Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Manuela Hărăbor (sezonul 3, episodul 22)

Nu există spectator care să nu fi fost îndrăgostit de chipul și privirea Siminei din Pădureanca, o capodoperă a cinematografiei românești. Nu se știa pe atunci că Manuela Hărăbor învățase de la Adrian Pintea tăcerea, care face, în actul teatral, uneori mai mult decât un gest. Au fost în Pădureanca un cuplu de aur al filmului rupt din carnea și oasele literaturii române și ani mai târziu, ochii care au dat personalitate Siminei au prins licăriri de femeie și de mamă. Invitată la Avangarda, actrița Manuela Hărăbor explică de ce rolul avut la vârsta majoratului i-a purtat noroc, cum anume fetița care din încăpățânare a ratat distribuția în rolul principal din Veronica, figura iconică și dulce a copiilor de altădată, a devenit actrița răpitoare care a avut un viitor și o strălucire dincolo de Simina. Într-un dialog cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Manuela Hărăbor destăinuie ce înseamnă pentru ea credința, nădejdea și dragostea, cât din iubirile esențiale ale vieții au mângâiat-o și cât au dezamăgit-o, de ce o carieră în lumea politică e deplin incompatibilă cu spiritul ei justițiar și de ce dintre toți, duhovnicul și familia i-au fost cei mai buni prieteni. Un dialog despre relația cu Dumnezeu și inima de mamă, din care a făcut scară între cer și pământ, despre adevăr și demnitate, așa cum puțini le înțeleg atunci când acceptă că ajutorul celor din jur e o formă de dragoste, nu de slăbiciune. Această ediție cu totul specială, a podcastului Avangarda, ne va face de două ori să ne gândim la sensul vieții, auzind declarația sublimă de voință a Manuelei Hărăbor: „Vreau să îmi câștig mântuirea, să fiu în veșnicie cu Andrei. Asta e tot ce îmi doresc.” 

Interviul integral poate fi ascultat la următorul link : 

România, țara lui „Escu”. Manuela Hărăbor despre actorul politic: „asemenea lui Decebal Necșulescu, în general, politicianul român aflat în prag de an electoral și de alegeri e ca un cameleon și reușește să mai păcălească încă un mandat.”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua și bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, astăzi am o mare bucurie să o am invitată pe actrița Manuela Hărăbor. Doamna Hărăbor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Manuela Hărăbor: Vă mulțumesc mult pentru invitație și sincer să vă spun, așa, public, mi-a fost dor de dumneavoastră, nu v-am văzut de ceva vreme.

I.V.: Mulțumesc, nu ne-am văzut fizic din 2017, o să și evoc acel moment.

M.H.: Iunie, 2017.

I.V.: Dar acum ați venit de la „Escu”, al lui Tudor Mușatescu, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, e mult „escu” în țara românească...

M.H.: O, da, acum și în prag de an electoral, sau în an electoral, repetițiile la „Escu” mi se par deja-vu-uri, personajele se schimbă, în momentul în care îmi văd colegii repetând am mai multe imagini, pluripartidiste, ca să spun așa, nu mai pot să zic „e din partidul ăla”, „nu, a trecut dincolo”, dar asemenea lui Decebal Necșulescu, în general, politicianul român aflat în prag de an electoral și de alegeri e ca un cameleon și reușește să mai păcălească încă un mandat.

I.V.: Se și spune, nu? „Actor politic”.

M.H.: Da, da... Dar mi se pare că ce trăim acum în 2024 este apogeul tuturor anilor, pentru că eu vorbesc ca simplu cetățean, și mă uit deja în afară, cred că ipocrizia celor care apar la televizor zi de zi este atât de mare încât nici nu mai fac eforturi să mintă poporul și, mă rog, cetățeanul, pe care de fapt îl așteaptă să pună ștampila. Deja mă întreb dacă contează sau oricum deja alegerile sunt făcute.

Viața bate arta. Actrița Manuela Hărăbor: „Mi se pare că viața politică și ce se întâmplă acum a bătut de mult teatrul”

I.V.: Ar câștiga cumva personajul lui Tudor Mușatescu? Ar mai putea câștiga cu scenariul scris de Tudor Mușatescu?

M.H.: Știți cum e vorba aia, din păcate, adevărată, în care nu contează pe cine votezi, contează cine numără. Se pare că din ce în ce mai mult. Să nu uităm că avem cel puțin un proces pe rol de la alegerile trecute, la niște alegeri locale, știm despre cine vorbim. Nu s-a întâmplat absolut nimic, mai e puțin și candidează din nou. Asta mi se pare mie hilar.

I.V.: Se uită repede. Sectorul 1...

M.H.: Da, sectorul 1. Mi se pare că viața politică și ce se întâmplă acum a bătut de mult teatrul. Nu cred că dacă s-ar pune acum un spectacol bazat pe asemenea fapte cineva ar spune: „hai, măi, fiți realiști, așa ceva nu poate să existe”.

Manuela Hărăbor, prea justițiară, respinge ferm ideea unei cariere în politică

I.V.: V-ați gândit vreodată să treceți de la a fi actor cultural la a fi actor politic?

M.H.: Nu. Nu. În primul rând nu am timp, în al doilea rând nu am datele unui om politic, pentru că eu nu prea pot să mint. Să zicem că nu sunt actor, sunt actriță, pot să mă educ pe un anumit fir. Dar la un moment dat răbufnește, pentru că firea mea e mult prea justițiară. Așa e firea mea.

I.V.: Întotdeauna ați fost așa?

M.H.: Întotdeauna am fost așa. Întotdeauna am vrut să fiu eu în primul rând dreaptă, și dacă fac o greșeală să am curajul de a recunoaște, de a încerca să mă reabilitez. Dar în același timp, când văd nedreptate în jurul meu, mă doare foarte tare. Și știu că pentru un actor politic acum, cineva care are date, are sentimente adevărate, are empatie pentru poporul ăsta, care are dorința de a face bine, sunt din ce în ce mai convinsă că nu va fi lăsat să ajungă nici măcar între primii zece.

Cât a plătit Manuela Hărăbor pentru reacția la nedreptate?

I.V.: V-a costat temperamentul ăsta, justițiarismul?

M.H.: Da, da. Și în continuare plătesc foarte mult.

I.V.: Care au fost costurile?

M.H.: Mi s-a reproșat, nu foarte de demult, în mediul în care lucrez, că ce îmi pasă mie dacă sunt colegii mei sau unii dintre colegi neîndreptățiți. Mi s-a reproșat lucrul acesta.

I.V.: Să îți vezi de treaba ta. Și atât.

M.H.: Și atunci cei 20 de ani, cel puțin, pe care îi am peste unii dintre ei, având în vedere că sunt apropiați de vârsta băiatului meu, cred că sunt datoare în primul rând ca om să încerc să îi apăr când sunt puși față în față cu o nedreptate și să încerc să le insuflu ce am învățat de la profesorii mei și actorii cu care m-am intersectat. Și mi s-a reproșat: „tu nu trebuie să faci asta, că tot tu pierzi”.

I.V.: Cam fiecare pentru el și să îți vezi de treaba ta.

M.H.: Cam fiecare pentru el. Și cam asta se întâmplă și în politică.

Lecția profesorului Mircea Albulescu: „Nu vă faceți preș!”

I.V.: Vorbiți de profesori. Ați fost la clasa profesorului Albulescu.

M.H.: Mircea Albulescu, profesor, și asistent Adrian Pintea. Vă dați seama ce modele am avut în față.

I.V.: Ce ați învățat de la Mircea Albulescu cel mai important? Lecția supremă a lui.

M.H.: Primul lucru pe care ni l-a spus când a intrat în sala de clasă a fost: „Nu vă faceți preș, că vor ajunge unii să se șteargă pe voi. Fiți demni, fiți corecți față de voi înșivă și față de ceilalți și încercați să vă păstrați coloana vertebrală.”

Manuela Hărăbor, despre relația dintre gândire și demnitate: „Încerc să îmi păstrez, în primul rând, pentru o coloană vertebrală dreaptă, mintea dreaptă.”

I.V.: Și ați reușit?

M.H.: Încerc în fiecare zi și încerc să îmi păstrez, în primul rând, pentru o coloană vertebrală dreaptă, mintea dreaptă. Și nu atât cât să ți-o păstrezi dreaptă, cât să folosești acest organ pe care ți l-a lăsat Dumnezeu, respectiv creierul. Și să încerci să nu te lași manipulat și să nu te lași îndoit de fel de fel de interese din afară. E o luptă. De foarte multe ori poți să cazi în capcană. Am fost păcălită. Recunosc, nu de mult, acum 5 ani de zile, în care am crezut într-un om foarte mult, profesional, pentru un proiect, și mi-am dat seama că de fapt era doar de suprafață, intențiile erau cu totul și cu totul altele. Când vorbesc de intenții, nu mă afectează foarte mult când cineva are un atac personal asupra mea, pentru că sunt destul de tăbăcită, am și o experiență și duc destule în spate ca să nu mă doboare și știu să merg mai departe, chiar și așa. Dar când sunt intenții greșite în ceea ce privește o societate și un grup mare de oameni, atunci mă revolt, pentru că spun că dacă eu mi-am dat seama și am un grup de oameni care sunt cu vălul tras pe ochi, cred că e de datoria noastră să spunem mai departe.

Ce îi e specific ființei umane? Manuela Hărăbor: „Ne păcălim.”

I.V.: De ce ne păcălim unii pe alții?

M.H.: Asta e firea omului, nu? Astea sunt neputințele omenești. Ne păcălim. Primul om care a păcălit sau cel care a încercat să păcălească sau care în nesăbuința lui a încercat să îl păcălească pe Dumnezeu, creatorul, a fost Adam.

I.V.: Noi suntem urmașii lui Adam...

M.H.: Și cum noi suntem urmașii lui Adam, se transmite în genă. Problema nu e atât cât să vrei sau să încerci să păcălești. Problema e bun, dacă ai făcut-o o dată încearcă să te redresezi și să te îndrepți, pentru că problema omului pe pământ, despre asta e vorba. O redresare permanentă. O cădere și o ridicare. Sau ridicarea care urmează căderii.

Adrian Pintea, primul profesor de teatru al Manuelei Hărăbor, când abia termina liceul și filma pentru Pădureanca. Manuela Hărăbor: „Nicolae Mărgineanu m-a predat pe mâinile lui Adrian”

I.V.: Pentru că am vorbit de lecția cea mai importantă a profesorului Albulescu, care e cea mai dragă amintire cu Adrian Pintea?

M.H.: Ah, cu Adrian Pintea am legat o perioadă foarte lungă. În primul rând, Adrian Pintea a fost primul meu profesor de actorie înainte de a începe filmările la Pădureanca. Domnul regizor Nicolae Mărgineanu m-a predat pe mâinile lui Adrian, Adrian nu era profesor la vremea aceea, vorbim de 1986, când eu tocmai terminam liceul. Dar știindu-i potențialul și știindu-mă pe mine abia ieșită de pe băncile școlii, neprofesionistă, doar aspirantă, căci pe vremea aceea mă pregăteam să dau admiterea la Facultatea de Teatru, Adrian a avut atâta generozitate și atâta știință cum să mă învețe să fac primii pași în această meserie, cum să fac cunoștință cu personajul, cum să îl abordez și cum să reacționez, încât o să îi păstrez pururi o amintire fantastică. Și pentru că lucrurile nu sunt deloc întâmplătoare, trei ani mai târziu mi-a devenit asistent de actorie cu acte în regulă, la clasa domnului profesor Mircea Albulescu.

Lecția despre tăcere, moștenirea lui Adrian Pintea. „Te uiți în ochii partenerului și transmiți ceva fără cuvinte”

I.V.: E adevărat că de la Adrian Pintea ați învățat să tăceți?

M.H.: Da, da, una din primele lecții atunci, în perioada aia scurtă, am parcurs în primele zile tot scenariul, fiecare scenă în parte și a zis „bun, etapa a doua, e când te uiți în ochii partenerului și transmiți ceva fără cuvinte”. Și lucruri de genul acesta au fost multe în Pădureanca. Era bazat pe o comunicare non-verbală.

I.V.: Era o tensiune, datorată și scenariului.

M.H.: Da, da, dar tensiunea aceasta trebuie să se transmită și dincolo de vorba actorului. Cu tot corpul lui.

De ce Manuela Hărăbor a devenit studentă la Teatru abia după ce a terminat filmările la Pădureanca? „Mi-e tare teamă că dacă vei avea un eșec să nu te doboare atât de tare încât să nu poți să duci greutatea rolului în care ești deja distribuită”

I.V.: În Pădureanca nu erați încă la IATC?

M.H.: Nu, nu, eu în anul acela am terminat liceul. În timpul liceului, până în bacalaureat, am fost chemată de două-trei ori, pentru probele de filmare, eram pregătită cu dosarul să mă înscriu. Numai că am plecat la Arad, la filmări, cu două-trei săptămâni înainte, și când s-a pus problema, rugându-l pe domnul Mărgineanu cu toată ființa mea, să mă lase măcar să încerc să văd cum e la probele eliminatorii, țin minte că a avut o discuție foarte serioasă și destul de dură, așa cum am perceput-o eu, copil fiind, de 18 ani, și mi-a zis: „Mi-e tare teamă că dacă vei avea un eșec să nu te doboare atât de tare încât să nu poți să duci greutatea rolului în care ești deja distribuită”. Și atunci a fost prima dată în viață în care am fost pusă într-o situație de a alege. Și mulțumesc lui Dumnezeu că am fost atât de devreme, pentru că acel moment a fost extrem de important pentru parcursul meu ulterior. Mi-am dat seama că fiecare alegere a noastră trebuie să însemne ceva, că nu poți să te urci în toate trenurile care se opresc în gara ta și trebuie să fii atât de prezent și de atent, să știi în care te urci.

Manuela Hărăbor, despre rolul Siminei din Pădureanca: „Din păcate, nu m-am mai întâlnit cu asemenea roluri.”

I.V.: E rolul acesta, al Siminei, din Pădureanca, rolul cel mai drag al Manuelei Hărăbor?

M.H.: A fost cel mai complex, da, și din cauză că a fost cel mai complex, e și cel mai drag. Este rolul care m-a solicitat cel mai mult, pe o perioadă lungă de timp, și, din păcate, nu m-am  mai întâlnit cu asemenea roluri. Proporția a fost așa de 45%, poate 55%, ca din complexitatea și energia Pădurencei să se fi regăsit și în rolurile ulterioare. Dar mulțumesc lui Dumnezeu că a fost și unul. Câteodată, în carieră, un actor e posibil să nu aibă șansa de a se întâlni cu niciun rol, darămite... să le multiplice.

I.V.: Cum se vede actoria diferit, de la rolul acesta, al Siminei, până astăzi? Fazele, etapele...

M.H.: Deci eu am avut foarte multe etape. Prima etapă a fost în care eu aș fi făcut rolul altfel. A doua a fost un an mai târziu, când am văzut filmul. Acela a fost momentul în care am zis „asta aș fi făcut altfel, aici nu a fost suficient, aici a fost prea mult”, și fiecare perioadă de timp care a trecut... Acum dacă mă uit la film și chiar l-am văzut acum câteva zile, mi-a trimis cineva mesaj, se dădea pe un canal de televiziune... Și acum mă uit cu un ochi critic și mă uit și îmi dau seama că multe lucruri le-am ratat, multe lucruri au fost făcute nu așa cum ar fi trebuit. Astea le văd eu, acum nu știu dacă e normal...

Manuela Hărăbor despre generațiile care s-au îndrăgostit de ea după rolul jucat în Pădureanca: „Da, mi s-au făcut declarații ulterior...”

I.V.: Dar aveați 18 ani.

M.H.: Aveam 18 ani... ceea ce a compensat cel mai mult și ăsta a fost avantajul meu și prin asta am câștigat, a fost acea inocență, acea neștiință și acea puritate, până la urmă. Neștiința mea m-a ajutat în a parcurge.

I.V.: Acum trebuie să vă spun că am văzut filmul. Eram în 1987, sau în...

M.H.: În 1987 a fost premiera, așa e.

I.V.: 1987, 1988, într-o comună, undeva la țară, în județul Dâmbovița, Dobra se cheamă, la Căminul Cultural, unde se vedeau filme românești.

M.H.: Da, da, da, eu am făcut cu Pădureanca un turneu prin țară. În mod special în Ardeal, și cred că în perioada aceea de două-trei luni de zile am mers în sute de comune, sute de case de cultură.

I.V.: Impactul filmului a fost extraordinar și o generație întreagă de adolescenți a fost îndrăgostită de dumneavoastră după acel film, cu mine acolo, în sală. Pentru că era după nuvela lui Ion Slavici, se știa, se studia la școală, era după un regizor important, Nicolae Mărgineanu, care a fost și scenarist, împreună cu marele scriitor Augustin Buzura și o generație întreagă a fost îndrăgostită de Simina din Pădureanca.

M.H.: Da, mi s-au făcut declarații ulterior...

I.V.: Sunt convins...

M.H.: Da...

Cât de implicat a fost Augustin Buzura în filmările de la Pădureanca?

I.V.: Cu Augustin Buzura v-ați văzut, a venit la filmări?

M.H.: Da, da, da, a fost extrem de prezent, venea la filmări. Cât filmam atunci la Arad, atunci am stat cea mai lungă perioadă de timp. Era foarte interesat de felul în care merg filmările și de personaje, cum s-au creionat ulterior scriiturii lui... A fost o echipă fantastică atunci.

I.V.: V-ați întâlnit de foarte multe ori deci. Din păcate a murit acum câțiva ani.

M.H.: Era prieten bun cu domnul Mărgineanu.

I.V.: Cred că au mai colaborat la un film... Undeva în Est?

M.H.: Da, da, Undeva în Est.

I.V.: După Fețele tăcerii. După romanul excepțional, Fețele tăcerii. Când ați fost la celebrele studiouri Buftea prima oară?

M.H.: M-a luat tata de mână la trei ani și ceva... da, trei ani jumate, atunci când se dădeau probele de filmare la Veronica. Și fiind o echipă de aproape 30 de copii, pe vremea aceea castingurile care se numeau probe de filmare se anunțau în România liberă și nu știu, Scânteia... mai era Informația Bucureștiului. Și pe vremea aceea, studioul Buftea avea peste 5000 de angajați. Da!

Epoca studiourilor Buftea. 45 de producții pe an, 5000 de angajați

I.V.: O industrie!

M.H.: Da, o industrie, se făceau 45 de filme pe an. 45 de producții la Buftea! 5000 de angajați, existau ateliere de tot felul, nu se făcea nimic extern, de la decoruri, costume, butaforie, absolut tot se făcea acolo. Până și încălțămintea, pielăria, se făcea tot acolo, deci nu se cumpăra de la nu știu ce fabrici de pielărie existau. Totul se făcea acolo! Când s-au făcut probele de filmare, probabil s-a anunțat și în rândul angajaților și fiecare care avea copil între 3-5 ani și-a luat copilul și s-a prezentat la probele de filmare. M-a luat și pe mine tata. Și ăla a fost primul moment când am intrat în Buftea. Puțin, puțin, îmi aduc aminte, dincolo de faptul că îmi mai povestea tata, dar sunt momente de care îmi aduc aminte și îmi aduc aminte mai mult senzorial și olfactiv. Și îmi dau seama că primele amintiri ale unui copil așa sunt. Îmi aduc aminte de o cameră întunecată unde era un singur spot de lumină undeva, îmi aduc aminte de măsuța și de scăunașul pe care ne așeza, și simt și mirosul lacului cu care era lăcuită măsuța aia, și îmi aduc aminte și traista aia care trona pe masă, legată fedeleș. Ceva zdrăngănea în ea și proba la care ne supunea doamna Bostan era să încercăm să desfacem traista, să găsim obiectul misterios care suna într-un fel și dacă reușim e cadoul nostru.

Timpurile în care Manuela Hărăbor își dorea să fie zână. Despre „grădinița” de la filmările peliculei Veronica și magia relației cu Margareta Pâslaru, o revelație pentru un copil de patru ani

I.V.: Și voiați să fiți zână, nu?

M.H.: Eh, zână abia după ce am văzut costumul, că eram fetiță și visam.

I.V.: 4 ani, da?

M.H.: 4 ani, da. Când am filmat aveam deja 4 ani și ceva și când am văzut prima dată rochia zânei mi se părea că e o rochiță de copil, așa, purtată pe brațe de cineva, evident că ne dădeam coate. Eram vreo 4-5 fetițe acolo în holul central de la Buftea, și ne ziceam: „poate mă îmbracă pe mine”, „poate pe mine”. Dar relația cu zâna adevărată, cu Margareta Pâslaru, a fost fabuloasă, magică de-a dreptul pentru un copil de 4 ani. În momentul în care intră în platou și vedem actrița... ce știam noi că e actriță, o știam pe Margareta, pentru că o vedeam la televizor și cânta, dar în momentul în care vezi personajul îmbrăcat și acționând exact cum auzeam noi în cărțile de povești când ne citea mama sau bunica, era un personaj magic. Era personajul din poveste coborât pe pământ. Pentru mine a însemnat foarte mult. A însemnat așa, în primul rând, eu nu am fost la grădiniță, și alea câteva luni de filmare, printre copii, 50 de copii, cu educatoare, cu zână, cu bucătar, cu Smaranda, care cânta și se juca cu noi, doamna Elisabeta Bostan care se juca non-stop cu noi în timpul filmărilor, deci nu ne lăsa absolut deloc. Și în pauze, venea, ne făcea jocuri, ne spunea glume, ne punea să cântăm, ne punea să dansăm, deci a fost așa, ca un fel de tabără pentru mine.

De ce crede Manuela Hărăbor că generațiile de acum au copilăria furată, „cu bună știință și cu bună voie”?

I.V.: Mai au copiii de astăzi dulceața Veronicăi?

M.H.: Nu știu ce să zic... eu mă uit cu tristețe în jur și îmi dau seama că le este furată copilăria cu bună știință și cu bună voie. Și cu bună voie din partea părinților, în primul rând. Sunt atât de grăbiți să le pună la dispoziție tot felul de ore suplimentare, să facă pian, să facă tenis, să facă nu știu câte limbi străine, și după aceea singurul moment în care copiii evadează e în fața unui device, că e televizor, că e tabletă, că e telefon. Și mi se pare dureros. Să nu mai ai libertatea, multe cartiere nici nu mai au spații verzi și locuri de joacă. Noi când veneam de la școală, primele ore stăteam în fața blocului, toți copiii ne jucam și plecam acasă abia când ne răzbea foamea sau când era frig sau când venea mama de la serviciu la 4 jumate, 5 fără un sfert. Asta e copilăria, așa mi se pare. Ori lucrul acesta e furat copiilor din ziua de astăzi, așa mi se pare. Nu mai ai încredere să îi lași în fața blocului, multe cartiere nu mai au loc de joacă pentru că nu mai au fața blocului.... programa la școală e super încărcată pentru puterea unui copil de a duce. După aceea sunt extrașcolarele, care sunt din ce în ce mai multe, și copilul nu mai are libertatea și plăcerea de a se juca. Nu mai știe să se joace.

Manuela Hărăbor, voluntară și încăpățânată de mică

I.V.: E adevărat că atunci nu ați primit rolul principal că erați foarte încăpățânată?

M.H.: Eram foarte încăpățânată și încă sunt foarte încăpățânată. Câteodată mă uit la băiatul meu, care nu este nici 10% pe cât de încăpățânată am fost eu. Am fost foarte voluntară de mică și încăpățânată și tot timpul dacă mi-am pus ceva în cap a trebuit să fac, chiar dacă îmi era rău, sau mă răneam, și trebuia să mă dau eu cu capul de pereți și să îmi dau seama dacă a fost un lucru rău sau nu. Am fost o pacoste pentru părinții mei, recunosc, a fost destul de greu de a mă ține în frâu, dar lucrul acesta pe mai departe m-a ajutat să mă responsabilizez într-un fel, să îmi asum tot ce fac și orice lucru, nu i-aș spune rău, i-aș spune ne-bun, să reușesc să aduc ceva bun și benefic.

Tatăl Manuelei Hărăbor, singurul sculptor machetist din studiourile Buftea timp de 45 de ani

I.V.: De ce e importantă legătura cu tatăl dumneavoastră? Spuneați că el v-a dus de mână la Buftea.

M.H.: Tata a fost singurul sculptor machetist din studiourile Buftea timp de 45 de ani. El a fost cel care a făcut machetele pentru absolut toate filmele, nu o să le menționez decât pe cele absolut cunoscute, precum Aurel Vlaicu, Toate pânzele sus, Galax, toate filmele făcute în perioada anilor 1958, 1960, până în 1989, unde vedeți un sat în flăcări, o explozie, toate alea erau machete la scară mică făcute de tatăl meu...

Șocul trăit de tatăl Manuelei Hărăbor, cu ochii în lacrimi: „Am găsit lacăte peste tot și nici țipenie de om”

I.V.: Ce spunea când vedea ce a ajuns Buftea astăzi?

M.H.: Eu îmi aduc aminte de tata  când a făcut prim a vizită după ce s-a pensionat, și s-a pensionat în 1989 atunci, înainte de Revoluție, și rămăseseră niște lucruri personale în atelierul lui. A venit Revoluția, a trecut Revoluția, lumea s-a mai liniștit, și țin minte că mă întorceam într-o zi de la Facultate și a coincis cu venirea tatălui meu, care era foarte abătut și cu lacrimi în ochi. M-am speriat și eu și mama, am întrebat ce s-a întâmplat, și mi-a zis: „Eh, nimic, am fost la Buftea și am găsit lacăte peste tot și nici țipenie de om”. După aia ne-a spus că îi spărseseră și dulapul, îi furaseră dălțile și ce mai avea pe acolo. A fost o perioadă, destul de mult, niște 4-5 ani, până când niște oameni deștepți au pus mâna pe studio. A fost Adrian Sârbu, încercase Sergiu Nicolaescu să facă niște aranjamente și să reușească... acum nu știu dacă ar fi fost mai bine sau mai rău, cert e că cel care a intrat prima dată acolo ca privat a fost Adrian Sârbu, ce a făcut a făcut bine...

Decăderea Studiourilor Buftea. Manuela Hărăbor: „Problema e că s-a furat foarte mult”

I.V.: S-au făcut niște filme atunci...

M.H.: Putea să continue cu ce era acolo... problema e că s-a furat foarte mult... înainte să intre probabil domnul Sârbu acolo, toate magaziile au fost devastate, s-au împărțit, și de unde studioul la vremea aceea era unul dintre cele mai bune studiouri cinematografice din Estul Europei, în loc să se meargă – dar asta e meteahnă românească, din păcate – de la punctul la care se ajunsese și în comunism, și cu Ceaușescu și cu cine era acolo și să încerci să clădești cu ceva peste, s-a preferat tabula rasa.

I.V.: Care este meteahna noastră cea mai păcătoasă?

M.H.: Păi cred că asta e. Cred că asta e.

Manuela Hărăbor despre lipsa de respect a unora față de generațiile anterioare: „Nimic nu începe cu tine.”

I.V.: Nu avem vocația ctitoririi, ci mai degrabă a maculării și a dărâmării.

M.H.: Nu, nu, și nu avem niciun fel de respect pentru înaintașii noștri. Dar se vede acum. Se vede cum trăim și cum ne raportăm unii față de ceilalți. Or tu dacă nu îți respecți trecutul și pe cei care au fost înaintea ta, care au clădit, nu poți spune că îl respecți pe cel din fața ta. Nu se poate ca totul să înceapă cu mine, acum, la momentul zero. Șerban Ionescu avea o vorbă, Dumnezeu să îl odihnească, la adresa celor care gândesc așa: „buricul pământului are și el un buric, care e mai mic decât buricul pământului. Și buricul buricului pământului are și el un buric.” Nimic nu începe cu tine.

I.V.: Dar se poate termina.

M.H.: Dar se poate termina, din păcate. La scară mare.

Manuela Hărăbor despre epoca post-Pădureanca. „Regizorii tineri nu prea m-au mai căutat.... Ce să fac? Nu sunt supărată pe ei. Știți cum e? Dragostea cu sila nu se poate”

I.V.: Aveți roluri în film, am vorbit despre ele, ați jucat teatru în București, la Teatrul Mic, și în alte teatre. Sunteți mai apropiată de film sau de teatru? Dacă ați alege, ce ați alege, teatru sau film?

M.H.: Nu mai am eu posibilitatea de a mai alege, din păcate, la 56 de ani cât fac peste două luni de zile, din păcate, astea s-au ales. Eu m-am pliat foarte bine. Eu iau ce mi se dă, și în general, provocările la care m-a supus Dumnezeu eu nu le-am comentat și în general eu nu comentez genul acesta.  Atât a fost. Atâta mi-a fost. Noroc că am avut șansa de a mă întâlni cu un rol la Pădureanca. Am făcut câte filme am făcut înainte de Revoluție. După aceea, regizorii tineri nu prea m-au mai căutat.... Ce să fac? Nu sunt supărată pe ei. Știți cum e? Dragostea cu sila nu se poate, și înțeleg lucrul acesta. Anul trecut am avut două întâlniri surprinzătoare, pentru că nu m-am așteptat să fiu distribuită. Două roluri modeste, în două filme. Un film de epocă despre viața lui George Enescu în regia lui Toma Enache și am avut bucuria de a fi distribuită în rolul Reginei Maria, personaj cu care eu m-am mai întâlnit de-a lungul anilor în teatru, și al doilea film, făcut de un regizor tânăr, Bogdan Mureșanu se numește.

Manuela Hărăbor despre ultimul film al lui Bogdan Mureșanu: „S-ar putea să iasă filmul înainte de Cannes. Îi doresc să ajungă la festivaluri importante.”

I.V.: Îl știu pe Bogdan de 40 de ani, am copilărit împreună în acea comună despre care vorbeam și în care am văzut Pădureanca prima oară.

M.H.: Ah! Da?

I.V.: Părinții noștri erau prieteni.

M.H.: Da? Ia uite ce mică e lumea...

I.V.: A obținut un Premiu, undeva în afară.

M.H.: Da, da...

I.V.: Cu acest film?

M.H.: Ah, nu...

I.V.: Cadou de Crăciun parcă.

M.H.: Da, Cadou de Crăciun. Da, ce mică e lumea.

I.V.: Ce mică e lumea, da.... Nu sunt coincidențe!

M.H.: Și m-a distribuit într-un rol frumos, mie mi-a plăcut întâlnirea cu el și lucrul cu el, filmul se numește, nu știu dacă a rămas titlul definitiv, se numea în varianta de lucru Ieșirea de urgență, și aștept să fie premiera undeva în vara asta. Ar trebui. S-ar putea să iasă filmul înainte de Cannes. Îi doresc să ajungă la festivaluri importante.

Filmele anilor 2000 nu mai spun o poveste. Manuela Hărăbor: „Eu cred în continuare că cel mai important lucru e povestea.”

I.V.: Vreau să îl invit la podcast.

M.H.: Da, da... Îl salut, uite, prin intermediul tău. M-a cucerit pentru că am întâlnit un om care voia să spună o poveste, care știe să povestească, lucru care, din păcate, din ce am văzut că s-a făcut nu în ultimii ani, ci în parcursul cinematografiei de după 1990, să zicem, din 1995-1998, în care nu s-a mai pus accent pe poveste. Și o generație întreagă de regizori din anii 1990, 2000, s-au axat pe cu totul și cu totul altceva. Și eu cred în continuare că cel mai important lucru e povestea.

I.V.: Care e cea mai frumoasă poveste în care crede Manuela Hărăbor?

M.H.: Ah... poveste... Cred că, nu știu, existența noastră e o poveste, și e frumoasă povestea pentru că dacă nu trișezi, citești fiecare pagină în acea zi și nu dai filele mai departe. Te lași călăuzit de surpriza a ceea ce ți se întâmplă în fiecare zi.

Frumusețea Manuelei Hărăbor, binecuvântare sau blestem?

I.V.: Frumusețea v-a ajutat sau v-a încurcat în carieră?

M.H.: Sinceră să fiu atunci, la momentul Pădurencei, m-a ajutat, fiindcă era un dat care era căutat. Din scriitură, așa scrisese Slavici, așa scrisese domnul Buzura, era un dat. ulterior, nu cred că mi-a mai fost de vreun folos, pentru că, în primul rând, în personajele din filme rar s-a mai vorbit dacă un personaj trebuie să fie frumos ieșit din comun, sau frumos normal sau mai puțin frumos sau mai mult frumos. A fost ceva care chiar n-a contat și nu cred că... de fapt, știți unde a făcut bine? A făcut bine că mă mai întâlnesc cu oameni pe stradă care se bucură că mă văd. Și cred că la nivelul acesta de relație cred că îmi face bine, pentru că și mie îmi face bine să fie oameni frumoși în fața mea.

Ce înseamnă frumusețea unei femei? Manuela Hărăbor: „Să ai lumină în ochi”

I.V.: Ce înseamnă ca o femeie să fie frumoasă?

M.H.: Să fii luminoasă. Să ai lumină în ochi. Să ai zâmbet pe față. Cred că aici e frumusețea. Să ai niște trăsături care atrag, care nu resping. Că de asta când întâlnești oameni pe stradă către unii poți să te duci, să le strângi mâna, să îi întrebi ce faci, și în fața altora ai senzația că se pune un zid și chiar dacă vrei să te duci spre ei, nu poți. Or cred că frumusețea este atunci când un om primește.

Manuela Hărăbor despre oamenii politici: „Când acești oameni ies pe stradă și văd atâta durere în fața lor, oare sună ceva în pieptul lor?”

I.V.: Când mergem pe stradă întâlnim mai mulți oameni frumoși sau mai mulți oameni urâți?

M.H.: Acum ce vedem pe stradă vedem niște oameni amărâți, abătuți, triști, încât nu poți să mai vezi frumusețea. De asta spun că ne întoarcem la primul subiect cu politicienii. Eu stau și mă întreb când acești oameni ies pe stradă și văd atâta durere în fața lor, oare sună ceva în pieptul lor?

I.V.: Din ce vine durerea oamenilor? Tristețea?

M.H.: Dintr-o neputință de a-ți duce viața într-un făgaș care odinioară fusese normal. Te duci mai înainte, vorbeam de Slavici, uite, vorbim de Rebreanu, țăranul ăla care avea o bucată de pământ și se duce și o lucrează și știe că viața lui începe la 4 dimineața și se termină la 6, 7 seara când apune soarele, și are o rânduială, și are bucuria de a avea acolo o bucată de pământ care îi hrănește familia și dă o siguranță generațiilor viitoare, eu cred că oamenii și-au pierdut speranța.

I.V.: Rânduiala lumii...

M.H.: Rânduiala lumii, lucrurile s-au întors cu susul în jos. Oamenii nu mai au siguranța zilei de mâine, siguranța că ceea ce gândesc este sănătos, pentru că manipularea e atât de mare încât oamenii au ajuns să se întrebe dacă ceea ce gândesc e normal sau nu.

Manuela Hărăbor despre arta cinematografică a zilelor noastre: „Filmul a fost inventat pentru a fi tezist și a fi o propagandă.”

I.V.: Arta mai face ceea ce trebuie? Rolul artei astăzi mai este acela fundamental în societate?

M.H.: Nu, mi se pare că este tezistă, dar dacă e să ne gândim la film, filmul a fost inventat pentru a fi tezist și a fi o propagandă.

I.V.: La limita propagandei a fost întotdeauna.

M.H.: Ba chiar dincolo de limită, ar trebui să ne gândim. Cum a fost dezvoltat Hollywoodul și ce filme au fost făcute, și nu doar în America, dincolo de America...

I.V.: Ați fost în America. Vă întreb: câți ani ați stat în America?

M.H.: Și Mosfilm face propagandă, filmul așa face. E o propagandă care ajunge foarte ușor în mințile oamenilor.

A fost odată în America, după Manuela Hărăbor. Cum i s-am părut visul american în anii de după căderea comunismului din România? „Mi se pare că oamenii ăștia sunt mai controlați decât noi.”

I.V.: Cum a fost în America? Voiam să vă întreb despre experiența americană puțin.

M.H.: În America am stat cinci ani. Aveam 27 de ani când am plecat. Am plecat pentru că m-am căsătorit. Drept care, când am ajuns la New York, știind că e pentru totdeauna, sau cel puțin așa credeam...

I.V.: Și căsătoria, și New Yorkul...

M.H.: Și căsătoria, și New Yorkul, din păcate, nu s-a întâmplat așa, din păcate, din fericire, până la urmă lucrurile s-au întâmplat exact așa cum trebuia să se întâmple... Nu am fost deloc impresionată, totuși era 1995, venită din comunism, în 1995 totul era tern, nu se dezvoltase nimic, și totuși aveam 27 de ani și puteam să fiu aburită mult mai ușor. Și cu toate astea nu am fost și mă întrebam tot timpul de ce. Poate și pentru faptul că am fost căsătorită cu un om care avea toate țiglele pe cap, care era un om extrem de inteligent și care mi-a prezentat America pe adevărata ei față, nu spuzeala asta, nu sclipirea. Țin minte că primul lucru care mi-a atras un semn de întrebare și la care am zis: „Stai puțin, eu vin dintr-o societate excomunistă, în care totul era în control, și am venit în lumea nouă, în democrația numărul 1 din lume.” Și i-am zis soțului meu: „Mi se pare că oamenii ăștia sunt mai controlați decât noi”. Și el a zâmbit și a zis: „Adică cum?” Și am spus: „Păi uite, noi nu am avut mâncare. Ăștia au mâncare. Tot ce nu am avut eu, noi, în țările est-europene, ei au cu prisosință, dar cu toate acestea, ei sunt manipulați să facă ce vrea sistemul, pentru că e ca un cadou pe care îl faci unui copil sau o recompensă pe care o dai unui câine sau unei pisici. Îi spui: uite, dacă faci asta, poți să faci un al doilea credit. De exemplu, și să îți faci casa aia, să își mai pui un acoperiș”.

I.V.: Îți mai pui o plasmă...

M.H.: Uite, plasma aia, televizorul ăsta nu mai e, dar acum am inventat altul, costă de două ori mai mult dar e de două ori mai bun.

I.V.: Facem case  din plasme, ca în Fahrenheit 451.

M.H.: Și am zis „Uite, asta nu e manipulare?” Pe omul ăla să îl pui să intre la un credit care e plătit și de generația viitoare și de generația generației viitoare?

Între New York și Miami, Manuela Hărăbor: „Dolce far niente de dimineață până a doua zi de dimineața”

I.V.: Ați fost în America între 27 și 32 de ani.

M.H.: Cam așa. Am stat 2 ani la New York și 3 ani la Miami. La Miami mi s-a părut, oricum, în Florida... nimeni nu gândea cu capul lui acolo. Era o dolce far niente de dimineață până a doua zi de dimineața. Totul mergea foarte bine, ne conformam, se mai trezeau puțin când erau două luni de uragane și îi sufla vântul prea tare, că în rest...

Cel mai bun prieten al Manuelei Hărăbor, fostul soț, de origine israeliană, stabilit în America. De ce nu a funcționat relația lor? „Poate și eu am fost mult prea drastică și am ținut cu dinții ca relația să fie totală, incluzându-l și pe copilul meu, poate nu am știut să îmi exprim dorințele foarte bine, cert e că undeva s-a produs ruptura”

I.V.: Nu au rezistat prea mult nici acea relație pe care ați avut-o, nici America. De câte ori ați iubit cu adevărat, cu intensitate și vi s-a întors iubirea, dragostea? Aia esențială?

M.H.: Aia esențială da, s-a întors, relația cu soțul meu, americanul, care era de origine israeliană a fost o relație puternică și foarte intensă și foarte importantă. Din păcate, acolo s-au mai întâmplat niște lucruri care nu au ținut neapărat de neputința lui, sau de neputința mea, sau de dezinteresul unuia sau al altuia. Era oricum complicat. Eu veneam cu un copil. Copilul meu era un copil special, cred că aici e problema iubirilor în general. Faptul că nu poți să vezi întreaga imagine și oamenii în general sunt pentru fiecare. Fiecare își vede interesul și dorința, negândindu-te că dacă ai iubire, ai și pentru ce te înconjoară și e alături de tine. Și uite că din punctul acesta de vedere nu a mers. Poate și eu am fost mult prea drastică și am ținut cu dinții ca relația să fie totală, incluzându-l și pe copilul meu, poate nu am știut să îmi exprim dorințele foarte bine, cert e că undeva s-a produs ruptura. Și fractura. Am rămas prieteni în continuare și după ce ne-am despărțit. Și pot spune cu mâna pe inimă, dacă e să dau timpul înapoi, cel mai bun prieten al meu dintotdeauna a fost soțul meu.

Căsnicia, o jertfă pentru Manuela Hărăbor? „Dar într-adevăr e o jertfă să ajungi să te îndrăgostești de un om străin.”

I.V.: Spuneți undeva că secretul unei relații e să dai un bărbat pe brazdă și că nu prea ați reușit asta. Ce înseamnă?

M.H.: Nu să îl dai pe brazdă, e valabilă și reciproca. Mă uit acum din ce nu am reușit eu, e o jertfă căsnicia până la urmă, or dacă nu înțelegi lucrul acesta de la început sau nu ai oameni care să spună din afară, că de asta e important, dar deja era târziu, eram măritată și despărțită de două ori, importanța unui duhovnic de exemplu înainte să faci un pas. De ce un duhovnic îi spovedește pe ambii soți, ca o regulă, înainte de a-i cununa? Așa trebuie să faci. Târziu am înțeles lucrurile astea. Dar într-adevăr e o jertfă să ajungi să te îndrăgostești de un om străin. Te-ai îndrăgostit, e o inflamație așa, de moment. Inflamația aia nu are cum să țină o viață întreagă. Se transformă și capătă o altă consistență. Or dacă tu nu înțelegi că în căsnicie nu trebuie să existe competiție, că odată e unul mai puternic, altădată e celălalt mai obosit, să încerci să schimbi rolurile. Regulile astea, nu? Să zici „nu, eu niciodată nu o să fac piața, că piața trebuie să o facă bărbatul” și „Nu, nu o să gătesc niciodată, că trebuie să gătească nevasta”. Aici deja se ajunge la competiție și lucrul acesta dăunează. Eu cred că e o continuare a rolului fiecăruia.

Despre competițiile din relațiile de cuplu. Manuela Hărăbor: „Eu ce am pierdut în viață a fost din cauza mândriei, a orgoliului”

I.V.: Cum faci să elimini competiția? Se poate?

M.H.: Nu știu, să îți mai lași puțin din mândrie. Eu asta am învățat de-a lungul timpului. Mândria și orgoliul sunt răul a toate. Începutul răului, nu există ceva peste. Toate căderile sunt din mândrie și din orgoliu. Eu ce am pierdut în viață a fost din cauza mândriei, a orgoliului, toate lecțiile pe care le-am primit, le-am primit tocmai pentru a frâna aceste apucături. Dar sunt omenești, și trebuie să încerci măcar să te lupți împotriva lor. Eu mă lupt în fiecare zi. Poate reușesc, poate nu, dar conștientizez că aici e sâmburele răului. În viețile tuturora.

I.V.: Am evocat o întâlnire pe care am avut-o în iunie 2017. O lună destul de agitată politic, pentru mine, în orice caz. Atunci mi-ați dăruit o icoană cu Sf. Ioan Botezătorul.

M.H.: Da, să vă spun acum „la mulți ani!” că ieri au fost Sfinții Trei Ierarhi.

Cum a descoperit Manuela Hărăbor relația cu Dumnezeu? „Un singur lucru m-a salvat în perioada aia. Nu m-am revoltat niciodată.”

I.V.: Da, mulțumesc! O icoană pe care o am și acum și care e foarte aproape de mine. Care e momentul când ați ajuns la credință? Cum a fost drumul acesta? Dintotdeauna s-a întâmplat sau a fost un moment similar unei revelații, o zi, un eveniment, ceva anume care v-a dus spre credință și sentimentul religios trăit constant?

M.H.: Au fost mai multe și a fost mult mai complex drumul întoarcerii mele. Am trăit într-o familie în care conștientizam și cinsteam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, am fost învățate de mici să spunem rugăciuni, și eu, și sora mea. Nu mergeam la biserică pentru că așa erau vremurile atunci. Nu îmi aduc aminte să fi avut pe cineva în jurul meu care să participe la liturghie. Era o perioadă comunistă și materialistă, eu m-am născut în 1968. Cu toate astea, stând în centru, de fiecare dată îmi găseam timp să merg cu colegele mele de școală pe dealul Mitropoliei de Sf. Dimitrie. Deci nu exista, de Paști mergeam în fiecare noapte, la Înviere, cu tatăl meu. Dar ăsta era maximul pe care îl făceam. Nu mi-a zis nimeni în perioada copilăriei că e sănătos să te duci la un duhovnic. Nu am avut oameni în jurul meu să spună lucrul acesta. Și de-abia mult mai târziu, evident, când m-am izbit de greutățile vieții, când mi-am dat seama că nu găsesc nici explicația la ce se întâmplă cu Andrei, înainte de diagnostic, respectiv după diagnostic și ce se întâmplă mai departe, prin tratament, a fost o perioadă destul de grea atunci. Un singur lucru m-a salvat în perioada aia. Nu m-am revoltat niciodată. Eu nu îmi aduc aminte să fi întrebat niciodată „de ce?” Ceea ce cred că a fost cel mai mare dar de la Dumnezeu. A fost o încercare să vadă dacă accept sau nu accept. Și ușor, ușor, mi-a trimis în cale oameni care au început să îmi spună lucruri, ce înseamnă să ai un duhovnic, care e rolul unui duhovnic, de ce trebuie să mergi la biserică, ce fel de rugăciuni trebuie să spui, cum să te duci cu Andrei, care e bolnav și ce să îi ceri preotului. Deci lucrurile acestea s-au dus într-o perioadă de unu, doi ani. Și la un moment dat, într-o perioadă destul de agitată și destul de dură emoțional, în care Andrei începuse să facă și niște crize de epilepsie, și nu știam ce să mai fac, nu știam unde să mă duc, acela a fost momentul în care am făcut primul pas în biserică. Atunci l-am cunoscut pe părintele Valerian, fostul actor Dragoș Pâslaru, care el a venit în înaintarea mea, pur și simplu, printr-o prietenă comună, prin Magda Catone. A fost ca o ucenicie anul acela, în care Pr. Valerian avea grijă să mă sune, să mă întrebe... asta nici nu mai țin minte când era, prin 2005, 2006, și acesta a fost parcursul. Am avut și șansa să fiu în coasta a două biserici, să fi vrut sau să fi zis nu am timp, sau nu pot, de-a dreapta mea era biserica Bucur Ciobanu, vis-a-vis era biserica Radu Vodă. Atâta răbdare a avut Dumnezeu cu mine și atâta răbdare mi-a dat, doar, doar, mi-oi îndrepta privirea către ce trebuie. În momentul în care am conștientizat mila, răbdarea și dragostea infinite pe care le-a avut față de mine, atunci am zis fără niciun echivoc, acesta e drumul și pe ăsta merg, oricât de greu o fi, oricât de complicat, oricât de harnică sau leneșă am să fiu. Cum e, târâș, grăpiș, tot acolo merg, odată pot mai mult, odată mai puțin. Dar a fost momentul în care am realizat că nu sunt singură și că dacă îmi e greu pot să mă agăț de ceva.

I.V.: La Radu Vodă e Seminarul teologic, unde am învățat eu clasa a IX-a. De acolo se vedea și bisericuța de care spuneați. De ce ziceți oricât de leneșă sau oricât de harnică aș fi?

M.H.: Pentru că una dintre lecțiile pe care mi le-a dat Părintele Valerian și care sună ca un clopoțel de fiecare dată când știu că nu fac tot ce trebuie sau cât aș fi putut să fac, a fost următoarea. Gândește-te că un creștin care își dorește mântuirea e ca un soldat în tranșee, în momentul în care ațipește și pierde acea trezvie, și este relaxat, atunci poate să piardă, să fie înhățat și să primească un glonte.

Actorii aproape de Dumnezeu

I.V.: Într-o clipă.

M.H.: Într-o secundă, într-o clipă de clipă.

I.V.: O clipă de clipă. Sunt 20 de ani de când mergeți pe drumul acesta.

M.H.: Aproape 20 de ani, da.

I.V.: Lui Dragoș Pâslaru tocmai i-a apărut o carte, cred, de dialoguri, cu Răzvan Bucuroiu. Și acum este în Vâlcea?

M.H.: Deci în perioada aceea a fost la Frăsinei, apoi a plecat la Mănăstire la Pătrunsa și acum de vreo 3 ani de zile, dacă nu chiar 4, e starețul mănăstirii Sf. Mucenic Filimon, ocrotitorul artiștilor, în județul Vâlcea, destul de aproape de Rm. Vâlcea, pe drumul dinspre Curtea de Argeș. Nu mai țin minte exact numele.

I.V.: Băiatul lui Octavian Cotescu, e la Athos, ați avut ocazia să vă întâlniți?

M.H.: Nu, nu m-am întâlnit niciodată. Nu.

I.V.: Mai sunt cazuri de oameni din zona artei care s-au dus spre zona aceasta monahală? Mai cunoașteți?

M.H.: Mariana Buruiană s-a retras, dar nu s-a călugărit. Mihai Coadă, a fost coleg un an de zile cu mine, pentru că am fost prima promoție a lui Mircea Albulescu, fiind la seral, el era în anul 5, noi eram în anul I.

Despre drepturi și responsabilități, în termenii intimității și practicării credinței. Manuela Hărăbor: „Mi se pare foarte fățarnică și periculoasă această dublă măsură.”

I.V.: Ați terminat imediat după Revoluție.

M.H.: Imediat după Revoluție, da. Am foarte mulți colegi care au credință și care încearcă să aibă o rânduială creștină și să fie atenți la ce se întâmplă în jur și să gândească cu mintea lor, să nu fie manipulați. E destul de greu, la ce se întâmplă la ora actuală în teatru, din păcate se vorbește de o extraordinar de mare libertate, în care toți au drepturi, în care se întâmplă fel de fel, vedem acum ce scandaluri ale unor minorități apar, și în momentul în care se ajunge la o batjocorire a unor percepte morale, te trezești că nu deschide nimeni gura sau dacă deschid unul-doi gura, ești luat de nebun. Și aici mi se pare foarte fățarnică și periculoasă această dublă măsură. Dacă eu îți respect ție și îți acord spațiul de a te manifesta, dar în momentul în care eu îți spun că ceva e neregulă, pentru că dacă e să ne luăm doar după Constituție, dreptul meu la religie și la credință e consfințit de Constituție. Încă! Încă!

De ce își dorește Manuela Hărăbor să nu mai aibă matinee duminica dimineața?

I.V.: Ați simțit o schimbare a celor din jur, a apropiaților, din momentul în care ați început să afirmați astfel de lucruri, temele spirituale pe care le abordați?

M.H.: Să știți că nu cade foarte bine în sufletele și mințile tuturor lucrul acesta. De foarte multe ori eu joc la Teatrul Stela Popescu foarte multe matinee. Și i-am rugat „aveți grijă să nu puneți toate matineele duminica dimineața, că duminica dimineața un creștin se duce la biserică, cu familia, cu copiii, e un drept consfințit prin Constituție, că se întâmplă o dată, de două ori, că nu aveți cum să închiriați sala, putem să înțelegem, că nu suntem extremiști, dar nu vă faceți un obicei din asta”. Lucrul acesta, apropo de repetiții, l-am spus și acum și în alte dăți, duminica dimineața nu repetăm. Că duminica dimineața omul creștin merge la biserică. Le-am dat un exemplu. E permisibil aici cu creștin ortodocși, sau cine știe, poate și cu catolicii, cu toate că nu am întâlnit eu un caz așa, dar dacă tu te duci în Israel și vrei să pui o repetiție sâmbătă dimineața te linșează, că sâmbătă e Șabatul la ei.  Nu l-ai respectat, ieși afară din țară. De ce la noi se permit lucrurile astea? Și astea le spun colegilor mei mai tineri: gândiți-vă.

Fiul special al Manuelei Hărăbor: „Andrei e o treaptă pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Eram șchioapă. Mi-a  dat niște cârje.”

I.V.: Spuneți undeva că fiul dumneavoastră, Andrei, e scara pe care o puneți între pământ și cer.

M.H.: Păi da!

I.V.: Vi s-a părut vreodată că cerul e foarte sus, că e îndepărtat?

M.H.: Nu, nu e îndepărtat. Îl facem noi să fie îndepărtat. Prin acțiunile noastre. Andrei e o treaptă pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Eram șchioapă. Mi-a  dat niște cârje. Mi-a dat ce trebuia ca să mă agăț. De asta nu mi se pare o greutate până la urmă și nu mi se pare ceva de care să mă plâng. De asta nici nu am întrebat niciodată. De asta și atunci când nu conștientizam rolul și importanța lui Dumnezeu în viața noastră. Și nu e nicio rușine să ai nevoie de ajutor. Asta nu înțelegem. Dar asta vine tot din mândrie. Și din orgoliu. Mai e iarăși un lucru: oamenii detestă mila. Tot din orgoliu și din mândrie. Ce, am nevoie de mila ta? Da, pentru că mila e cea mai mare dovadă că știi să iubești. Dacă nu ai milă înseamnă că nu poți să știi nici măcar cu ce se mănâncă iubirea.

Ce înseamnă să crești un copil bolnav de autism în România? Manuela Hărăbor: medicație veche de 30-50 de ani și ineficientă, taxe mari, marginalizare. „Pe de altă parte, zic mai bine dacă statul oricum nu și-a dat interesul și nu înțelege despre ce e vorba cu boala lui Andrei, mai bine că nu se bagă în viața mea și mă lasă pe mine să fac ce cred de cuviință.”

I.V.: Ce înseamnă să fii ca Andrei, să ai boala lui Andrei în România?

M.H.: Marginalizat, că nu te acceptă absolut nimeni. De asta trebuie tu, ca părinte, să te înarmezi și să găsești partea bună și pozitivă din această boală și să mergi mai departe. Fiecare se descurcă cum poate. Fiecare se descurcă la propriu cum poate. Statul nu îți acordă niciun ajutor în afară de faptul că acoperă Casa de Sănătate, eu știu, o medicație, care medicația actuală e veche de 30, 50 de ani și care oricum nu mai dă randament, și eu am ajuns să îi schimb medicația de vreo doi ani de zile, dar pe banii mei, pentru că sunt lucruri nici acceptate de Casa de Sănătate, nici poate înțelese de Ministerul Sănătății. O lipsă totală de interes. Pe de altă parte, zic mai bine dacă statul oricum nu și-a dat interesul și nu înțelege despre ce e vorba cu boala lui Andrei, mai bine că nu se bagă în viața mea și mă lasă pe mine să fac ce cred de cuviință. Apropo de asociații. Am avut experiențe total nefaste în care niște asociații din afară au venit, vezi Doamne, să ajute copiii cu dizabilități din România, e o treabă destul de veche, vorbesc de acum poate eu știu, mai mult de 20 de ani, dar cred că lucrurile astea încă se perpetuează, în care interesele erau cu totul  și cu totul altele și încercau să profite de pe urma copiilor cu dizabilități în fel de fel de forme. Pe de altă parte, dacă oamenii nu au credință în Dumnezeu, orice asociație care vrea să facă ceva bun, mi-e teamă că se duce pe o direcție greșită. În sensul în care nu or să înțeleagă niciodată că terapia lui Andrei este o terapie educațională și medicală, dar care este tot timpul în paralel cu terapia pe care o capătă spiritual. Așa că eu una mă declar mulțumită că mă lasă să trăiesc. Cum spunea și Iorgovan: „Eu ce vreau? Lăsați-mă să trăiesc!” Așa cum pot eu, și dau socoteală în fața lui Dumnezeu. Nu aștept ajutor din partea lor. Problema e că îmi bagă mâna în buzunar și îmi iau niște taxe când ar trebui cu banii ăia de taxe să plătesc tratamentul lui Andrei. Eu așa aș vedea o corectitudine dacă m-ar întreba cineva. I-am spus-o și ultima dată domnului Ponta, când, cred că era în ultimul an de mandat, cred că atunci m-am întâlnit cu dumnealui. I-am spus: „Bun, nu îmi decontați nimic, dar de ce trebuie să vă plătesc taxe? Când eu cu taxele astea întorc banii în societate, în economie, cumpărând servicii pentru Andrei? E simplu!” Nu mi-a răspuns, nu mi-a răspuns nimic.

I.V.: O să îl întrebăm.

M.H.: Să îl mai întrebăm o dată.

Ce ar fi vrut Manuela Hărăbor să fi trăit altfel? „Aș fi vrut să fiu mai statornică, să iubesc mai mult, aș fi vrut să determin pe cel din față să mă iubească mai mult”

I.V.: Dacă ar fi să scrieți o carte, într-o zi, ce povești nespuse s-ar regăsi acolo? Este un moment anume pe care ați vrea să îl faceți cunoscut?

M.H.: Eh, nu știu, ce am spus de-a lungul anilor e suficient, aia era important pentru unii, să aibă, eu știu, poate să învețe ceva din experiența mea. În rest, foarte multe lucruri sunt între om și Dumnezeu, mai mult decât atât, nu cred că mai e.

I.V.: E ceva ce regretați, ce vă pare rău?

M.H.: Am învățat să merg înainte fără regrete. Evident, dacă stau și mă gândesc, regret niște ani pierduți, niște timpi în care aș fi putut să cresc și nu am crescut. E ca în Pslamul 50, dacă vrei, duce acolo totul. Da, regret niște ani pierduți, în același timp sunt destul de recunoscătoare că a existat un moment zero și am putut să merg înainte. Aș fi vrut să fiu mai statornică, să iubesc mai mult, aș fi vrut să determin pe cel din față să mă iubească mai mult. Dar până la urmă e ceea ce putem să facem. Suntem proprii noștri arbitrii. Noi declanșăm lucrurile. Nu e nimeni de vină, de vis-a-vis, pentru ce nu facem noi.

Manuela Hărăbor, declarație de voință, credință și dragoste: „Vreau să îmi câștig mântuirea, să fiu în veșnicie cu Andrei. Asta e tot ce îmi doresc.”

I.V.: La ce țineți cel mai mult, care e valoarea dvs. supremă?

M.H.: Vreau să îmi câștig mântuirea, să fiu în veșnicie cu Andrei. Asta e tot ce îmi doresc.

Ce replică i-a fost toxică Manuelei Hărăbor? „Nu pot, și nu pot, e un blestem pe capul meu”

I.V.: Aveți atâtea roluri în teatru și film pe care le-ați interpretat. E vreo replică, un monolog, ceva favorit care vă definește? Adică Manuela Hărăbor ar fi vrut să fie și personajul, și scenaristul acelei fraze, acelui moment?

M.H.: Da, nu știu, există o replică din Pădureanca, dar ăla a fost o păcălire, de fapt, și o păcăleală. Deci nu e ceva pozitiv ce vă spun acum. Și asta dau exemplu colegilor mei mai tineri, apropo de posibilitatea de a trece dincolo, de a vedea că există acel nevăzut de care trebuie să te ții și care e singura speranță în viața noastră. Momentul declanșator... În Pădureanca am învățat, de la Adrian Pintea, că trec de la una la alta și poate sunt puțin incoerentă, Adrian m-a învățat să intru în rol și să îmi parcurg rolul, dar nu m-a învățat nimeni cum să îmi ies din rol. Și am căzut într-o capcană. Apropo de rol... nu cred că un actor trebuie să se lege de o replică sau să își facă niște icoane false din replici sau din personaje. Eu am pățit lucrul acesta atunci, la 18 ani, era o replică în care tatăl meu din film  îmi spunea să plecăm, că nu sunt oamenii ăștia pentru noi, „nu te face pui de cuc în cuib de cioară”. Și Simina îi spunea: „nu pot, și nu pot, e un blestem pe capul meu”. Pe mine m-a marcat replica asta foarte multă vreme și foarte multe greșeli din viața personală le-am făcut și pentru că m-am raportat la replica asta și am continuat viața acelui personaj și dincolo, după filmări. Or de asta nu cred în replici și nu cred că e bine să ne ținem de ele, că e ca și când ne-am face niște falși idoli. Viața reală e alta. Aia din film sau aia din teatru e pe parcursul unui timp bine stabilit, două ore de spectacol, trei ore de spectacol, trei luni de filmare. La revedere! După aia întoarce-te cu picioarele pe pământ și trăiește-ți viața. Că viața trece pe lângă tine și te trezești la nu știu ce vârstă și îți spui „stai puțin...”

I.V.: „Că nu mă mai ajută replicile”...

M.H.: Da.

I.V.: Care e cel mai bun prieten pe care îl are Manuela Hărăbor?

M.H.: Duhovnicul meu, până la urmă. Cel mai bun prieten a fost soțul meu, el m-a ajutat foarte mult. Dar la ora actuală cred că duhovnicul meu e prietenul cel mai bun și mai am doi, trei prieteni, dar care nu sunt în permanență în preajma mea și nici tot timpul în același oraș sau aceeași țară. Am doi prieteni de bază, să zic așa. Și cred că și de la capătul lumii, dacă e, cu un gând sau cu o rugăciune mă ajută, cu o rugăciune în mod cert.

Sfatul Manuelei Hărăbor: Nu decontextualizați credința

I.V.: Manela Hărăbor, mulțumesc pentru icoana pe care mi-ați dat-o în iunie 2017, cu Sf. Ioan Botezătorul, și pentru acest dialog, și în final v-aș ruga să adresați un gând, o urare, un îndemn, pentru cei care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

M.H.: Să nu vă pierdeți speranța, le spun, în primul rând, și să nu pierdeți legătura cu Dumnezeu. Indiferent de ce vă spun unii sau alții, e singurul lucru care salvează, chiar dacă parcursul vieții e presărat de necaz sau de durere, e singura salvare. Și acum, la toate manipulările care sunt în fața tuturor și în stânga și în dreapta și ni se spune ce să facem, cum să gândim, cum să facem, nu Îl scoateți niciodată pe Hristos din context, pentru că dacă Îl scoatem din context, cădem și pierim.

I.V.: Mulțumesc mult.