție legat de nivelul așteptărilor. Kane a dat trei goluri și n-a părut Kane. Da, a dat trei goluri. A fost golgheterul turneului. Împreună cu alții cinci.

I.V.: Cu Gakpo...

D.S.: Au fost șase golgheteri.

Performanța în fotbal, judecată prin omisiunea unui criteriu: se joacă de două ori mai mult ca acum 20 de ani

I.V.: Gakpo și alți patru.

D.S.: Da, sunt jucători care în principiu au cu ce și te întrebi de ce n-au făcut-o. Explicația cea mai simplă nu este că n-au suflet, pentru că sigur își doresc. N-au pus suflet, ci e posibil să fi fost epuizați. Totuși se joacă la un nivel la care nu se juca de mult. Nivelul de 60 și ceva de meciuri pe sezon. Adu-ți aminte, noi când ne cunoșteam și discutam despre fotbal, se jucau 30 de meciuri în campionat, poate. 32 de meciuri, că atâta erau echipele de 17 cu 17. 34?

I.V.: 34.

D.S.: 34 de etape. Plus 5-6 de Cupe Europene. 7 dacă ajungeai în finală. Și poate 5-6 de Cupă locală și 3-4 de Națională. Și cam atât. Acum...

I.V.: Se juca mai puțin.

D.S.: Norma e de 60. Ori e foarte greu ca jucători, probabil, să gestionez ritmul ăsta. Revenind, eticheta de generație de suflet este ceva necesar, dar nu va asigura mult mai mult decât atât. Pentru că e posibil dacă rămâne doar cu sufletul și nu există și rezultate, sintagma să se întoarcă împotriva... ei înseși.

Românii, popor latin. Dan Sultănescu: „Suntem exigenți. Vrem mai mult. Vrem imediat. Vrem acum. Asta este și frumusețea și blestemul nostru.”

I.V.: Adică la mondial trebuie să venim cu altceva. La mondial, la viitorul European.

D.S.: Da, da.

I.V.: Și nu cu o sintagmă. Cu o stare de fapt.

D.S.: Acum... Românii sunt popor latin. Suntem exigenți. Vrem mai mult. Vrem imediat. Vrem acum. Asta este și frumusețea și blestemul nostru. Dar n-ai cum să nu vrei să ai mai mult data viitoare. Am vrut asta în generația lui Hagi. De ce n-am vrea acum? Adică totuși în generația lui Hagi obținem lucruri extraordinare și eram nemulțumiți că doar obținem același lucru.

I.V.: Aveai atunci sentimentul că te poți bate cu oricine. Aveai asta.

D.S.: Da.

Politețuri scoțiene față de români: „Naționala voastră este în continuare la Euro?”

I.V.: Invoc mereu vorba lui Hagi pe aeroport, când plecau la turneul final din 2000 și îl întreabă un reporter și îi zice: „ce-ți propui la turneul ăsta final?” „Păi cum ce să ne propunem? Să câștigăm titlul.” Ei, o frază ca asta astăzi pare imposibilă.

D.S.: Da, pare fără legătură cu realitatea. Noi mai avem până acolo. Am avut o participare la o conferință internațională în Scoția săptămânile trecute și acolo am avut o discuție cu un scoțian local. Asta se întâmpla la câteva zile după ce naționala lor era eliminată și a noastră continua. Asta a fost și introducerea dintre noi, ca să vezi ce face fotbalul în general. Am dat mâna și prima lui întrebare era, recunoscând faptul că nu eram scoțian, întrebarea lui politicoasă de a afla de unde suntem era, „naționala voastră este în continuare la Euro?” Era o formă foarte legată de a te întreba de unde ești. Și am spus, „da, din România suntem. Suntem din România, suntem mai departe.” „O, foarte tare, bravo, mult succes în continuare. Noi nu mai suntem.”  Și l-am întrebat de curiozitate, plecând în mintea mea de la o comparație cumva naturală. România ca și Scoția, echipe mai degrabă din eșalonul 2, raportarea suporterilor la același tip de așteptări. Da, și au fost foarte mulți, au fost foarte mulți suporteri în Germania. Și raportarea lor era raportarea occidentalului relaxat și cumva conștient că nu vorbim de ceva de tipul acum ori niciodată. Este acum, poate și altă dată, dacă vrei. Și raportarea lui era „ne cunoaștem limitele”. Pentru că suntem la un al doilea, dacă țin bine minte, al doilea turneu la care ne calificăm după o foarte lungă pauză în care nu ne-am mai calificat. Prin urmare, oricum, nu avem mare așteptări.

Generația de aur, o presiune asupra prezentului sau un mit?

I.V.: La ei Hagi a fost Dalglish cândva.

D.S.: Exact. Și erau foarte mulțumiți că au încercat și că au muncit chiar dacă nu au obținut mare lucru. Băieții au alergat cât au putut, au avut suflet, au dat tot ce au putut și speră că data viitoare o să fie puțin mai mult decât atât. Pentru că lucrurile astea se fac prin acumulare, nu se fac prin noroc heirupist.  Cum își pot imagina oameni, dacă nu se uită de exemplu, tot facem comparație cu generația de aur. Aia a fost un rezultat de super acumulări. Acele echipe cu super rezultate incredibile, erau rezultate venite în urma unor acumulări incredibile.

I.V.: De ani.

D.S.: De ani și de mecanisme.

I.V.: De echipe bune.

D.S.: De echipă, care e vârful unei piramide și a unei baze de selecție care e foarte mare. Care acum... Asta e o discuție foarte interesantă. Am auzit oameni foarte „mândri” despre...între ghilimele... Nu, ei erau mândri la propriu, de această generație care nu mai e formată din jucători fițoși. Nu mai e formată din românașii noștri care, nu știu, sunt cu capul în nori. Ci oameni care au muncit și sunt bază de jos și așa mai departe.

I.V.: Exemple, cu Niță, cu Rațiu.

D.S.: Sigur că da. Discuția însă nu e dusă până la capăt. Pentru că ei în sine sunt foarte în regulă ca oameni și de-aia și reușesc să facă rezultatele astea. Dar mai este această națională de fapt cu adevărat reprezentativă pentru toată populația din România? O națională ajunge să fie reprezentativă, când este în vârful unei piramide reale. Adică o piramidă care ușor-ușor se duce spre o bază cât mai largă de oameni, care practică acel sport în țară. Și apoi cluburile care merg la un nivel profesionist sau organizat, au posibilitatea să selecteze cât mai mulți din aceștia pentru a alege vârfuri, care apoi ușor-ușor se cern spre națională. Vorbim noi de piramidă. Ea exista în perioada în care a fost produs Hagi, a fost produs mecanismul Luceafărul, a fost produs mecanismul Lucescu.

Echipele naționale, multiculturale. Un fenomen sociologic

I.V.: Marele cluburi, Craiova, Steaua, Dinamo.

D.S.: A început cu Craiova. Lucru despre care nu se vorbește. Cu Craiova ta.... Adică a fost... o echipă excepțională. Ea a pornit. Naționala din 90 era, din punctul meu de vedere, mult mai diversă decât din anii 90-2000, ca să fim corecți. Mult mai diversă decât cea din prezent. Este o națională remarcabilă, cea din prezent, dar este ea... include, să vorbim în termeni occidentali, foarte multe variații ale societății noastre? N-aș fi foarte sigur. Aveam maghiari, germani, romi, aveam iugoslavi...

I.V.: Belodedici.

D.S.: Da, da, da. Existau foarte mulți oameni din foarte multe zone, care ajungeau acolo pentru că, de fapt, era... Fotbalul ajunsese să fie un sport de masă, promovat ca sport de masă, iar mecanismele de selecție erau destul de meritocratice. Acum, mecanismele de selecție sunt meritocratice sus, ceea ce e foarte bine. De-aia echipa asta este mai bună decât ce ar fi putut să fie. Dar sunt ele meritocratice jos, adică la cluburile alea foarte mici, unde aud foarte multe povești, fără dovezi, că n-am copii, nu practic acest timp de... în care părinții plătesc ca odraslele lor să fie selecționate în locul altora? La cluburile mici, la zona foarte mică, la nivelul sportului, inclusiv de școală.

Spania, campioana Europei, o echipă cu „importuri”

I.V.: Care-i diferența între Spania și hai să zicem alte 2-3 țări mari, care sunt mereu acolo, Anglia, Franța, Italia și noi?

D.S.: Ai zis și noi, așa, din solidaritate.

I.V.: De unde vine succesul Spaniei?

D.S.: Dincolo de componenta fotbalistică, eu tind să cred că e foarte importantă și partea asta cu incluziunea și diversitatea. În cazul Spaniei, diversitatea e internă. Franța și Anglia sunt foarte diverse pentru că au imperii coloniale, au fost imperii coloniale și au o bază de selecție mult mai extinsă și se vede asta prin toate componentele. Germania ușor, ușor, în efectul migrației de 30 de ani, a dus la așa ceva și în Germania. Ozil, ca să nu vorbesc de multe alte exemple. Spania face altceva. Ani de zile, efectul Franco a fost de excludere a minorităților spaniole în interiorul Spaniei. De niște ani, niște generații, de fapt, vedem tot mai mult basci și tot mai mulți oameni din Catalunia prezenți la vârf. Adică Spania nu mai e doar Real Madrid.

I.V.: Franco a folosit Real Madrid ca element de propagandă.

D.S.: Exact. Iar Real Madrid e extraordinar, dar e extraordinar în sine și cu toate importurile nespaniole în interiorul lui, pentru că asta este Real Madrid, este o selecție de galactici, până la urmă. Asta a fost întotdeauna. Dacă iei doar spanioli de acolo, ia spanioli din Galacticos și încearcă să faci o echipă din ei. S-a încercat. Nu iese ceva extraordinar. Doar ei. Și atunci îți trebuie o alternativă. Într-o vremea să încerca combinația Real Madrid-Barcelona, spanioli și de acolo și de acolo. Nici asta nu e suficient, pentru că, din nou, și Barcelona este bazată pe import.

I.V.: La europene au fost cinci basci.

D.S.: Cinci basci, trei, patru din Catalunia și aici au fost doi francezi. În centrul apărării, doi francezi. Și unii dintre ăștia erau și de origini din afara Spaniei. Yamal și Nico Williams au origini din afara Spaniei, evident. Tipul ăsta de incluziune și diversitate ajută o națională să ajungă să reprezinte ceea ce, de fapt, este. Pentru că orice națiune în prezent este un, să folosim un termen britanic, un melting pot de foarte multe lucruri care funcționează în interiorul societății și care pot funcționa și la nivelul ăsta de echipă. Cele mai importante patru-cinci națiuni pe care le-ai spus, Franța, Anglia, Italia, Germania, Spania, sunt, unu, foarte diverse și promovează diversitatea asta în interior și cumva incluzive, că până la urmă despre asta e vorba, și, doi, sunt societăți în care a fost stimulat extins sportul de masă. Lângă ele sunt câteva țări mici, aparent surprinzător acolo, de tip Portugalia sau Belgia....

I.V.: Olanda.

D.S.: Țări mici, de fapt, dar cu capacitatea de a produce la un moment dat fotbal.

Baza de selecție la fotbal. Sociologul Dan Sultănescu: „La noi, într-o manieră organizată, sunt între 3-4% dintre români.

3-4% vs. 25%. În Franța e 8%, dar Franța e normă. 8% e suficient. 8-9% e și prin Anglia sau Germania, dar din nou, ele sunt țări foarte mari.”

I.V.: Ai văzut niște statistici?

D.S.: Da, am văzut niște statistici care arătau nivelul la care se joacă sportul ăsta în interiorul societății. În țări ca Portugalia sau Belgia, fotbalul se practică la nivel de aproape 20% din populație, integrat într-o formă organizată de fotbal. Adică, foarte mulți tineri, și nu doar tineri, practic, au organizat acest sport. Și când ai treaba asta, compensezi faptul că nu ești o națiune de 50, 60, 70 de milioane, poți să te descurci și cu 15 milioane, poți să te descurci și cu 10 milioane, pentru că, la capătul zilei, îți generează o bază de selecție din care poți să produci foarte mulți jucători. De ce produce Portugalia, o țară mult mai mică decât România, nu e mult mai mică, dar e mai mică decât România, jucători mult mai buni și mult mai des? Pentru că are această bază de selecție. La noi, într-o manieră organizată, sunt între 3-4% dintre români. 3-4% 3-4% vs. 25%. În Franța e 8%, dar Franța e normă. 8% e suficient. 8-9% e și prin Anglia sau Germania, dar din nou, ele sunt țări foarte mari.

I.V.: În Spania?

D.S.: Mă rog, e peste 10%. Din nou, o țară, care nu mai e chiar micuță.

Lecția unei echipe de fotbal pentru suporteri. Dan Sultănescu: „Te învață încredere”

I.V.: Țară mare.

D.S.: Adică, ele au o logică. Sunt proporționale, cumva. Care arată că sunt niște țări în care se organizează așa ceva și se stimulează inclusiv, nu inclusiv, mai ales legislativ și instituțional. Societatea se va organiza în jurul oportunităților pe care le are. Uite... În Italia există legislații care obligă autoritățile locale să investească în sport de masă. Le obligă. La noi se oferă posibilitatea. În Italia se obligă ca primăria să investească o parte din buget în cluburi sportive locale diverse. Nu cred că se spune explicit de fotbal sau de tenis sau de altceva. Or, dacă te obligă, asta înseamnă că la capătul zilei stimulezi lucrul ăsta și din treaba asta, care este evident o politică publică necesară a societății, generează sănătate pentru societate, generează coeziune, generează enorm de multe lucruri. Sportul de masă și sportul de echipă au niște beneficii excepționale pentru societate. Pentru copii. Sportul de echipă spre deosebire de sportul individual. Avem foarte multe talente și rezultate extraordinare la sport individual. De când România este țară importantă, e și membră NATO și UE, nu? Pentru că am depășit perioada de tranziție, nu mai avem generații care se plâng că n-au crescut cu banane. Ții minte? Și atunci condiții materiale avem pentru vârfuri. Pentru echipe e puțin altceva. Pentru că la echipe e nevoie de mai mult, e nevoie de sistem. Dar echipa are un efect mult mai mare asupra unui copil. Echipa te învață cooperare, te învață toleranță, te învață încredere. Încredere, e un cuvânt excepțional ăsta. Și te mai învață ceva, te învață să pierzi organizat.

I.V.: Suntem o țară care are încredere în ea însăși?

D.S.: Mult mai puțin decât am vrea să avem.

Cum măsori încrederea și capitalul social? Dan Sultănescu: „încredere socială în România este între 10 și 15%.”

I.V.: Tu ai scris o carte, Încredere și implicare. Modele de participare în România democrată.  Relativ recent.

D.S.: E o întreagă știință aici despre măsurarea încrederii și a capitalului social. Termenul e capital social. Capitalul social fiind la fel ca orice alt tip de capital, capitalul asociat cu disponibilitatea oamenilor de a munci împreună și a face lucruri împreună, de fapt. Și tu ajungi să te asociezi cu altcineva și să faci ceva împreună cu el dacă ai încredere în el. Nivelul de încredere socială în România este între 10 și 15%. Între 10 și 15% dintre români au încredere în oameni pe care nu îi cunosc. În străini, în alții decât familie. Care e foarte puțin. În Occident, cifrele astea pleacă de la 40% și ceva în sus. În țările nordice, unde este cel mai mare nivel de capital social, ajungi chiar spre 60% pe alocuri.

I.V.:  Din ce vine neîncrederea? Din dezamăgiri?

D.S.: Dintr-un cumul de lucruri. Pentru că vine din factorii istorici, în primul rând. Sute de ani de luptă cu autoritatea îți generează asta. În celebrele noastre mituri despre cum România a fost o țară la răscruce de vânturi, atacată de străini și așa mai departe, nu sunt neapărat invenții.

I.V.: Nu sunt numai mituri.

D.S.: Sunt bazate și pe faptul că acest teritoriu a fost constant atacat. Ocupat și râvnit de zone diverse, mai mari. Or, asta se resimte în societate. Adică se resimte cultural. Societatea își generează propriii săi anticorpi împotriva străinilor și diverselor tipuri de ocupații. Turci, ruși, austrieci, în diverse forme de străinătate.

I.V.: Fiecare din provinciile noastre au fost dominate de aceste influențe istorice.

D.S.: Și influențele astea i-au făcut de-a lungul timpului să-și dorească să răzbată, să reziste și să schimbe. De-aia întotdeauna schimbările lor au fost mai bruște... întotdeauna. Vorbim de aceste sute de ani. Schimbările au fost mai bruște, mai radicale, mai revoluționare, nu? Mai multă revoluție, mai puțină reformă. Pentru că dorința a fost să ștergi cu totul ce a fost până acum. Asta te face să n-ai încredere în nimic vechi. E greu să te așezi.

Încrederea socială în România. Dan Sultănescu: „Nu are legătură cu comunismul”

I.V.: O iei mereu de la capăt.

D.S.: Copiii dau jos casa părintelui și fac alta. Dacă vrei să faci o altfel de metaforă, în loc să construiești pe ea sau să construiești în jurul ei. Și asta are efecte. Însă, asta e o parte bună. Pentru că încrederea asta e scăzută nu doar în România. Nu suntem unici din punctul ăsta de vedere. Țările din Balcani, de exemplu, au un nivel de încredere socială similară. Care au trecut prin istorii similare, prin probleme similare. Nu doar noi am fost la răscruce, și alte țări din Balcani au fost la fel. În Grecia, în Bulgaria, în Albania, în fostele țări iugoslave, sunt cifre similare. Nu are legătură cu comunismul, pentru că în Polonia nivelul de încredere e mai mare. Nu are legătură neapărat cu nivelul de dezvoltare mai mic decât în Occident. Pentru că deși nivelul de dezvoltare a crescut, nivelul de încredere a crescut mai lent. Deci nu sunt direct legate. Dar, de când suntem în UE, s-au născut generații deja. Știu, nu mai suntem atât de tineri, dar s-au născut generații care au crescut în UE. Au crescut în alte reguli, au crescut în alt tip de sistem. Pentru aceste noi generații, datele noastre de sondaj arată că nivelul de încredere e mult mai mare. Adică ele deja cresc altceva. Și de ce? Pentru că de fapt, în realitate, noi trăim o perioadă de prosperitate și creștere continuă fără egal.

I.V.: Este în istoria noastră momentul cel mai fast.

D.S.: Și o continuitate atât de mare. Or, asta duce la acumulare. Asta a făcut societățile din Occident să ajungă unde sunt. Au avut nevoie de câteva sute de ani de așa ceva. Noi avem 30 de ani de așa ceva. Hai să zicem 30 de ani, că suntem politicoși.  

I.V.: Cu tot procesul dinaintea aderării. Da.

D.S.: Când ajungem la 100 de ani, eu tind să cred că atunci cu adevărat suntem integrați în Occident. În cultura occidentală. Pentru că atunci vom avea și relaxarea pe care o aveau scoțienii. Care nu se grăbesc să facă „acum ori niciodată”. Speriați că poate nu o să aibă alte șanse. Ei știu că or să aibă alte șanse.

I.V.: Noi suntem la momentul în care trebuie „să dăm dovezi la lume”, cum zice în imn.

D.S.: Da. De fiecare dată.

I.V.: „Să dăm dovezi la lume”.

D.S.: Când o să ne prindem că nu e nevoie să facem asta de fiecare dată, o să fie altceva. O să avem un alt fel de relaxare. Asta va fi rezultatul faptului că vom avea mai multă încredere unii în alții. Și eu tind să cred că ajungem acolo. Inevitabil.

Participarea socială, mai importantă decât rezultatul

I.V.: Și implicarea, partea a doua din titlul tău, are directă legătură cu implicarea civică. Implicarea, conștiința civică. Educația civică. Modul în care privești alegerile.

D.S.: Capitalul social asta înseamnă, ai încredere, ești tolerant și ești dispus să faci gesturi de asociere. Prin urmare, participi. Dacă tu nu ai lucrurile astea, nu participi. Pentru că de ce să participi? Asta este un mecanism. De ce să votez? Votul meu nu contează. De ce să mă înscriu într-un partid? Că nu contează ce fac eu individual. De ce să mă duc la un protest? Nu contează ce fac eu personal. Participi dacă participarea ta duce la un rezultat pozitiv. Adică se generează un cerc virtuos. Și cercul ăsta virtuos este alimentat de încredere și rezultatul pozitiv al participării. Ai încredere, deci implicare. Iar implicarea produce rezultate, deci ai încredere. Este un ciclu.

I.V.: Și într-un cerc vicios, care ar fi cel mai găunos, cel mai nefericit mit al românilor?

D.S.: Sincer, oricât de ciudat ar fi, epoca de aur și trecutul, întoarcerea la epoca de aur.

I.V.: Nostalgia asta...

D.S.: Nostalgia ne blochează, sincer. Ne face, unu, să nu conștientizăm ce avem și, doi, constant să căutăm altceva în trecut în loc să căutăm ceva nou în viitor. Ei, fotbalul ajută, din păcate, uneori la acest lucru. Pentru că ne întoarcem la lucrurile care au mers altădată și acum nu mai merg.

I.V.: Generația de aur e de aur simbolic, pentru că n-a câștigat în sine ceva.

D.S.: E o discuție. Iartă-mă, e o discuție. În definiția mea extinsă, generația de aur include și echipele de club și au câștigat lucruri.

România lui ce ar fi fost dacă?

I.V.: Echipele de club, sigur. Steaua, dacă ne gândim la echipa națională, momentul de vârf e Mondialul American. Sfertul de finală, când am fost la 5 minute de semifinală cu Brazilia, unde ne băteam în câmp deschis cu Brazilia.

D.S.: Absolut! Înaintea acestui Euro, s-a produs acest documentar extraordinar despre generația de aur pe Netflix, în care câțiva jucători explicau cu durere și cu tristețe acele momente punctuale care au schimbat soarta meciului cu Suedia.

I.V.: Dacă juca Stelea și nu Prunea, dacă Prunea se înțelegea cu Gică Popescu, dacă Gică Popescu sărea și el, Kenneth Anderson avea 5 centimetri mai puțin....

D.S.: Sunt nenumărate, sunt nenumărate. E ca celebrul corner al lui Dorinel Munteanu din Danemarca, nu?

I.V.: Da. 2-2, nefericit, când la 2-1 pentru România, Dorinel joacă în interior în loc să țină de minge. Un jucător cu experiența lui și unul din oamenii cei mai buni a generației.

D.S.: De-aia e interesant, că nu este eroarea lui Nicoliță, care din greșeală, emoționat, copleșit de Bernabéu, dă o minge înapoi fără să se uite. Nu, e Dorinel Munteanu, care la sfârșitul carierei face așa ceva. Dar, mă rog, cum zice Hagi, mingea e rotundă.

I.V.: Și arbitrii răi. Și chiar au fost răi. Urs Meier n-a fost deloc corect, ne-a decimat atunci. Deci, nostalgia nu e bună? Paralizează? Blochează? Și încremenește într-un trecut?

D.S.: Nu e bună tot timpul. Că uneori ajută. Adică trecutul e foarte util dacă îl folosim cum trebuie. Adică dacă e folosit să crești. Nu să te blocheze. Trecutul teoretic trebuie, nu teoretic, practic, trebuie inclus în tot ce facem. Pentru că nu vreau să plecăm din discuția asta cu ideea, trebuie să inovăm, trebuie să fim tot timpul noi, trebuie să ne uităm numai la viitor. Nu, trebuie să ne uităm la viitor cu piciorul ancorat în trecutul nostru. Pentru că el ne definește. El ne dă energie și el ne ajută să nu fim copii mereu. Pentru că asta suntem. Dacă nu ne uităm la trecut, suntem ca și cum am descoperit mereu păcate.

I.V.: O parte din identitate e acolo.

D.S.: Da. Și o parte din identitate, știi, suntem suficient de tineri să avem în față perspectiva mai multor turnee finale care or să vină, dar suficient de maturi să înțelegem că cele ce au trecut pot să ajute sau să tragă în jos. Pot să ajute pentru că te uiți la ele și adaugi ceva în plus sau pot să tragă în jos dacă tot timpul spunem, dar de ce Ianis Hagi nu este Gică Hagi? De ce Rațiu nu este Dan Petrescu?

I.V.: Sau Edward Iordănescu, Anghel Iordănescu.

D.S.: Și așa mai departe. Și sigur că declarații de părinte mândru ca Gică Hagi, care spune că Ianis a făcut mai mult la vârsta asta decât el ajută acasă. În realitate, obiectiv vorbind, nu ne ajută. Dimpotrivă.

Patriotismul, armă politică electorală? Dan Sultănescu: „au existat tentative nenumărate în politica românească de a se introduce elementul ăsta de mândrie națională la partidele mainstream.”

I.V.: Recursul la patriotism e justificat în astfel de momente, turnee finale, izbânde ale echipei naționale, victorii care generează în societate emulație?

D.S.: Este o întrebare excepțională și îți mulțumesc pentru ea. Pentru că discuția despre patriotism trebuie, din punctul meu de vedere, să nu mai fie limitată la zona extremelor. Patriotismul și naționalismul, discuția despre identitatea națională, au ajuns să aibă problemele din prezent sau, mă rog, percepția negativă și nu doar percepții negative, sunt și efecte. Uite, ascensiunea unor partide în Occident pentru că zona mainstream, zona de mijloc, a uitat de ea. Să fii mândru de națiunea ta nu este o dovadă de extremism. Să fii mândru de identitatea ta, nu este o dovadă de extremism. Pentru că tu n-ai de ales între două identități diferite. Tu ai de ales între nenumărate fațete ale identității. Uite, e o discuție pe care o port mult mai ușor cu prieteni din Occident decât cu români, care se încălzesc foarte tare la discuția asta. Tu ții bine minte, au existat tentative nenumărate în politica românească de a se introduce elementul ăsta de mândrie națională la partidele mainstream. La PSD, la PNL, altele în trecut. Și PNȚCD a avut asta pentru că, până la urmă, și în numele lor exista componenta națională. Și a existat de foarte multe ori o reacție din partea vocilor democrate pro-occidentale, care au încercat să minimalizeze această identitate. Efectul, din punctul meu de vedere, și nu e doar în România, s-a întâmplat asta foarte mult și în Vest, efectul tipului ăsta de acțiune a fost ca discursul ăsta să fie dat la o parte, marginalizat, și să fie preluat de partide cu ton, discurs, mesaj, soluții populiste și extremiste. Și atunci, după chestia asta, după câțiva ani de așa ceva, ajungi să discuți despre naționalitate și identitatea națională doar din perspectiva lor, a extremiștilor. Și nu e ok. Și îți dau un exemplu pe care l-am preluat, nu e al meu, l-am preluat de la celebrul Fukuyama, care a avut niște contribuții științifice extraordinare, dincolo de discuția despre sfârșitul istoriei, care și ea nu este suficient de bine înțeleasă. Îl judecă doar după sintagma aia, crezând că el a spus că s-a terminat istoria. E o discuție mult mai complicată. Și el a transmis acum câțiva ani, într-o carte foarte, foarte bună, un îndemn către cei care au o viziune liberală asupra societății, liberală într-un sens larg, democratic. Îndemnul de a nu uita de identitatea națională. Pentru că dacă uiți de ea, ea va fi preluată de zonele extreme. Și a dat următorul exemplu. Unul dintre lucrurile pentru care lumea liberală occidentală luptă foarte tare, este ideea de drepturi universale. Asta, drepturile omului, nevoia de a ridica un tip de standard de reprezentare și de apărare pentru foarte multe, pentru categorii diferite de oameni, pentru integrare, pentru incluziune și așa mai departe, dintr-o perspectivă ușor universalistă. Nu contează din ce țară ești, dacă ești om, ai niște drepturi. Nu contează în contextul tău cultural, bărbat sau femeie trebuie să ai același salariu, să ai aceleași drepturi și așa mai departe. Drepturi pentru minorități și toate celelalte lucruri, care în prezent sunt, fac obiectul unei dezbateri extrem de lungi în care nici nu are sens să intram. Și tipul ăsta de promovare a drepturilor universale duce la discuția, la o discuție despre ceva ce este perceput ca imperialism cultural. Spațiul occidental promovează așa ceva oriunde, indiferent de contextul cultural. Ideea e că, la un moment dat, această discuție a început să fie percepută și în interiorul spațiilor occidentale ca fiind ceva agresiv, care nu mai ține cont de propriul lor context cultural în dorința de a promova drepturi universale. În interiorul acestei discuții, Fukuyama spune așa: e în regulă ca discuție asta, care de fapt e o discuție de frontiera drepturilor, să aibă loc, dar în același timp să nu uităm că noi nu vorbim despre universalitate aici. Noi vorbim de un spațiu mondial în care sunt niște societăți dezvoltate și unele mai puțin dezvoltate. Sunt unele în care se promovează sau se discută despre drepturi și altele în care nu se discută. Sunt unele în care se promovează reguli democratice și instituții noi și inovație și în altele în care nu se întâmplă lucrurile astea și așa mai departe. Promovarea modelului democratic liberal la care râvnim și noi, n-a apărut pentru că s-a vorbit de el într-un spațiu imuabil, ci a apărut într-un context cultural, istoric, național foarte precis al civilizației occidentale. Nu a fost inventat în Africa sau în China. A fost inventat în spațiul occidental definit de credința creștină, definit de identitatea națională a acelor țări, definit de contextul cultural-istoric al acelor țări. Iar acum, dacă noi uităm de asta doar pentru a promova drepturi universale, înseamnă că ne păcălim singuri. Ele n-au apărut ca niște tăblițe ale lui Moise. Au apărut determinate de ceva și noi trebuie să fim mândri de faptul că au apărut aici, în acest context, în aceste tipuri de societăți din care și noi facem parte, ca România. România nu este mai puțin română sau românească dacă pune accent pe identitatea sa latină, pe relația sa cu familia occidentală, pe dimensiunea de credință ortodoxă și așa mai departe. Propaganda antioccidentală de inspirație rusească a inventat ceva foarte insidios prin 2016-2017, nu doar pentru România, ci pentru tot spațiul balcanic. Un tip de propagandă, un tip de mesaj în care societățile din spațiul ortodox erau puse să aleagă între identitatea lor de țară creștin-ortodoxă și identitatea lor de țară care dorește să facă parte din UE și din spațiul occidental. În ideea următoare: în spațiul occidental și în UE, voi sunteți la periferie. Prin urmare, sunteți niște loseri în acel tip de spațiu. Alegeți identitatea de creștin-ortodox unde să te ții în centru. Pentru că acolo, de fapt, este locul vostru. Or, tipul ăsta de paradigmă, evident că pentru unii poate să pară charming, încântătoare, interesantă și chiar seducătoare. În realitate, este o greșeală extraordinară. Este ca și cum ai pune pe cineva să alegă între mama și tatăl lui. Românul are ca identitate și limba care are origine și latină, dar nu doar latină, ci cu foarte multe alte influențe locale. Are și credința, care este ortodoxă și din acest tip de spațiu și are foarte multe caracteristici destul de diferite de creștinismul occidental. Are ca identitate și aspirația de a se integra în cultura occidentală, nu doar de acum, ci de sute de ani. Și are ca identitate și dorința de diferențiere față de vecinii pe care îi are prin unitatea asta a vorbitorilor de această limbă și aceste tipuri de obiceiuri din acest tip de teritoriu...

Cele două gloanțe care i-au trecut pe lângă ureche lui Trump și pronosticul electoral pentru prezidențialele din SUA al lui Dan Sultănescu

I.V.: Pentru că l-ai pomenit pe Fukuyama și pentru că tu ai stat periodic în Statele Unite. Ai revenit de mai multe ori și ești și pasionat de baseball. Cum vezi noiembrie 2024 în Statele Unite?

D.S.: Și vorbim acum imediat după...

I.V.: După glonțul care a trecut pe la ureche.

D.S.: Exact. Știi că este un glonț propriu care a trecut pe la ureche și un alt glonț care a trecut pe la ureche figurat, care se cheamă condamnarea lui penală, care s-a amânat pentru septembrie. El a fost găsit vinovat, despre Donald Trump vorbim, a fost găsit vinovat pentru procesele în care este acuzat că a fraudat bani de campanie electorală, într-un proces care a zăpăcit mass media din Statele Unite. Nu pot să spun altfel la ce s-a întâmplat în acel spațiu. Mecanismul lor juridic este că jurații dau verdictul, spun dacă ești vinovat sau nevinovat și după ceva timp judecătorul îți dă exact pedeapsa. Și urma să fie pedeapsa anunțată în această lună în contextul Convenției Republicane. Cumva, din diverși factori, complecși probabil, sentința asta a fost amânată pentru septembrie. În locul sentinței a venit glonțul și lucrurile s-au schimbat total. În locul unei Convenții Republicane defensive în care Donald Trump trebuia să justifice de ce un condamnat penal poate să candideze și să promoveze un tip de discurs, avem un martir în viață, practic, sau un personaj cu o imagine într-o creștere extraordinară pentru că a supraviețuit unui atentat de neimaginat, sincer, într-un spațiu occidental. Deci, evident, are prima șansă în momentul de față pe acest tip de dinamică; cursa era oricum foarte, foarte strânsă și erau decisive niște detalii. Astea sunt detalii care contează enorm de mult și o să vedem. Cursa e încă lungă și pentru că situația este foarte echilibrată și pentru că cele două tabere sunt destul de asemănătoare ca amploare și ca potențial și financiar și mediatic.

I.V.: Democrații și republicani.

D.S.: Da, da, da.

Legătura dintre sport și politică: „Jucătorii cei mai buni au o rată de succes de maxim 30%.”

I.V.: Dacă legătura dintre fotbal și politică am făcut-o mai devreme, dintre baseball și politică unde ar fi?

D.S.: Eu aș face mai întâi prima legătură între baseball și sport, în general. Baseball, spre deosebire de alte sporturi, are, și asta este unul dintre motivele pentru care este promovat intens în Statele Unite ca element educațional, e definit prin faptul că reușești mult mai puțin decât greșești. E un sport asemănător cu oina sau cu cricket-ul. Cineva aruncă o minge, cineva lovește mingea cu un baston, pe scurt. Nimerești cu bastonul mingea mult mai rar decât încerci. Jucătorii cei mai buni au o rată de succes de maxim 30%. O medie, pentru că se aruncă și se lovește, se încearcă să lovească foarte des. Și atunci, una dintre lecțiile fundamentale pe care le-am învățat la baseball când am început să practic sportul ăsta în liceu, da, în România, în anii, la sfârșitul anilor `90, existau câteva cluburi de baseball care au încercat să creeze o tradiție și cred că au reușit...

Dan Sultănescu, avangardistul care a făcut baseball în liceu, după structura fostelor cluburi de oină

I.V.: Uite, asta e avangardă, cum se zice la mine la podcast. Moment de avangardă, să faci în liceu baseball în România.

D.S.: Pe structura fostelor cluburi de oină. Infrastructura cluburilor de oină, sport de masă, dorit ca sport de masă de regimul comunist, niciodată reușit, pentru că oina era doar un sport al istoriei, nu neapărat un sport practicat de români, dar s-au construit o infrastructură de astfel de cluburi. Erau zeci de cluburi de oină în România. Unele au rămas. Există în continuare acea Federație Română de Oină cu câteva zeci de cluburi. Jumătate, mai bine de jumătate din cluburile astea, după Revoluție, s-au transformat în cluburi de baseball. Unele în cele mai ciudate sau neașteptate locuri, în zone rurale, în zone cu populație cu venituri mici, în zone defavorizate. Există un film foarte frumos cu Kevin Costner despre construirea unui teren de baseball într-un câmp din Iowa, într-un câmp de porumb cu sloganul Build it and they will come. Construiește-l și lumea o să vină la el. Așa este și cu infrastructura sportivă, de fapt. Creează infrastructura sportivă și o vei umple de copii. Și cumva asta este ceva ce trebuie să învețe foarte mulți oameni în general. Întorcându-ne, da, asta e una dintre lecții. Înveți să eșuezi. Înveți că de fapt nu ai doar instant gratification cum învățăm de la rețele sociale. Rețele sociale ne învață că dacă dai un click, primești ceva înapoi. Jocurile, gamingul, toate lucrurile astea, asta ne învață. E o lecție odioasă pentru un tânăr. Pentru că îl învață să aibă așteptări nerealiste în legătură cu lumea și viața. Lumea și viața fiind ceva în care nu ai doar răspunsuri și rezultate sau succes imediat. Ai foarte multe momente de eșec. Ai foarte multe momente de așteptare. Ai foarte multe momente în care nu se întâmplă lucrurile așa cum ți-ai dorit să se întâmple. Și înveți asta din sport. Poți să înveți și asta din sport. Un sport de echipă și un sport în care se pune accentul și pe înfrângere. Care e al doilea, a doua lecție legată de asta. Înfrângerea nu înseamnă neapărat că trebuie să pleci acasă. Ajungem la politică.

I.V.: E o vorbă celebră, că era un citat, în 1996. Un candidat la președinție care pierde alegerile atunci. Ai învins continuă, ai pierdut continuă. E un citat din Pierre de Coubertin. Și s-a întors în 2000 și a câștigat.

D.S.: Da, este singurul exemplu important din România.

I.V.: Președintele Iliescu pierde în `96 și se întoarce în 2000 și câștigă.

D.S.: El având cumva avantajul că, vorbind doar de un mandat, hai să încercăm să proiectăm această relaxare sau acest tip de raportare la lume și viață, să proiectăm modelul Biden în România. Cineva care a pierdut, care a încercat ani de zile în candidaturi, apoi se oprește și după 20-30 de ani mai încearcă și iese. Ne trebuie ceva ca societate să ajungem să avem relaxarea de a înțelege că asta nu este ceva în neregulă. Și că ideea că niște oameni se specializează, și devin buni la politică, inclusiv prin niște înfrângeri, nu este neapărat un lucru rău. Politica are un renume rău, foarte urât în societățile cu democrație tânără, aș spune eu. Pentru că în societățile cu democrație consolidată, lucrurile sunt privite puțin mai echilibrat. Dar în societățile noastre mai tinere, dinamice, mai nărăvașe, politica are un nume rău. Din cauza asta am stat mult să mă gândesc dacă să... m-ai prezentat ca expert în științe politice. Fac parte dintr-o generație de aur a experților...

Generația de aur a SNSPA

I.V.: De comunicare și științe politice. Ești profesor.

D.S.: La Științe Politice am avut o generație într-o perioadă când am terminat facultatea în 2001 cu o generație foarte mică. SNSPA-ul a avut o decizie la începutul anilor `90 pe care îmi pare rău că nu a continuat-o, dar, mă rog, școala de masă cumva impune treaba asta. Niște ani de zile a creat generații de foarte puțini studenți. Noi în an eram 40 de studenți. Un an întreg de știință politică erau 40 studenți dintre care practic veneau constant 20 și ceva. 25 relativ constant. Dintre aceștia 25, mai bine de jumate și dacă mă chinui mult, aș spune aproape toți, am reușit să obținem rezultate în domeniile în care ne-am pregătit și sunt oameni care au reușit să se impună în foarte multe domenii relevante din societate. Și nu punctual, ci cumva pe termen mediu și lung. Adică ei vor continua să rămână importanți în spațiul ăsta de specialitate mult timp. Nu știu, să-ți dau câteva exemple. Este bunul meu prieten Remus Ștefureac, sociolog prezent cu un institut de sondare foarte respectabil, constant în spațiul public. Victoria Stoiciu, care are un nume în zona de ideologie social-democrată extrem de respectat alături de mulți alții. Dana, soția mea, cu care lucrez de atâta timp și cu care am construit un centru de care suntem foarte mândri, care inovează în modul în care folosește big data în analiză de comunicare. Sociolog la fel cu foarte multe rezultate, mai puțin promovat, Cătălin Lixandru. Oameni care au reușit cu un nume profesional interesant, chiar dacă nu sunt acum în prim-planul politic, precum, nu știu, Cristina Pocora, acum activă, cred, la CNA.

Dan Sultănescu: „Mihai Petre, dacă n-ar fi avut dansul, ar fi fost unul dintre cei mai buni analiști politici ai României.”

I.V.: Da, e la CNA.

D.S.: Andrei Miroiu, care este profesor, unul dintre cei mai deștepți oameni pe care-i cunosc. Claudiu Crăciun și el. Cu toți am fost colegi de an. Claudiu Crăciun și el un nume respectabil în zona activismului și științelor politice. Chiar coleg cu noi a fost și Mihai Petre, care nu s-a dezis niciodată de componenta asta de studii la care a participat el, din punctul meu de vedere, pentru că a fost un foarte talentat dansator. Era foarte greu să performeze în zona asta, dar dacă n-ar fi avut dansul, ar fi fost unul dintre cei mai buni analiști politici ai României.

I.V.: Asta e o surpriză.

D.S.: Asta e un lucru mai puțin cunoscut. Puțin oameni știu asta. Generații de tipul ăsta se întâmplă în foarte multe domenii. Important este ca, întorcându-ne la baseball și la continuitate, să găsească în societate posibilitatea să își facă meseria constant și să poată să aibă un loc în societate. In politică, cei care pierd, nu sunt obligatoriu niște loseri. Dintre cei care au fost și nu mai sunt la sfârșitul unor mandate, iarăși este ceva ce va trebui să învățăm. Cum să recuperăm oameni care au închis un mandat, l-au terminat și nu trebuie neapărat trimiși acasă. Oameni care au o experiență inimaginabilă și care pot contribui cu ceva suplimentar, cu minte, cu idei, cu păreri, cu lucruri diverse.

I.V.: Aici, din păcate, noi nu știm să valorificăm experiența unor oameni.  Nu avem cultura asta instituțională și nici umană de a păstra un dialog și între generații, și între oameni diverși care pot comunica pe teme fundamentale.

D.S.: Ai diferența între baseball și fotbal. În fotbal, specializarea e mai mică. Adică ai portar și ai, să zicem, restul. Bun, e o diferență între fundaș și atacant, să spunem. Dar mijlocașii lui Guardiola ne arată că nu e atât de mare diferența.

I.V.: Chiar fundașii lui.

D.S.: Spune mijlocașii care pot să fie absolut orice.

Temele care vor influența alegerile din 2024, după Dan Sultănescu

I.V.: Tu ai făcut și consultanță politică în anii ăștia, după ce ai terminat SNSPA. Practic din 2000 ai fost implicat în mai toate campaniile electorale de până acum. Și eu am intrat în politică în 2000, cu acea campanie victorioasă la care am făcut referire, la Președintele Iliescu. Care crezi că vor fi temele dominante, temele care vor câștiga în 2024? Care sunt temele care în această toamnă îi vor face pe unii să câștige și pe alții să piardă?

D.S.: E o discuție super banală. În principiu sunt exact aceleași teme care câștigă întotdeauna alegeri. Nu o să fie ceva surprinzător. Creează nuanțe în jurul acelor subiecte. Elementul dominant pentru oameni ține de situația lor economică personală. Situația economică personală este cea care determină oamenii să voteze într-un fel sau altul. Dacă situația lor economică personală este relativ stabilă sau crescătoare, apar alte criterii. După câțiva ani, din păcate destul de mulți, pentru că se adună deja, 2020, pandemie și apoi tot felul de restricții și diverse alte tipuri de efecte inclusiv medicale asociate sau nu cu pandemia și lucrurile de după. Criză energetică, război și toate nebuniile care au fost asociate cu toată criza asta, inflația produsă de asta, pentru că cineva a trebuit să plătească tot costul acelei perioade și o parte din cost s-a transformat în inflație. Toată această acumulare a dus la niște efecte economice dure pentru câteva milioane de oameni. Câteva milioane de oameni, noi estimasem în primul an, în 2020, la sfârșitul anului, că erau aproape două milioane de oameni afectați ca nivel de scădere a venitului sau restrângere a posibilității de muncă. Două milioane de oameni e enorm. Când îți votează șapte-opt milioane, două milioane de oameni activi schimbă tot. Și așa îți explici de ce apar partide noi cu discurs radical populist care cer o schimbare. Pentru că foarte mulți oameni caută explicații alternative. Acei două milioane și ceva de oameni, la început erau spre două milioane, ulterior putem să spunem că s-au dus spre două milioane jumate, au rămas. Nu și-au rezolvat majoritatea problemele. Dimpotrivă. Pentru unii dintre ei problemele s-au acutizat. Ducând nu doar la probleme economice, ci și la frustrări ale incapacității rezolvării acelor probleme. Frustrările astea se resimt. Chiar dacă poate noi uneori nu le mai vedem suficient de des la televizor sau poate nu le vedem manifestate în acte de participare. Pentru că participarea are și ea o parte bună și o parte rea. Partea bună este că permite societății să vadă de fiecare dată când sunt lucruri. Pentru că oamenii participă să spună off-ul, să protesteze, să ceară reacții, să ceară schimbări sau diverse tipuri de lucruri. Și când le vezi societatea se adaptează. De-aia, de exemplu, americanii au alegeri din 2 în 2 ani. Așa au. Adică la sistemul lor parlamentar, se reînnoiește o parte din Parlamentul lor din 2 în 2 ani. Și în felul ăsta energiile și frustrările se descarcă constant. Pentru că ele își găsesc o formă de adresare și apoi un răspuns din partea politicienilor. Așteptatul foarte mult timp îi face pe oameni să descarce doar la vot. Dacă ai participare, poate participarea asta se vede și în alte lucruri. În protest, în alte tipuri de organizare și așa mai departe. Dacă n-ai o societate participativă, cum noi încă nu avem, avem descărcări la vot. Și din cauza asta avem momente de schimbări aparent surprinzătoare. Partide noi, cum au apărut aceste noi partide populiste, cu scoruri surprinzătoare. Nu sunt surprinzătoare, de fapt. Pentru că ele vin pe fondul unei frustrări măsurate. Aceste informații despre 1,5 milioane în 2020 și apoi spre 2,5 milioane existau în toate datele de cercetare din 2020. Ca să nu mai spun că, în afară de asta, sunt și alte explicații punctuale legate de cum se schimbă scorurile. Deci da, spun că cine este capabil să ofere un răspuns la problema fundamentală a acestui cumul de frustrări și să oferă un tip de speranță realistă. Noi, în prima instanță, trebuie să discutăm din perspectiva speranței și a speranței de schimbare.

I.V.: Politica asta trebuie să dea. Speranța!

D.S.: Dacă nu vine dinspre zonele mainstream, o să vină din zonele nerealiste. O speranță care pare ciudată. Și te întreb de ce votează oamenii așa ceva. Pentru că din zonele din care puteau să-i vină speranțele normale, nu i-au venit. Pentru că în zonele alea au loc alte lucruri. Au loc dispute pentru niște funcții și niște dominații sau niște poziții care nu au corespondență în realitate.

Când e de vină consultantul? Ce înseamnă consultanța politică astăzi?

I.V.: Care e raportul dintre consultanta politică și deciziile personale ale liderilor politici?

D.S.: Eh.... E discuție enormă asta.

I.V.: Care e marja?

D.S.: Pentru că o purtăm doar între noi, e destul de simplu de spus. E ca la fotbal. De vină, când e rău, e consultantul, când e bine, e candidatul. În realitate, întotdeauna decide candidatul. Întotdeauna.

I.V.: El are responsabilitatea.

D.S.: Cel mai rău lucru pe care l-am văzut și care m-a determinat să mă duc mai degrabă într-un plan secundar în zonele astea. Nu mai fac consultanță, de mult timp. Există tot mai mulți politicieni care așteaptă totul de la consultant. Inclusiv ideea politică pentru care e în politică. Ideea politică și fondul. Propunerile și activitatea pentru care activează. Erau întotdeauna astfel de politicieni, doar că erau secundari. Dar de la un moment dat, încolo, au început să devină dominanți. Or, când aștepți totul de la cei din jurul tău, de la echipă, devine în neregulă, ca să nu spun altfel. În mod normal, cei mai buni politicieni sunt cei care știu să se înconjoare de oameni care îi contrazic și nu se supără, le dau date care nu le plac și nu se supără și își construiesc, totdeauna încearcă să-și provoace și să schimbe, să genereze schimburi de păreri și de idei care să testeze soliditatea ideilor pe care ei le au. Sigur că nu toate ideile unui politician vin doar de la un politician. Vin și de la consultanți. Dar fondul trebuie să vină de la politician, nu de la consultant.

Dan Sultănescu despre comunicarea politică: „Cu tot respectul pentru cei care practică meseria astea, este și ar trebui să fie doar împachetare. Nu este altceva”

I.V.: E vreo idee pe care ai livrat-o, pe care ai furnizat-o, ai propus-o, și astăzi o regreți?

D.S.: Tu ai deschis întrebarea și sunt foarte multe tipuri de lucruri. Ideea pe care o regăsești și pe care o regreți. Ideea pe care o înveți și de care ești mândru, și așa mai departe. Sunt foarte multe. Sigur că sunt. Dar mi-e foarte greu să intru într-o discuție de tipul ăsta pentru că e contrafactuală. Ce s-ar fi întâmplat dacă... în diverse lucruri. Nu mă simt, dacă vrei să spun altfel, nu mă simt responsabil de lucrurile mari care s-au întâmplat cu oamenii cu care am colaborat. De asta nu mă simt. Pentru că în realitate nu am luat eu decizii în locul lor. Și asta e valabil pentru orice fel de consultant, indiferent ce vor spune ei la televizor. Sigur că mulți nu or să fie de acord și or să spună despre influențele extraordinare pe care le au și lucrurile fabuloase pe care le fac. Dar vorbind explicit de tipul ăsta de meserie, în mod normal, consultantul, nu îmi place termenul consultant. Pentru că un consultant este un furnizor de servicii și serviciile sunt diverse. Este un serviciu de comunicare, este un serviciu de analize, este un serviciu de strategie. Poți să ai un rol major în zona serviciilor de strategie, în care poți să discuți despre opțiuni strategice și să argumentezi dacă unul este mai bun sau mai puțin bun. Și atunci poți să spui că determini sau contribui la niște lucruri mai mult sau mai puțin cum poate ți-ai dori. Zona pe care eu am preferat-o cel mai mult este zona de analiză. Zona de analiză se referă la fond, dar se referă la fundamentarea unor decizii care, teoretic, trebuie să aparțină liderului. Iar zona de comunicare este doar împachetare. Cu tot respectul pentru cei care practică meseria astea, este și ar trebui să fie doar împachetare. Nu este altceva. Poți să generezi scrieri, poți să faci lucruri, poți să generezi evenimente, dar ele tot doar o formă de împachetare a unui fond anterior reprezintă. Emil Constantinescu ar fi câștigat campania împotriva lui Ion Iliescu în `96 și fără întrebarea „credeți în Dumnezeu, Domnule Iliescu?”  Spectaculoasă, extrem de discutată, extrem de interesantă. Dar oricum câștiga acele alegeri. Poate dacă s-ar fi dus fostul președinte Constantinescu într-o vizită la niște moguli cu o noapte înainte de dezbatere, l-ar fi privat de un succes. Pe fostul candidat Emil Constantinescu l-ar fi privat de succes, cum l-a privat pe un alt candidat niște ani mai târziu. Dar din nou, aia e greșeala candidatului. E o greșeală de fond, a unui gest făcut pe fond. Nu este o invenție. Nu este o jucărie de campanie. Traian Băsescu l-ar fi învins pe Adrian Năstase și fără discuția „ce blestem pe țara asta să aleagă între doi comuniști!”. Pentru că era o nevoie de schimbare atât de mare, încât era foarte greu pentru Adrian Năstase să o tempereze. Și, sigur, poți să faci lucruri pentru a limita astfel de efecte. Dar nu poți să întorci total niște tendințe. Din cauza asta, da, este sexy să vorbesc despre rolul consultantului. Este interesant să discuți despre detalii punctuale, cum arată un afiș, cum arată un slogan, cum arată...

De ce nu crede sociologul Dan Sultănescu în slogane?

I.V.: Care e cel mai bun slogan pe care l-ai văzut vreodată la noi, sau aiurea?

D.S.: Eu nu cred în slogane. Exact din acest tip de motiv. Sigur, sunt multe interesante. Mi-a plăcut foarte, foarte mult seria creativă din jurul lui Traian Băsescu, cum foarte multor români,  care au fost contemporani atunci, cred că le-a plăcut. Dar nu le consider decât niște jocuri de cuvinte interesante. Sunt drăguțe, sunt interesante, discuți despre ele la bere, dar nu ele câștigă meciuri. E ca un dribling, nu, e ca un dribling și un jucător care driblează bine nu poate să câștige nici un meci singur. Eu cred că e o comparație corectă asta. Poți să ai foarte mulți jucători de tipul ăsta. Uite, Steaua a avut, în anii `90, niște jucători de tipul ăsta extraordinari. Narcis Răducan, am vorbit despre unul dintre ei, Denis Șerban și Cătălin Munteanu și alții, care erau fabuloși, erau spectaculoși de urmărit. Au dus ei la o echipă care se reproducă succesul Stelei de dinainte? Nu. De ce? Pentru că acolo era un succes sistemic. Era ceva produs dincolo de asta, care era doar un artificiu suplimentar, nu era fondul. Așa e și cu sloganul.

De ce e Dan Sultănescu optimist în privința României? „Având avantajul de a nu fi implicat foarte direct în ceea ce se întâmplă în România, mă simt foarte confortabil să văd the big picture”

I.V.: Tu ești optimist și găsești întotdeauna argumentele optimiste dintr-o analiză. În baza unor date, în baza unor sondaje, în baza unor cifre, pe care le-ai văzut recent, ești mai degrabă optimist sau pesimist în ce înseamnă viitorul în România?

D.S.: Sunt superoptimist. Știu că așa m-ai descris, dar sunt superoptimist din alt motiv. Despre care poate să discută mai puțin. Având avantajul de a nu fi implicat foarte direct în ceea ce se întâmplă în România, mă simt foarte confortabil să văd the big picture. Iar în the big picture văd cât de mari sunt amenințările la democrație, la nivel mare, la nivel global și cât de protejată paradoxal este România de ele. Vedem că avem 24% din mandatele de la Parlamentul European ocupate de extremiști. Pare enorm. Este enorm. Pe un val în care tendințele ar fi putut să ducă la o reprezentare de aproape 31%, 35% sincer. Pe estimările înainte de decizia coaliției de a face comasare și liste comune, dacă nu exista comasarea cu alegerile locale și nu era o listă comună a celor două partide, partidele extremiste luau cel puțin 35% din mandate. Cât încep să pară să ia unele țări din Occident. În unele țări din Occident, vedem în Franța cel mai recent, partidele extremiste devin suficient de periculoase să ajungă, să poată să câștige alegerile și să încerce să guverneze, care este de fapt adevăratul risc. În România, din fericire, nu suntem acolo și nici nu cred că vom fi acolo. Din punctul meu de vedere, ăsta este singurul lucru care contează. E important să nu ajungă România să fie posibil să fie condusă de lideri care își doresc scoaterea României din UE și NATO și dacă asta nu se întâmplă, e în regulă, pentru că toate celelalte variante sunt doar discuții despre ce om ocupă o funcție sau alta, o discuție foarte importantă pentru ei, dar pentru linia generală a României nu e atât de importantă. Pentru că menținerea României pe linia euroatlantică este ceva ce va continua acea poveste de succes de care vorbeam, această epocă de aur, pentru că este o epocă de aur pe care o trăim....

I.V.: Istorică.

D.S.: Și ea va continua. Dacă ea va continua încă 10 ani, pentru că asta ar însemna un președinte care nu e populist sau nu e extremist, oricare ar fi el și o guvernare care nu va permite accesul unor astfel de tendințe în interiorul ei, va duce la un cumul care ușor, ușor va face ca acele generații mai educate, acele generații noi, mai participative și mai implicate să aibă un rol tot mai mare și apoi cumulul ăsta să ne ajute să fim mai liniștiți, mai relaxați și mai mândri de ceea ce suntem. Și, apropo, noi am ajuns aici datorită contextului nostru socio-cultural istoric. Identitatea noastră națională a jucat un rol. Sunt mulți care discută despre cât de neimportantă sau poate chiar cât de nerelevantă și chiar periculoasă este identitatea noastră națională în această ecuație. Ca o frână care ne-a blocat integrarea noastră...

I.V.: Uite că n-a fost deloc așa.

D.S.: Eu cred că această identitate, capacitatea noastră de a jongla cu presiunile venite din foarte multe părți, ne-a permis ca în prezent România să nu fie Belarus sau Ucraina. Aceiași prieteni din Occident mi-au transmis de-a lungul timpului două lucruri pe care le-au văzut odată cu admirația pentru modul rapid în care România s-a dezvoltat în acești 30 de ani, mult diferită de perspectiva românilor.

Dan Sultănescu: „Bucureștiul, de fapt, este cel mai mare centru universitar de la Moscova la Berlin.”

I.V.: Că nu se întâmplă nimic, că nu se schimbă nimic.

D.S.: Totul e prea lent. Ambele sunt de înțeles, dar, mă rog, perspectiva asta e utilă că vezi puțin istoric mai multe lucruri. Mi-au transmis două lucruri. Unul dintre ele era că România acum ca țară care se dezvoltă foarte tare la nivel regional trebuie să fie și mai proactivă regional, pentru a promova lucrurile în care crede, pentru a fi mai influentă, pentru a influența lucruri. Nu știu dacă știi. Cred că am mai și vorbit despre asta. Nu, nu, uită, chiar mi-am aduc aminte. Am mai vorbit despre asta. Bucureștiul, de fapt, este cel mai mare centru universitar de la Moscova la Berlin. Nu există alt centru universitar la fel de mare și la fel de potent în această regiune a lumii. Între Moscova, Istanbul și Berlin nu este unul mai mare. Mai mare decât Viena, mai mare decât orice altă capitală în regiune. Asta înseamnă potențial de influență relevantă regională. Și ăsta e doar un exemplu. Sunt multe altele care arată potențialul extraordinar de influență. Îl avem? Nu îl avem. Pentru că, de fapt, suntem cel mai mare centru universitar cu zeci de universități în același loc care nu cooperează unele cu altele și nici măcar nu își pun problema sa o facă. De ce nu cooperează? Ne întoarcem la încredere.

Pariul electoral al lui Dan Sultănescu pentru 2024: „Va fi un scandal între niște persoane, multe dintre ele pe care nici măcar nu le cunoaștem, dar aș putea băga mâna în foc că nu va câștiga un candidat populist, extremist.”

I.V.: Construim enclave, insule.

D.S.: Asta era prima întrebare. Sunteți tot mai activi, de ce nu deveniți influenți regionali? Și a doua informație sau a doua perspectivă pe care mi-a dat-o și mi se pare foarte, foarte interesantă și din nou o împărtășesc foarte puțini români, este că deși noi de-a lungul timpului ne-am considerat la răscruce de zone în care alții se luptă pentru a ne domina sau, mă rog, să fim victima unei competiții a altora. De data asta noi suntem parte a unui eșafod de cultură și civilizație. Suntem capătul celălalt al unui pod care pornește din Statele Unite și se termină la estul NATO. Mergem la granița de est a NATO. Ca și cum ar fi doi piloni foarte mari care să susțină această eșafod de securitate și de civilizație. Unul pleacă din spațiul vestic din Statele Unite și unul se termină în această zonă, în care România e una dintre țările cele mai importante. Făceam la un moment dat niște discuții și o comparație cu un celebru zid din Game of Thrones. Granița de est a NATO este un fel de zid. Dincolo de el sunt amenințări la adresa noastră, la adresa civilizației noastre, la adresa culturii noastre, la adresa... siguranței noastre, până la urmă. Asumarea acestui rol nu este un rol periferic. Este un rol central. Este un rol dominant în acest spațiu al lumii. Sună la fel cum spunea Hagi despre faptul că trebuie să ne asumăm mult mai mult decât ne dorim să ne asumăm. Dar asta începem să fim. Suntem o țară în care prosperitatea și stabilitatea adusă de această liniște a câtorva zeci de ani ne vor crea aceste oportunități. Depinde doar de noi să le folosim. Da, eu sunt optimist legat de aceste alegeri. Va fi un scandal între niște persoane, multe dintre ele pe care nici măcar nu le cunoaștem, dar aș putea băga mâna în foc că nu va câștiga un candidat populist, extremist. Prin urmare, direcția e ok.

I.V.: În ce crezi cel mai tare? La ce ții cel mai mult?

D.S.: La corectitudine. La corectitudine și la rigoarea dată de muncă. Cred că munca și lucrurile corecte nu pot fi păcălite. Poți să ai improvizație, poți să ai un talent care să-ți dea niște rezultate de moment extraordinare, dar cumva, ca în tenis, un exemplu pe care orice telespectator poate să-l recunoască, sau în baseball. Statistica este cea care contează mai mult decât un act punctual. Ca să poți să performezi statistic, trebuie să muncești corect. Dacă nu muncești corect, lucrurile se văd. Nu poți să păcălești lucrurile pe care le faci la nesfârșit. Poți să le păcălești o dată, poți să ai și noroc, ca Prodan în celebrul joc, meci cu Glasgow Rangers, am vorbit de el. Dar să dai constant acel tip de randament, îți vine doar dintr-un tip de muncă și dintr-un tip de constanță, care e asigurată de, nu știu, un tip de respect față de corectitudine la lucrurile pe care trebuie să le faci.

I.V.: Cum zicea Deschamps, singura statistică care contează este aceea de pe tabela de marcaj.

D.S.: Un om fabulos.

I.V.: Dan, îți mulțumesc mult pentru dialogul ăsta despre sport și politică, a fost o bucurie. Și, în final, aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

D.S.: În primul rând, îți mulțumesc pentru invitație. Ți-am zis, eu nu am o prezență publică și constant evit să o am pentru că nu-i văd rostul, dar apreciez discuțiile care duc ideile dincolo de suprafață sau dincolo de superficialitate și cred că toți cei care pot să facă un pas înapoi și să se uite întotdeauna la un big picture, la o privire de ansamblu asupra realității, să o facă. Pentru că, în felul ăsta, o să aibă o mult mai mare relaxare în legătură cu lumea și viața. Dacă ești capabil să vezi cu privire de ansamblu, să ai o privire de ansamblu și să vezi toată imaginea, vei constata că foarte multe din temeri, din frici, din gânduri, preocupări, au foarte puțin spre deloc fundament. Și e un tip de îndemn care, pe mine, m-a ajutat să fiu relaxat în viață. În felul ăsta, poți să te uiți la partea plină, pentru că, da, partea plină poate să se golească foarte repede. Și când nu o mai ai, s-ar putea să-ți pară rău că atunci când o aveai, nu o apreciai.

I.V.: Mulțumesc mult, Dan!

D.S.: Mulțumesc și eu!